luni, 30 mai 2011

Linia fierbinte sau criza de vandalism

Alo? PAfoto?

Prietenul meu Calin Hera ne propune un nou Concurs de proza arhiscurta. Zice sa comentam in 500 de semne o fotografie. Gasiti mai jos contributia mea. La el pe blog inca nu am pus linkul. Il pun acum.





          Ideea se clocise în mintea omuleţilor portocalii. “Fir direct”, era un fel de linie fierbinte între putere şi alegători. Cauză nobilă. Se creau  locuri de muncă în industria cabinelor telefonice, a sârmei, a cimentului pentru stâlpi, trebuiau elicoptere să transporte cabinele în locuri  mai puţin accesibile, nu rişti telefonul nu-i aşa, la îndemâna cârtitorilor. Da ce opoziţia doarme?
         Bănuind la capătul firului blonda de la turism, Ponta şi Crin se făcură salvamontişti.
         Dimineaţa i-a găsit trişti.

Nota: Daca va placut PA-ul meu, votati in Cabina poporului bifand Linia fierbinte...
Lasati si la comentarii un semn... multumesc

duminică, 29 mai 2011

Barça şi Sagrada Familia

Nota: Acest material are dublă cetatenie fiind postat pe ambele mele bloguri. Mă bate gandul să-i fac paşaport diplomatic.

Fotbalul de aseară din Finala Ligii Campionilor a fost un poem în iarbă, de aceea nu ma sfiesc să postez aici pe un blog cu preponderenţă literar, reflecţiile mele fotbalistice care m-au încărcat cu bucurie.
Când spui Barcelona, când vezi Barcelona, când simţi Barcelona, te apropi cumva de Dumnezeu.
O dată e Sagrada Familia. Uriaşa biserică neterminată din capitala Cataloniei începută din 1882 de arhitectul  Antonio Gaudi, cu cele 18 turnuri si trei faţade ale ei: a Naşterii, a Gloriei şi a Patimilor. Un templu a cărui frumuseţe sporeşte în fiecare zi, fantezia şi libertatea arhitecturală neavând limite. Singura oprelişte pe care şi-a impus-o Gaudi a fost ca la sfărşitul lucrării, templul să nu depăşeasca în înălţime 17o de metri. Cu un metru mai puţin decât înălţimea dealului din apropiere, “pentru ca lucrarea sa să nu depaşească în înălţime lucrarea lui Dumnezeu”.
Cu tehnicile începutului de secol XX, arhitectul estimase că edificiul măreţ se va isprăvi în cateva sute de ani. După moartea sa survenită în 1926 şi, cu graba cuvenită timpului, se pare că obiectivul după calculele continuatorilor, se va putea săvârşi cumva în 2026.
Al doile simbol catalan, şi nu poate fi deloc blasfemie fiind dintr-o altă religie, a devenit FC Barcelona. Aici piatra de temelie a fost pusă cu grabă, cu o lună inainte ca secolul XIX să poată sfârşi. Fondatorul ei, un elveţian, Joan Gamper semnând la 29 noiembrie 1999 actul de constituire.
În şirul timpului, FC Barcelona şi-a înălţat şi ea turnurile sale (Johan Cruyff a fost unul dintre cele mari) şi cu siguranţă a împodobit succesiv toate cele trei faţade: a Naşterii, a Gloriei şi a Patimilor.
            Aseară, în iarba londoneză la marea finală, această Sagrada Familie Barça, cu simplitate, cu geniu, cu plăcerea copilărească a jocului, cu spiritul nu al echipei ci spiritul sacru al familiei, au rostit în alese metafore însăşi Gloria.
Pe noul Wemblei, Pep Goardiola cu ceata lui de poeţi şi cu zeul Leo Messi printre ei, a descins să ne încânte.
            Cei de la Manchester United erau pe-acolo...

sâmbătă, 28 mai 2011

Hagi şi Euclid

Pe câmpul verde, în arena fabuloasă a fotbalului a ştiut să aleagă fenta potrivită, pendularea extraordinară a piciorului, acordul fin al gleznei pentru ca balonul rotund să deseneze geometrii imposibile, inventând traiectorii ce trebuiau să sfârşească în colţul cel mai ascuns al porţii miracolelor, unde păianjenii-şi  ţeseu liniştiţi pânza din fir de aur, în aclamaţiile fascinate ale publicului. Marele grec Euclid dacă s-ar mai naşte ar trebui să-şi reconsidere celebra lui fraza:„În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi!”.
Hagi, înscăunat rege a dovedit că există drumuri speciale purtându-şi în lume gloria cu medestie, dar şi cu infatuarea nedisimulată că e român.
In aceste zile trebuie să decidă. Ca fotbalist rămâne rege. Ca antrenor el încă nu şi-a dat măsura. N-a fost lăsat. El crede că si ca antrenor poate avea un drum al său. E drept, lângă Becali l-ar avea pe cel mai greu. Eu la naţională l-aş vedea.
Ne-am împărţit în două tabere, noi între noi şi războim. Secăm fânânile, otrăvim, dăm foc la casele din jur. De-o parte moraliştii susţin că la-„nălţimea sa” n-ar avea voie să coboare în mocirlă. Cealaltă tabără l-ar încredinţa cu girul ei deplin.
Dragi combatanţi, stimaţi ziarişti, arhierişti, artilerişti, carierişti, artişti într-ale scrisului  unde e duşmanul? N-avem duşman, nimeni nu ne atacă. E pace.
Doamne fă-i să tacă!
Singur alege, cum vrea muşchii lui. Poate s-a săturat să vegeteze că-i om, nu e mumie cât ar fi de rege.

joi, 26 mai 2011

Îngerul l-a strigat

Ascult, dincolo de fereastră, verdele dintre mine şi cer fremătând liniştit. Razele astrului zilei nu îndrăznesc să tulbure răsuflarea  agăţată de frunze a îngerului. O singură trompetă din galeria Rapidului, în faţă, tace încremenită, iar în urma ei se mişcă aliniat convoiul frumoşilor nebuni traversând orşul. Ca  sărutul fecioarei de câmpie, un murmur ne-a uimit pe toţi; cum că dinspre Brăila azi noapte  pădurea de salcâmi înfloriti s-a smuls din rădăcini şi-a pornit bezmetică spre Bucureşti. În urma ei caii sălbatici  împing  vârtejuri de praf rostogolind gorgane ca nişte bulgări uriaşi de zăpadă.
Suit într-o luntre cu două lopeţi de frasin, Fănuş trece vâslind dincolo,  continuînd să ne-nveţe că vinul alb, rece şi gratis e cel mai bun!

marți, 24 mai 2011

"Dialog în Babilon cu Virgil Diaconu" sau "Pe Trivalea Descărtăritului"

Sfarsitul lumii s-a amânat pentru luna octombrie. Hei, aşa da!  În sfârşit o dată rezonabilă, chiar dacă nu mai e atât de riguros stabilită. La 89 de ani, bietul pastor american  poate şi el avea pierderi de glorie, n-a mai riscat o dată fixă din cutremurata dumisale memorie. Altfel devine treaba acum; te poţi pregăti creştineşte, se sparge mustul ăl nou, pui de o împărtăşanie, te cureţi la trup, îti scri testamentul literar şi memoriile albastre ca metodă de terapie, nu laşi aşa harurile în voia hazardului.
Ai timp berechet, în contextul literaturii moderne, vie, să te războieşti dacă vrei cu rechinii generaţiei 80, tu o biată lebădă, dacă tot s-a tras linie de sosire. Te poţi revoca centrului lor de putere dându-ţi demisia de la post-modernism. Lasă-i  în oglinzile lor aburite să-şi înalţe "Nimic"-ul frumos, ei au ce pierde când vine dricul.
“ Săracule de albastru ai rămas verde! un condei duşmănos fără glas.”
 Deunăzi,  îmi zicea abil la exerciţiile de simulare ale sfârşitului,  prietenul meu Virgil pe Trivalea Descărtăritului...

sâmbătă, 21 mai 2011

Calul troian 2 - Zilele Pitestiului

Al doilea eveniment, la care am participat joi 19 mai în cadrul Zilelor Piteştiului, a stat sub semnul prospeţimii culorilor şi tinereţii veşnice. Şi, tot Centrul cultural a fost cel care ne-a povestit pe simeze, că lumea copiilor este cu totul surprinzătoare.
         Două grupe de elevi din clasa a zecea de la liceul de artă, coordonaţi cu mult suflet şi har de profesorii lor, pictorii Ion Pantilie si Daniel Preduţ şi-au deschis tezaurul de comori, ca să ne lase să pătrundem cu respiraţia ochiului întretăiată, tainiţele încântătoarei lumini. Nu am răbdare acum să potrivesc cuvintele îndeajuns, şi, ca să nu impietez _ las imaginile să vorbească singure:
video

                 Deie Dumnezeu să nu mai fie privită cultura ca un cal troian!

vineri, 20 mai 2011

Calul troian la Pitesti

                                                                                      Ne împodobim zilele participând la manifestări care ne luminează, din când în când spiritul, oferindu-ne gratuit pastile de oxigen. La două astfel de întâmplări fericite am participat azi, uitând de griji, de politică şi de televizor. Se întâmplă des în ultima vreme, semn că Piteştiul nu e un oraş adormit şi că în el mai sunt oameni optimişti ce gândesc pentru viitor.
Ca să nu risipesc cuvintele, la orele prânzului, într-o sală neîncăpătoare a Centrului cultural, revista Argeş, după o chibzuinţă matură (cred si eu, dacă nici la 45 de ani, atunci când!!!...) şi-a împărţit premiile, alegând trei nume solide care au contat şi contează în continuare în literatura romana: Dumitru Radu Popescu, Leo Butnaru şi Adrian Alui Gheorghe. Comiţătorii de laudaţio, adica: Nicolae Oprea, Augustin Doman şi Mircea Bârsilă au reliefat, nici nu le-a fost prea greu, meritele premianţilor. De amintit ca pe un lucru bun, grupul de studente ovaţionându-l pe Bârsilă, după ce acesta şi-a încheiat discursul; dovadă că îşi iubesc profesorul. Nimic rău în asta că doar nu e director la FMI.
Primăria a ţinut să decerneze diplome, meritat, tuturor redactorilor-şefi ai revistei prezenţi în sală: Mihai Diaconescu, Sergiu I Nicolaescu, Jean Dumitraşcu şi actualului redactor-şef, Augustin Doman.
           Gheorghe Tomozei, încă supărat pe cei de la revistă pentru procesul cu iz financiar inventat, n-a vrut să coboare din cer să ia diploma.        
           Dintre răspunsurile de mulţumire, ca să nu lungesc, în notă proprie cu ochii rătăciţi la studentele lui Bârsilă, DRP-ul  şi-a imaginat că participipă la un concurs de miss, cam al treilea după socotelile sale. La primul, Adam i-a pus panglicuţa cu frunză Evei, a premiat-o cu mărul şi _ s-a dărâmat raiul. La al doilea, grecii au venit cu calul troian(nu ca pe vremea noastră cu găleţi de plastic), i-au dat toate voturile Elenei şi _ s-a dărâmat cetatea Troiei. Iar acum la al treilea, încurcat DRP-ul necunoscând locurile, se pierduse puţin, până când i-a sărit în ajutor Sergiu I Nicolaescu în logica lucrurilor, arătând-o pe doamna viceprimar _ ca să se dărâme nu de-alta şi Centrul cultural.
Să vină Manole, fără licitaţie, prin încredinţare directă cu meşterii lui mari, calfe şi zidari, să ridice o cladire-naltă cum n-a mai fost altă, să fie loc şi pentru Uniunea Scriitorilor.
Chiar a fost un eveniment frumos de zilele Piteştiului.
Despre cel de-al doilea, s-o lăsăm pe mâine că s-a făcut târziu.

marți, 17 mai 2011

Convenţia Democratică de weekend.“Ţară, ţară vrem ostaşi!”

Duminică în ziua Convenţiei am evadat din Bucureşti şi am tras o fugă la Mamaia lui Mazăre, în fieful opoziţiei. Moderaţie pe plajă. Şi totuşi, destulă lume trădase recitalul PDL-ist de la televizor _ pentru soarele cel adevărat. Şi, atacurile la baionetă în bătălia fratricidă _ dansului pescăruşilor şi rostogolirii imperturbabile, relaxante a valurilor. Abia de mă instalasem, întinzând cearşaful şi deversând de la bun început, ca să mă asigur, din recipientul de plastic într-un pahar din acelasi material _ lichidul de înalt spirit, nebotezat, căruia lumea cunoscătoare îi zice tărie, şi, un autobuz, strecurat el ştie cum pe sensuri interzise, cu roţile scrâşnind în nisip îşi deschise larg uşile direct din frână, la circa 10 metri de unde mă aflam.
Izbucniră glasuri nestăpânite de copii şi un mol în mişcare, bine organizat nu se mai opri până-n terenul de ţintă, adicătelea în apa mării limpede, pe care o testasem personal cu câteva clipe mai înainte, satisfăcut că e mai puţin rece decât berea  nevestimii. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu stropi, iar câţiva combatanţi mai curajoşi se-aruncară în valuri pe de-antregul, pentru o scaldă rapidă şi spontană în optimism, într-o atmosferă generală de satis-facţie motivată de faptul că s-a oprit desigur, recesiunea. Mă şi întrebam cum de nu apare conducătorul? Să-i laşi aşa liberi, lipsiţi de busolă, nişte puşti băieţi şi fete zăpăciţi în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două clase  peste cele ale broaştei, care şi la malul mării tot patru  are.
Contrariat o zăresc într-un final. Ea. Blondă. Pas lent, graţios, alură sportivă totuşi, pe deplin mulţumită de efectul razelor ultraviolete ce-i lumina faţa
- Gata copii, suficient! Era diriga. O înconjurară ascultători pregătiţi să-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile împărtăşite cu francheţe. Toată numai zâmbet. Doar către seară la televizor am mai putut savura la fel, o secvenţă de artă pură, când Băsescu descins la Convenţia Democratică a PDL, a smuls aplauze unanime unei săli învrăjbite, învingând cu puterea dragostei,  însângerata ură
Mai departe mi s-a aburit geamul ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la paharul cu tărie de caracter, fără gheaţă? N-aş putea spune precis, nu se mai discerne în film realitatea, de vis.
Oricum, s-a declanşat la un moment dat, la un semn al dirigii pe plajă, jocul acela educativ-patriotic pe acordurile imnului Verde înrourat: “Ţară, ţară vrem ostaşi!” Ochiul meu larg închis, începu să distingă înmugurind fiorul iubirii printre perechile înlănţuite aleatoriu de marinar. Lena Udrişte, mai blondă ca niciodată de fericire, servea din ciocolata lui Pleaşcă. Ancuţa(Boagioaica), sprintenă, alerga ca pe autostradă de mână cu Baconschi, gândind la voturile diasporei. Roberta se pierduse în infinitul alfa pe linia susţinătorilor lui Boc, Sulfina se aşezase băţoasă în nisip, direct pe spate, dar nimerise ceva tare de la marmura lui Videanu. Doar Raluca fată de oraş, părea înbufnată în rochiţa ei elegantă de la “Dansez pentru tine”, şi sta retrasă mai într-o margine.
_ Eu vreau prinţ nu vreau ostaş! Toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:
_  Ofticata!Ofticata!
Mai pe-nserat, m-am trezit oarecum. Încă se mai auzeau, înfundat, glasurile copiilor:
_ Ţară ţară vrem ostaşi!
_ Pe cine? pe cine?
_ Pe mine! Pe mine!
_ Tot tu?... Bă ăla micu, mâine să vii cu tactu la şcoală!...

vineri, 13 mai 2011

RDS-RCS. Telefonul nemuritor şi Nemuritorul lui Guţă

La prima vedere, pare că nu poate fi nici o legătură între "Nemuritorul" lui Nicolae Guţă, filmuleţul de pe yutube pe care vi-l propun aici şi telefonul meu RDS. Asta numesc eu o pripeală de abordare, sau, pălitură de osândă pentru proşti (ca mine), cum ar zice moldoveanul . Dar să vă spun povestea.
O firmă renumită, adică RDS-RCS la mine-n cartier, cu ani în urmă, desenează un telefon mobil pe carton (reclamă neautorizată) şi o afişează de-ţi intră-n ochi, când te duci să plăteşti cinstit la ghişeu abonamentul la cablu, internet si telefon fix:
 “E gratis, dacă îl vrei, ia-l!”
Şi-l iau! vorba ceea, pe telefon.
„Care-i treaba la Suceava? Bei mănânci şi stai dijeaba!”
Amu dreptu-i mi-am crescut tariful cu el. Natural, firma şi-a scos pârleala orişicum, că nu dijeaba!... Numai că de un timp, telefonului îi venii, natural, dorul de cruce. Se supără el omul şi cât îndură! De criză, de Boc, de viaţă şi... se duce! S-a dus şi recesiunea, au anunţat azi la TV, s-a dus, s-a oprit. Aşa că s-a oprit şi telefonul, s-a stricat. Tace, că doar n-o fi nemuritor!...
Dar ce zic eu!... S-a dovedit până la urmă că are dreptate Guţă:

„Zice lumea că greşesc
Că beau şi mă prăpădesc
Dar eu sunt nemuritor
Ca tot beau si nu mai mor”


Am mers la RDS-RCS ca un bun creştin să-i anunţ c-a murit telefonul, să-l şteargă din scripte şi să-mi dea eventual un aparat mai pricopsit.
- Nu se poate nene, plăteşti matale 45 de euroi şi-i mâncăm coliva amândoi! Am crezut că glumeşte şi-i zic:
- Da, şi-a trăt traiul şi-a mâncat mălaiul, nu mi-ai zis că e gratis?
Ăsta, nimic:
- E gratis, dar asta e valoarea lui, dai mata ortu, şi moare mortu.
- Bine da, măcar mai scade uzură, ceva! Au trecut anii peste el, valoarea de intrebuinţare... scade.
- Circulă tataie, n-am timp de şarade!
-     Alo! Protectia Consumatorilor, fac un apel! Stau cu mortu-n casă. Poate veniţi cu o lummânare la el.

miercuri, 11 mai 2011

Lalilalilulu lilulilulula



        Deunăzi, dialogam cu Pasărea ceţii. Unul din dialogurile noastre imposibile. Pornisem de la familie.
          Pasărea ceţii: Familia rămâne sfântă. E celula de bază în viaţă.
Iti: Ce lula mea Pasăre, pardon!... mai ieşi din ceaţă! S-a schimbat oferta de zbor. Gata cu cuplu, nu mai e dictator la balcon. Parcă n-ar fi căzut Zidul Berlinului. Mai schimbă-ţi dracului convingerile tale de comunist ambulant şi cuplează-te cu realităţile democratice ale prezentului instant! Mai zboară şi tu din floare în floare, poate afli dacă nu ştii că duminica nu e zi lucrătoare.
              Ce vrei să zici că ideia de cuplu s-a invechit? îţi spun eu râmâne sacră.
              E vetustă Pasăre, e vetustă şi acră!
             Eşti crud!…Ca şi cum te-ai duce la Stufstock, în Vama Veche pe plajă în fustă, nud.
              Măh, da tu Marx citeşti?...
              Poveşti, vrajă!...Eşti într-o ureche. Complet năucă. Falimentează ăştia televizorul duducă. Antenele, Realitatea… Tu nu şti nimica. La casa de pariuri n-ai jucat, Iri sau Monica, Cherida sau Pepe! n-ai consultat Libertatea, Can-Canul? n-ai auzit de divorţul lui Tălmăceanul?
              Constat între noi dialogând, deteriorarea gravă a unui cadru familial. Am devenit mult mai suplă în gând. Nu vreau nici la bal, nici la spital. Abandonez, nu mai pot să suport în neştire viaţa asta de cuplă. Ne vedem la tribunal. Divorţez!
            ?!...

duminică, 8 mai 2011

Cu căruţa înaintea boilor. Fotbal în caruţa cu prosti. Rubrică nouă

Mama avea o vorbă, ce zic una, o panoplie întreagă cu care mă uimea când ştergând de praf vre-o expresie din tezaurul ei folcloric o slobozea să-i coloreze limbajul. Venea din piaţă şi socotea, socotea îndelung cu creionul ca să-i iasă ultimul bănuţ din lista ce trebuia justificată căpcăunului. Acesta aştepta cu un rânjet în colţul gurii ce nu prevestea nimic bun.
-   Ce stai aşa de parcă ţi-a căzut resteul în brâu?! Eu pierit, copil fiind, chiar nu pricepeam vorbele mamei şi aşteptam să izbucnească cearta.
Vedeam  coarnele boilor lui tatamare, Priam şi Plăvan înjugaţi la căruţă şi resteele ce le încadrau lateral grumazul. Cum să le cadă resteul în brâu? Şi dacă le-ar fi căzut, s-ar fi luat în coarne?...

Azi am altfel imaginea; Văd căruţa, că doar cu ea abia de mai umblă prin ţară fotbalul autohton şi-n căruţă doldora, sacii cu banii de la UEFA. Văd şi boii, să mă ierte domnul Iancu şi Porumboiu de mintea-mi proastă, dar pe catâr l-am lăsat în spate cu oile!… Şi-n căruţă, alde Stan cel care  meşterise din oţel sub licenţa arbitrilor, resteul, ca să fie sigur că nu scapă boii din jug.
Undeva sus, căpcăunul Mitică de la ligă, oracolul din Bălceşti potrivise căruţa cumva înaintea boilor şi aştepta semnul divin, socotind de zor exclusivitatea drepturilor de televiziune.

marți, 3 mai 2011

Miturile Realităţii. Lecţia deschisă

Mitul este o imagine fabuloasă ce se află în spatele personajului, agentului, purtătorului de mit. Piatra aruncată de undeva în univers, nu ar fi nimic fără uriaşa coadă învolburată a cometei. Dar fabulosul se naşte, doar atunci când masa de receptori îşi transmite pe cale orală, sau prin messenger, uimirea tâmpă a celor impresionaţi de praful strălucitor ce acoperă pentru o clipă cosmică, cerul, într-o străfulgerare năucitoare. Ecoul hiperbolizat al imaginii, nu se opreşte când semnul ceresc a părăsit orizontul, el se poate transmite din generaţie în generaţie, orbitor, de la optzecişti la douămiişti şi încă în secolul următor(cât vor optzeciştii), până când undeva într-un laborator, un farseor va pregăti în creuzetele lui, dărâmarea prin implozie a mitului, necesară, regenerativă. De ce-i zic farseor? ar trebui să dezvolt aici o altă teorie care derivă si v-aş ocupa timpul inutil, pierzând iminent firul logic al disertaţiei începute.
            Pentru mai deplina înţelegere a demonstraţiei, didactic, am să folosesc trei exemple concrete care ard încă, recente, trei mituri diverse ce se demonteaza sub ochii noştri, beatificaţi proaspăt de lumina învierii.
Să incepem cu “nunta secolului”. Prinţul William s-a căsătorit cu aleasa sa, Catherine Middleton.
Da. aveţi dreptate; “Unde e mitul?” e o întrebare bună şi pertinentă. Aici cu siguranţă deocamdată nu e. Nunta secolului e numai piatra aruncată, de fapt două pietre, Wiliams si Kate. Să vedem dacă li se va alege în urmă suficient praf stelar. Se lucrează intens în laboratorele coroanei engleze. Acolo, mai demult, farseori regali încearcă să dărâme mitul adevărat, rămas în memoria colectivă sub chipul neşters al Prinţesei Diana. Siluieta ei princiară, ţine umbră încă Palatului Buckingham
Dar să trecem peste Canalul Mânecii şi pe axa direct, să revenim la oile ciobanului Bucur, oile noastre de când am intrat în democraţie. Staţi liniştiti, azi nu vă zic nimic de Becali. S-a schimbat direcţia vântului. Şi-a luat catrafusele Vântu de la Realitatea si prevazator s-a tras la răcoare, că vin căldurile verii. În urmă, a lăsat năucit deşertul Realităţii, plin cu cenuşă. Dezorientaţi, bieţii moderatori sunt gata în bloc-starturi, cu bătătoarele în mâini să scuture în coada cometei tot praful. Aici mitul lor are coada pregătită, dar nu se vede piatra aruncată, capul, că doar n-o fi Ghiţă?!... sau Svartenegarul  ăla al lui Răduleasca.Şi ultimul a venit ca un trăznet.  Cică s-ar fi bărbierit Osama bin Laden. Ăsta da mit! Nu lasau ei americanii să le scape prim-planul.(dar de vreti sa aflati adevarata poveste o gasiti la Rheta)
„Sensul miturilor variază de la o epocă la alta. Două curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o poveste fabuloasă, inventată, imaginară. Celălalt curent explică că mitul este o poveste care traduce realitatea sub o formă simbolică. Limbajul mitic uzează aşadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se ascund alte sensuri. Pentru cercetători ca Mircea Eliade, mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare.”