Despre mine

*  

       

          Nu-mi plac CV-urile. Poate că al meu nu mă satisface. Două zeci de  carti publicate: Pasarea cetii. Tablouri dintro expozitie. Editura Tip-Naste,1995. Glont de argint, Editura Paralela 45, 2008. Dosarul "Albastrii". Fenomenul Pitesti 1971, Editura Paralela 45, 2011, Bursa ingerilor in doua edituri Editura Paralela 45, 2012 si Editura Transilvania,2012. Gusterele, Editura Paralela 45, 2013
Norduri, Editura Paralela 45, 2014. Jurnal din anul Apocalipsei Editura Cervantes 2015. Gusterele. Editia II-a, Editura Cervantes 2015. Din arginturile mele, Editura Art Creativ 2016, Argintarium, Editura Art Creativ 2016, Ceara si miere, Editura Grinta 2017, Tablete in alb si negru, Editura Grinta 2017, Albastrii, dosarul, Editura Detectiv literar 2018, Copacul cu icoana, Editura eCreator 2018. Al cincilea anotimp, Editura Detectiv literar 2019.

Fotografii mişcate, Editura eCreator 2020, Crucea de piatră, Editura Art Creativ 2021, Tobârlanii, Editura Hoffman 2021, Casa roşie, Editura Hoffman 2022, Fiul măslinului, Editura Art Creativ 2023.

          În rest, risipiri pe la diverse reviste, site-uri literare, culegeri de cenaclu si antologii.

          E putin, daca scrutez anul de nastere - 02.11.1948, Dacă mă gândesc că m-am apucat serios de scris din 2010, după ce mi-am citit dosrul de la securitate, e OK.

         

*

Aprecieri critice

    Ion Toma Ionescu e un lup singuratic.Netributar cu nimic promotiilor de poeti optzecisti(nouazecisti),cu mirabila distanta fata de modelul Nichita,el se nutreste cu toate programele lirice ale veacului in amurg,asumandu-si in plus sunete ale poeziei nipone. Versul e net, sigur si isi refuza discursul.

E un vers de o frumusete glaciala, abrupt traversat de efluvii selenice. Cu ostentatie "simplu" si (doar in aparenta) neincifrat, acest vers are o curgere muzicala ce nu e cautata, vadind o impecabila tehnica. Nu de mester aurar( poetul nu e un jubilant) ci de argintar (semnul cast al unei vigori indeobste defensive)        Gheorghe Tomozei

       Exista fara doar si poate,o distinctie aristocratica in versurile domnului Ion Toma Ionescu al carui prim volum intitulat Pasarea cetii Ed. Tip-Naste.Pitesti.1995) constituie un debut remar-cabil. Sobrietatea acestor poeme provine din acuratetea scriiturii,din delicatetea caligrafiei,si,nu in ultimul rand dintr-un fin decupaj al detaliului autorul lor izbutind sa faureasca adevarate vitralii luminate de intensitatea starilor de spirit.     
Daniel Deleanu

          Nu văd prin ce aş depăşi marginile îngăduitului, atribuind poemelor frumoase complicaţiuni interioare, o dinamică proprie, structuri, daruri şi calităţi, care, în acest punct cel puţin, sînt pentru cititor izvor de alimentare sau „oxigen letal”: „cu laserul/în mâini/ca un lujer/copilul magistru/trasează/conturul/inexorabil/al clipei/îngeri/cu trupurile/străvezii/aşezaţi în bănci /lustruite/deprind/exerciţiul umbrei/din timp/în timp/crupierul de lut/răstoarnă/pe masa/de joc/gloanţe/de argint”.                                                                        Maria Diana Popescu

          O aparitie de exceptie este cartea de poezie"Glont de argint" semnata de pitesteanul Ion Toma Ionescu. Pe cat de discret este in viata de zi cu zi acest om, pa atat de discret a fost si este acest om si in viata literara. Tineretile acestui poet, daca nu si adolescenta, i-au fost aprig incercate de capriciile vremurilor revolute.  Cata vreme domnia sa nu este un resentimentar, nu ne putem permite sa divulgam  ceva din nedreptatile care i s-au facut pe toate planurile vietii sale sociale.

Poezia cuprinsa in acest volum sta sub specia a doua teme - Lutul si Pasarea cetii. Cartea intreaga, versul chivernisit cu migala extrem-orientala, au stralucirea sabiei de samurai, o stralucire strunita de regatul umbrei din teaca de alaturi.                                Aurel Sibiceanu

Autorul acestei cărți, (Dosarul"Albaștrii")personaj în același timp, Ion Toma Ionescu, nu orientează reflectoarele asupra lui, nu se bate cu pumnul în piept, nu bate din pinteni, nu se dă cel mai mare și mai tare. Încă un motiv, pe lângă abundența documentelor, de a ne convinge că avem de-a face cu o carte care exclude fabulația deși se citește ca un roman senzațional.                                                                                         Marin Ioniţă

O poezie cuprinzând prospecţiuni ale realităţii, materializate, frecvent în definiţii pe care autorul le dă elementelor lumii concrete, într-o continuă tentativă de luare în stăpânire, prin cuvânt, a acesteia, alcătuieşte volumul Glonţ de argint, al lui Ion Toma Ionescu, apărut în colecţia Conexiuni, la Editura Paralela 45 din Piteşti, în 2008, în care autorul, experimentând, haiku-ul, în, poate, majoritatea textelor, caligrama (de pildă, în Olarii cei mari), în altele, construieşte poezii sugerând grafic glonţul – laitmotiv, de altfel, în carte (precum fluturii / gloanţele ard argintul / zăpezii din noi) –, fiindcă percepe cărţile, în general, ca trasoare / înfipte în inima mea, în care ceremonii sticloase / şi fixe / cuvintele tac / nesfârşit, fiindcă, deşi caută cu febrilitate, prin aprinsele cărţi, rămâne mereu cu spaima-ntrebării / ca o bârnă / carbonizată…, câtă vreme în cer bat aripi / necuprinse ecouri / sporind distanţe.                                                                                  Mioara Bahna

 

Un astfel de dosar foloseşte ca bază poetul Ion Toma Ionescu pentru volumul Dosarul „Albaştrii”. Fenomenul Piteşti 1971 (Paralela 45, 2011). Câţiva tineri  la începutul anilor ’70, cu aplecare spre literatură şi arte, se constituie aproape organic, spontan, într-un grup care aderă la un cenaclu, crează ei înşişi un cenaclu, se întâlnesc prin cafenele şi acasă la unul sau la celălalt pentru a-şi citi producţiile, se împrietenesc, se îndrăgostesc alţii… Un lucru absolut firesc într-o societate. Nu şi în societatea comunistă de la noi. Tinerii elevi şi studenţi sunt monitorizaţi de Securitate cu exces de zel, unii racolaţi ca informatori despre ceilalţi, demascaţi într-un proces public la casă de cultură. Vieţile tinerilor visători de la Piteşti au fost strâmbate brusc de intervenţia „organelor”.

Un volum croit pe un dosar de urmărire informativă de la CNSAS, mai ales când personajele nu sunt celebre, îndeobşte nu poate fi decât unul banal şi plictisitor. Ei bine, acesta nu e. Augustin Doman         
                                                      

Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale.Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» - Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011.
Dumitru Ungureanu

  

Chiar şi această carte copleşitoare(Dosarul „Albaştrii”), scrisă de  cel mai taciturn om pe care l-am cunoscut, de ITI(Ion Toma Ionescu), face parte din Marele Program al Secţionatorilor. Au învins până la capăt! Ne-au resuscitat memoria, ca în acest fel să ne mai autosecţionăm încă o dată _ a câta oară? Pentru că, sunt convins, nimeni nu va învăţa nomic din întâmplările de acum 40 de ani, nu se va imprima nimic în gena noastră naţională, nu se va dezvolta antidotul care să ne ferească de ticăloşie, trădare, fudulie, cruzime, bigotism şi prostie_ trăsătuyri remarcate de toţi călătorii străini prin Ţările Române de la 1500 până la Dimitrie Cantemir şi după... până în zilele noastre.  
Călin Vlasie   

                                                                            

Instantanee ale realităţii urbane, imagini vizuale generatoare de spiritualitate transcendentă, enunţuri stilizate impecabil, frumuseţe lapidară a versului şlefuit  cu inflexiune rafinat niponă, sunt trăsături cunoscute şi recunoscute ale scriiturii lui Ion Toma Ionescu. Să urmărim ideea poetică aşa cum se iluminează ea din versurile caligrafiate în volumul Bursa Îngerilor.

Poetul Ion Toma Ionescu e fascinat de ideea unei călătorii spirituale în universul haotic şi de nedesluşit . Deschide aşadar Bursa Îngerilor, unde-şi va identifica protectori şi călăuze pentru parcursul lui spiritual. În  drumul său iniţiatic poetul descoperă şi consemnează adevărurile ascunse în Cuvânt. El rătăceşte „prin nisipul stelar”(Letopiseţul iubirii....  

Virginia Paraschiv    

                                                          

 Poetul Ion Toma Ionescu negociază, la Bursa îngerilor, cu o splendidă inocenţă. Sprijinit în genunchi, palmele desfăcute, privirile fixând bolta cu aripi – tot felul de aripi – atitudinea celui smerit, poate puţin înfricoşat, care simte, însă, că de-acum nu mai are nimic de pierdut.
Versurile volumului, publicat anul acesta, la Editura Paralela 45, observă şi formulează delicate concluzii. Trag linii între dimensiuni, îşi permit s-o facă, pentru că ele, versurile, şi-au cucerit deja dreptul de a însoţi paşii zilelor şi-ai nopţilor acolo unde muritorul de rând şi cuvântul de rând abia de tresar, abia de prind culoare în obraji.
Bursa îngerilor este o carte a poveştilor de după poveste, a rostirilor de după toate celelalte rostiri. De-aici şi impresia de viaţă trăită cu încetinitorul, lăptos, suspendat, în aşteptarea unui nou soroc.

Denisa Popescu

       O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane.

        Magda Grigore

 Poezia  Ion Toma Ionescu îndeplineşte prima condiţie a artei: se naşte din sentimente şi trăiri. O îndeplineşte şi pe a doua: trăirile şi gândurile sunt transfigurate. Cea de a treia este, de asemenea, îndeplinită: poezia lui este înţeleasă şi lasă spaţiu pentru interpretări. E o poezie sinceră, rodul frământărilor curate, porneşte din viaţă şi se întoarce la viaţă. Nu e un lucru neînsemnat, ci extrem de semnificativ. Într-o lume a avantajelor, a luptei pentru avuţie, poezia lui Ion Toma Ionescu nu cere şi nu aşteaptă nimic. Împlineşte hulita sintagmă (pe nedrept, desigur că pe nedrept hulită!) a artei pentru artă. Dar pentru ce altceva ar trebui scrisă poezia, pentru ce altceva ar avea poeţii insomnii. Şi pentru ce ar trăi.

Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul ascuns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.

........

Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripele lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.

Iubitor de Nord, Ion Toma Ionescu este un solar în fond. Adică poet.

Petre Anghel

            Cartea de versuri „ Norduri” a poetului Ion Toma Ionescu apărută la Editura „ Paralela 45”, Piteşti, 2014, adună, într-un mănunchi de flori albe, aproape cincizeci de poeme, multe dintre ele având în componenţa titlului cuvântul „ nord”.

            „ Nordul” nu face aici referire la zona scandinavă ( ca în poezia lui George Vulturescu, considerat „ poet al nordului”, în urma scrierii câtorva volume inspirate de aceste ţinuturi), ci mai degrabă este punctul cardinal, singurul pe care îl indică acul unei busole, ajutându-ne să ne orientăm într-o călătorie... Că doar ce suntem pe lumea asta altceva decât nişte trecători, mai mult sau mai puţin singuratici, încercând să desluşim o parte din tainele universului? Am convingerea că I.T. Ionescu, călătorul, nu se va rătăci niciodată, fiindcă lucrurile care contează şi de care este înconjurat au coordonatele lor bine definite, „ nordul” aflându-i-se la îndemână, fie că e de literă, de stea, de guştere, de salcie, de umbră, de animal, de strigoi, de cuvinte sau de piatră...

            Metafora „ nordului” nu e nouă în lirica universală, dar de data aceasta o descoperim cu extinse rădăcini în biografia de suflet a autorului, iar modul original, în care o face să-i strălucească faţetele, duce la crearea unui spaţiu rece, distant, intangibil, în care vieţuiesc în condiţii nu tocmai prielnice gândurile, sentimentele, concepţiile, atitudinile scriitorului.

Domnita Neaga


Ion Toma Ionescu nu-și face scrupule de formulă și convenții. Scrie cum îi vine poeziei mai la îndemînă, ba în clasice, ba în albe, ba în marginea prozei. Nici pe registrul atitudinilor nu se inhibă de prejudecata coerenței și nu se limitează din vreo pricină structurală ori programatică. Navighează în voie, lejer, între șăgălnicie senzuală și pietate (religioasă, familială și culturală deopotrivă), între reflecția mai melancolică și gratuitatea mai euforică. Nu mai puțin liber se mișcă (deși e o libertate înșirată cronologic) între notația fulgurantă și poemul mai vorbăreț, cu bătaie spre realul imediat, dar și (ușor) spre parabolă, spre poemul de prelucrare. Începutul l-a făcut cu boabe imagistice, cu mici și delicate imagini-enigmă, dar pe parcurs imaginația s-a relaxat și s-a adaptat unui debit confesiv mai consistent. Argintarium e o recoltă de pe întreg acest traseu de voie (de voie bună în general, păzită de o undă de umor de sine).'

Al. Cistelecan

        

Copacul cu icoană. Povestitor născut iar nu făcut, Ion Toma Ionescu are o sfătoşenie rară astăzi, într-un secol al acceleraţiei, al grabei de a trăi arzând numai la suprafaţă, de a trece repede mai departe, uitând sensul zilei de ieri. Naraţiunile sale te implică fără să-ţi dai seama, au ceva de film captivant prin imagine şi nu prin suspans. Personajele sunt vii, chiar dacă se-ndreaptă senine spre moarte, dimensiunea etică a situaţiilor de viaţă este dominantă, chiar dacă discretă, cum stă bine unei creaţii de valoare estetică incontestabilă.

Florin Dochia

Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la ”agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă ”floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare.    

Adrian Alui Gheorghe

 Ion Toma Ionescu este un poet absolut original, menţinându-se în această caracteristică, încă de la începuturile scrisului său, pe care le cunosc de mai bine de cinci decenii. O notă de originalitate se desprinde şi din felul în care îşi concepe poemele volumului Crucea de piatră. Mai întâi, scrie textul cu pana înmuiată în mirul metaforei, iar apoi, la final, aşază o terţină separată, ca o concluzie, ca o morală, concentrând întregul mesaj poetic transmis anterior.

Poezia lui I. T. Ionescu are un mesaj care merge dincolo de înţelegerea obişnuită, fiindcă ea este metaforă, parabolă, în care elementele concrete sunt reinterpretate în lumina transcendentului. Ea călătoreşte în straie simbolice, uneori greu de descifrat.

Sub masca de poeta ludens, autorul este un poet grav şi, cum spune şi Adrian Alui Gheorghe în prefaţă, „...un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbeşte în mod propriu limba poeziei de azi şi dintotdeauna”.

Domniţa Neaga

(Ion Toma Ionescu – „Crucea de piatră”)

               Pe un făgaş elegant petrecându-se evenimente nebănuite, îmi vine în minte o peliculă de fantastic şi de mister, a cărei acţiune este plasată în epoca victoriană, ondulată în jurul  piesei principale: prestigiul realizat prin magie.

               Într-un mod uşor eufemistic, Ion Toma Ionescu, chiar poate fi prezentat drept un magician, înrudindu-se cu meşteri de seamă ai iluziei, cu priză de scenă la publicul larg. Fiind unul dintre aceia care am urmărit îndeaproape întreaga sa producţie lirică, mă situez confortabil în compania binevenitei antologii, cu un titlu smuls din istoriile romanţate ale Bucureştiului

Daniel Marian

         Inima lui Ion Toma Ionescu are o ținere de minte grozavă! De aceea se și folosește de memoria ei, atunci când scrie. Mai rar inimă de scriitor care să se priceapă și la povestit, și la iubit, în același timp. De fapt, la Ion Toma Ionescu povestitul și iubitul sunt unul și același lucru. Oamenii și întâmplările din cărțile sale coboară, mai bine zis, urcă spre pagina scrisă direct din inimă. Asta și explică de ce toate aceste cărți sunt de dragoste. Însă cea mai de dragoste dintre ele este, fără nicio îndoială, Tobârlanii.  Pipăiți-i cu vârful inimii cuvintele și vă veți convinge!

Ștefan Mitroi

Poet adevărat, de recuperat decisiv pentru literatura vremii noastre, este Ion Toma Ionescu, care ne dă în ”Fiul măslinului” o carte de poezie frumoasă în sensul cel mai curat al termenului. Cultivând paradoxul liric sau metafora cu încărcătură alegorică, pășind în echilibru pe marginea fragilă a unei realități care capătă consistență doar sub pana poetului, Ion Toma Ionescu se lasă ispitit de subînțelesul istoriei adesea, văzută ca o prelungire a clipei prezente. Anecdota lirică, umorul frust chiar, dau deseori substanță poeziei, așa cum viața se insinuează în tăcerea pietrei, în zbuciumul clipei, în amestecul de stele căzătoare și stele fixe dintr-un univers în care omul este, prin definiție, purtător de sens. Dacă ramura de măslin anunță, în mitologie, încheierea potopului și împrăștie pacea, cu atât mai mult fiul măslinului vă propune, prin poezie, o clipă de rostuire interioară. Este ceea ce spunea Sfântul Pavel, că pe trunchiul de măslin sălbatic sunt altoite ramurile de măslin bun. Iar ramul de măslin bun este, după cum spune și o demosntrează și Ion Toma Ionescu, poezia.

 

Adrian Alui Gheorghe