duminică, 30 iunie 2013

După Petru şi Pavel

                         Mi-am permis sa iau o fotografie din panoplia prietenului meu Aurel Sibiceanu
 
          În zi de Petru şi Pavel, citeam ieri vorbele învăţăturii meşteşugite de ei pe o pagină de carte deschisă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine”. Pentru Dumnezeu, în ce lume trăim? Cum nu împietrim de atâta făţărnicie?
          Dacă adevărul ar fi acesta, singurul şi suprem, v-aş propune un exerciţiu simplu. Să mergem înapoi pe frază, să lăsăm ghilimelele să se desprindă de text ca înr-o fâlfâire de aripi şi să purcedem întru analiză sub oblăduirea Domnului. Cuvintele acelea sfinte fără îndoială fiecare dintre noi ştie că sunt alcătuite din litere. Să destructurăm cuvintele şi să amestecăm literele. Am putea desena despletind liniile contorsionate, cu puţină imaginaţie din ele o hartă, ca o inimă, sau ca o pâine care seamănă cu ţara. În mijloc, am pune desigur crucea ca să-l avem aproape pe Dumnezeu. Mulţumiţi de noi poate că ne-am hodihni după asemenea concentrare şi am constata cu siguranţă că lucrul era bun.
          Apoi într-o ordine aleatorie, n-aş începe cu politicienii, aş apela în primă instanţă la medici, nobilă profesiune. Dăruirea lor nu are margini, cu siguranţă ei vor şti să realcătuiască din trupul ţării textul acela sfânt. Numai că bisturiul, fiecare tăietură în corp, are un barem, vrem nu vrem. Şi bani nu sunt.
          Nu putem renunţa atât de repede. Cu siguranţă biserica păstrătoare a credinţei, se va apleca asupra textului şi-l va înlumina, repunându-l la locul lui. Un sobor de preoţi s-au adunat pentru rugăciune, dar şi lumânarea are un preţ, şi viaţa are un preţ, chiar şi moartea, şi lopata de pământ, şi Caron când te trece apa Stixului dincolo, cere obolul sfânt.
          Ce şi-a zis clasa politică bine intenţionată şi orientându-se. Textul acesta e bun. Ne împărţim în două tabere putere – opoziţie şi luptăm împreună pentru acelaşi ţel. Vindem bucată cu bucată literele ţării şi luăm pentru noi, banul. Ne sacrificăm, ştiţi că banul e ochiul dracului. Vă lăsăm vouă neatinsă crucea şi cuabităm.
          Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.

vineri, 28 iunie 2013

Cireşul de mai târziu _ Varianta






Te-am aşteptat
ca pe un cireş copt iubito!
Şi iată că s-a-ntâmplat minunea,
a venit cireşul alergând pe scări
doldora de cireşe
la mine acasă.


N-am decât să mă urc în cireş,
să simt în cerul gurii
dulceaţa fructelor...
Ştii cum sunt eu acum?...
Dacă-ţi poţi închipui? 
Stau şi mă-ntreb ca prostu,
dacă se rupe craca.

joi, 27 iunie 2013

Cucui la occipital






(După hotărârea Curţii Constituţionale)


Te-am aşteptat ca pe-un cireş
copt!...
gândea ieri pe la opt
Antonel.
Şi când să urce în cireş
s-a rupt o cracă
sub el.
A vorbit ne’ntrerupt
când trebuia să tacă.



Curtea a hotărât
30% da, Referendum valabil,
dar stai în prealabil
un an
cu frânghia de gât
şi poporul suveran, de fazan. 
Şi n-ai
nici cracă...



Ar mai fi o soluţie,
pendinte,
dacă,
renunţăm
noi
la constituţia lui
şi apoi,
îl internăm la spital „preşedinte”
c-a făcut cucui
la occipital
când a căzut din cireş

Tobârlanii. Capitolul 1.





În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, ea îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor, nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui.

(Când uda roşiile spre seară, singur, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.)

O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă.

„Grijania lui de ţap logodit!" Se cunoşteau de-o viaţă. Bătuseră de copii purceaua şi ţurca. Se jucaseră de-a hoţii şi vardiştii, totdeauna în tabere adverse, liberali şi conservatori, prinţi şi cerşetori, dacă cu adevărat ar fi fost jocul, popa era cerşetorul iar bunicul prinţul...



Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului, când noi nepoţii draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii, gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.



*

          Tobârlan. Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat înnapoi pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.

– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:

– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit nici un Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:

– Da’pe tatăl dumneavoastră?

– Toma Ionescu.

–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare!... Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.

– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...

– L-o fi luat cu el.





            Nu ştiu dacă memoria oaselor mele mă va ajuta să ridic aproape din nimic, casa pe care tata o avea în minte înainte de a muri. Nu mi-a lăsat nici un plan nu se aştepta ca Dumnezeu să-i ceară să se urce la el de grabă, fără să poată pune ordine în hârtii. Lădiţa lui pe care n-o pierduse nici măcar atunci, prin spitale, când s-a întors rănit de pe front, păstra în ea pe lângă scrisori planurile emisiunilor pe care le difuzase la staţia locală de radio căci în difuzoarele care se aflau în fiecare casă din comună, la oră fixă, se tăia emisia studiourilor centrale şi din cutiile negre cu ramă de plastic venea pe fir vocea clară, inconfundabilă a tatălui meu:

          –Aici staţia de radio Merişani. Înainte de orice, realizatorul emisiunii „Ora locală” vă invită să daţi difuzoarele mai tare.(Urma un calup de muzică dedicată, după care panseurile scrise cu umor de tata despre oameni şi fapte ale locului)

          – Veronico n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mătii, ia copii şi du-te dincolo că n-aud nimic. Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă să impingă către stânga butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii! Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica pe lângă el. Nu se descălţase. Desigur după emisiune urma să plece.

          – Dar e dat la maximum tăticule.

          – Da ce frati’tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia, sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă nu se simţea nevoia ei deocamdată.

          – Mai are dreptate şi Petre să-ţi ardă câte una din când în când. Nu suporta să dai într-o femeie. Până să se îmbolnăvească şi să cadă la pat, mama Lina îi accepta mângâierile doar când erau ocrotite de întunericul nopţii. Ziua îl ţinea la respect oricât ar fi părut de turbat. Ocrotită de Dumnezeu, îl domina din priviri. Iar fi căzut mâna dac-ar fi ridicat-o.

          Odată, mai la început, s-a nimerit acasă. Veroana şi Petre reuşiseră să-şi ridice căsuţa lor în aceeaşi curte unde era nucul. Mai cu năbădăi, cum învăţase la el acasă în Drăganu, silitor, nu strica să-ţi mai atingi muierea din când în când. 

          Tobârlan a intrat peste ei. Deja avea bastonul. L-a ridicat deasupra capului să dea. Cristoşii... Să ieşi acum! E casa şi nevasta ta, dar e curtea mea. Petre s-a stăpânit ca prin minune şi a ieşit în drum. A mai venit după trei zile. Întâmplător ăl bătrân era tot acasă. Dar nu era întâmplător, dacă-mi aduc bine aminte. Se terminaseră trebile în luncă, stătea să vină iarna, nu mai era motivul... Nu-şi găsea locul până când venea în jur de 12 poştasul cu şareta  şi-i lăsa România Liberă. Răzbătea în curte pe uşa deschisă câte-o-njurătură când citea despre colectivizare.

          – Ţopârlani, cum îi rabzi Doamne să mintă atât! Cristoşii mamii lor...

          Veroana îngheţase în prag cu ochi mari de spaimă. Petre nu s-a oprit urcând pe scara de lemn, uşa deschisă, a intrat direct la el.

          –Tăticule, am greşit faţă de dumneata. Să mă ierţi! Nu-i zisese tăticu până atunci niciodată.

          –Lasă, dar să şti de la mine, femeia... N-a mai continuat mustăcind. Ce era să-i zică, pe Lina n-o lovise, dar era suficient? Biata de ea nu putea s-o vadă aşazăcând în pat. Rar îi deschidea uşa dincolo.

          –Petre, vezi că ne-ar mai trebui o căruţă de lemne. Slavă Domnului avem focuri mai multe.

          În valiza de lemn a tatei se aflau şi încercările lui literare. Nu publicase nimic din câte ştiu. Îi mai citise pagini ţaţei, sora lui mai mare, iar câteva poezii le citise la staţia de amplificare în emisiunea lui. Ştiam de la ţaţa că adunase multe pagini din povestirile lui tatamare. După ce termina casa, voia să scrie o carte. Îi dăduse şi titlul Tobârlanii. S-a pierdut cartea lui.

luni, 24 iunie 2013

România de plâns







          Weekend-ul, prelungit cu Rusaliile – este un câştig incontestabil al democratizării României în care trăim – împreună cu alte zile libere, puse cu generozitate în calendar, ca semn al superiorităţii bicameralismului asupra gândirii inchistate în sistem a unei singure camere. Este dovedit că unicameralismul de sorginte comunistă, pe care şi-l doreşte poporul prost informat de Preşedinte, a făcut şi poate să mai facă mult rău.     

          Amendamentele oferite cu generozitate de comisia constituţională a unicului mare liberal – am evitat să-l democratizez, ca să nu creez confuzie şi l-am făcut mai „mare” decât e, pe fostul interimar – vor completa cu siguranţă fericit zilele de odihnă, în care să se coboară asupră-ne nevoia de a revedea sau înlumina prima oară frumuseţile turistice din patrimoniul naţional care să ne încânte şi să ne facă să ne iubim ţărişoara inegalabilă în oferte. Viitorul sună bine.

          Într-o formulă îndeobşte cunoscută: Alex, Toma, Ioni, Cristina, Laurenţiu şi cu mine, am purces de Rusalii într-o zonă mai puţin aglomerată pe care personal n-o mai revăzusem din perioada imberbă a vieţii mele.

          Serbările zăpezii mă aduseseră de câteva ori la Voineasa cu autocarele OJT-ului. După zbenguiala din zăpadă la lumina zilei, o altfel de zbenguială urma să fie declanşată, sub ocrotirea întunericului. N-aş fi putut povesti atunci, transparent, faptele, decât cerându-mi singur un vot de blam asumat, sau pur şi simplu, excluderea din organizaţie.

          Cât de repede treceau, sub cerşafurile albe scrobite ale idealurilor uteciste trădate, ceasurile fierbinţi nepereche atinse de viciul ireparabil al cosmopolitismului decadent, mână-n mână, umăr la umăr, buşon la buşon cu utecista inimii mele care rezona în acelaşi ton. Mă laud. Ezotericul acela miraculos, mă accepta doar ca pe un novice, dar maestrul de ceremonii Damian, Secretarul Comitetului pe Intreprindere, aranja întotdeauna lucrurile astfel ca activul UTC-ist al uzinei să se mobilizeze exemplar şi să nu iasă trist din competiţia spotivă cu celelalte Comitete.

          Maşina rula nesigură prin stropii de ploaie. După ce am depăşit câteva pensiuni încă vii, în sat, am urcat pe stânga pe drumul năpădit de iarbă unde ştiam staţiunea. Dar staţiunea murise. Cabanele şi hotelurile pustii parcă voiau să-mi spună că pe acolo a trecut revoluţia sau troglodiţia sindicală şi locul se contaminase. Dacă n-am fi întâlnit un pâlc de motociclişti cazaţi probabil pentru o competiţie în zonă, m-aş fi putut gândi că locul e bântuit de stafii.        

          Ce interese meschine au şters staţiunea aceea de pe hartă? Ce soartă, ce război mafiot s-a declanşat în zonă de nu s-au înţeles la pot, nici după atâţia amar de ani?

          Am părăsit cu obidă o părticică din mine. Tinereţea pierise printre ruine, nu rămăsese nimic din ea. Zona însă mirifică aştepta. Poate îşi mai aminteşte cineva.

          Spre Obârşia Lotrului ne-am abătut către Vidra. Un peisaj cu adevărat de poveste ne-a făcut să nu luăm în seamă drumul deosebit de prost. Ajunşi deasupra lacului, ne-am dat seama că privirea dintrodată nu ne mai ascultă şi cristalinul se sparge în două. De o parte aleargă să cuprindă în cadru peisajul de o frumuseţe copleşitoare, imaginat de Dumnezeu într-un moment de graţie, iar de cealaltă parte, ochiul înţepeneşte rănit de indolenţa dezolantă a omului.

          M-am simţit oripilat, descoperind aici pe varful muntelui, la peste 1400 de metrii o Românie de plans!

          Acele clădiri, ce se doreau să completeze cumva şi să pună în valoare lucrarea Dumnezeiască, lăsate în părăsire, erau nişte răni vii, dureroase, care strigau mute. În balcoane se căţăraseră arbuştii să privească prin geamurile sparte cum arată pe dinăuntru nepăsarea oamenilor. Am ocolit ceeace ar fi trebuit să fie un hotel arhiplin, de unde să străbată clinchetul paharelor şi murmurul vocilor mulţumite ale clienţilor şi am descoperit un cal nemişcat. Am crezut că murise în iarba otrăvită, dar m-a simţit şi a ridicat capul. Îi tulburasem probabil visele. În sala de sport, nu m-am mai înşelat din păcate. Acolo pe cimentul pe care altădată fusese pus parchetul, zăcea moartă o pasăre.

          Coborând către lac, pe trepte, am înjurat în minte întreaga clasă politică. Cum să-ţi laşi plângând ţara fără de ţară? Deasupra lacului dintrodată s-a strâns o ciurdă de nori negrii. Mânia lui Dumnezeu ne-a alungat repede către maşină. Un fulger teribil a explodat în cer. Nu aici Doamne sunt cei răi.

          Toma, nepotul ar fi vrut să mai stea. Tot învârtea în mână un card vechi

          – Tataie, plătesc eu consumaţia!

          Intrând în joc m-am întrebat la rândul meu:

          – Oare banii rămaşi din pensie pe card mi-ar ajunge să închiriez aici la noapte o cameră cu steward?

– De ce steward şi nu stewardeză?

– Să nu zică mamaie că mi-am regăsit la Voineasa vreo amoreză.

sâmbătă, 22 iunie 2013

Starea naţiunii şi sportul



          Se pare că susţinerea pentru Simona Halep pe blogul meu a fost benefică. Fata asta de 22 de ani, s-a luat în serios şi mă obligă să scriu mereu despre ea riscând să transform Pasărea ceţii într-un jurnalier al succeselor sportive. Iar a câştigat un turneu, de data asta pe iarbă, în Olanda la Hertogenbosch, legând zece victorii la rând fără înfrângere. Dacă ar uita să mai piardă, să rămâna amnezică încă vreo opt partide, vă dati seama că am avea o noua regină, româncă sadea, s-o încoronăm la Wimbledon?

          Zilele trecute şi scrima, prin Ana Maria Brânză şi Tiberiu Dolniceanu, ne-a asaltat cu veşti bune relaxand cursul aurului pe culuoarele băncii naţionale.

          Până şi şefii serviciilor, ăl de la CIA, după ce cu o zi înainte seful serviciilor moscovite, au venit separat la Bucureşti să studieze indeaproape fenomenul. Să nu uităm că toate aste se însumau, după ce Becali şi-a oferit gratuit serviciile de ghid lui Mitică Dragomir şi lui Mircea Sandu la mititica, contribuind decisiv la starea de bine şi confort al neamului. De atâtea veşti bune să nu uităm în ce ţară trăim, Doamne feri!... şi să întrăm în normalitate!

          Au plecat liniştiţi, după ce au dat roată cu privirea. Fenechiu tocmai antamase binevoitor CFR-ul unui specialist în vânzari de fier vechi. Iar primarele capitalei, doctorul, însoţit de premier se scărpinau în urechi cu un cancioc cu mortar, susţinând că inaugurează un spital.

          Şi-au luat la revedere de la Preşedinte.

          – Cu sau fără Steaua, aveţi potenţial, a zis americanul, onest.

          – Dacă nu e Steaua, e Zenit mai la est. Am vorbit cu Varanul...

vineri, 21 iunie 2013

Tobârlanii. Cealaltã Marie. Fragment


Notã


Lucrul la noua mea carte Tobârlanii, a inceput sã curgã ca un râu liniştit. Am mai publicat dupa obiceiul meu fragmente pe blog. Nu cred cã diminuez interesul pentru lecturã al cititorului. La tirajele extrem de mici cu care ies în lume cãrţile, dimpotrivã, s-ar putea sã-l stârnesc. Mai ales cã e mult de lucru, clima e în schimbare şi ploile sau seceta pot modifica decisiv cursul apelor. Sunt în stadiul când abia negociez şi ma cert cu personajele.

Astãzi vã propun un posibil final. Cu siguranţã nu va fi acesta.
*

           Eram prieten cu Maria. Cu cealată Marie verişoara ei, căsătorită. Ne mai văzusem de câteva ori întâmplător, niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des, împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.
          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Prietena mea, cu spatele la Maria îşi citea email-urile pe o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie, stând pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre neglijent aruncate peste căldura ce o degaja corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, trecuse de 11. Prietena mea aştepta un răspuns de la o firmă unde îşi depusese CV-ul.
          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, împingea să iasă din umbră în câmp deschis. Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.
          Prietena mea speriată mă ajuta după puterile ei. Îi descheie capotul până jos şi îl trase de mâneci eliberând-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul din lume. O udă cu apă. Eu lupt în continuare să stăpânesc trupul acela stărnit de stihie. O iau în braţe, îi acopăr cu pieptul sânii, o acopăr întreagă cu corpul meu. Îi strâng picioarele cu picioarele mele, parcă începe să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Intârzii câteva clipe scufundându-mă şi eu în ea. Totul a durat preţ de trei minute. Fără îndoială cele mai lungi

          Mă desprind greu şi o privesc liniştită de pe celălat mal, de desupra ei. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. Mă dau jos din pat. Dărâmat mă aşez pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:
       Ne vedem mâine Maria!

          Cu prietena mea nu mai m-am văzut niciodată în schimb m-am văzut cu cealaltă Marie începând de a doua zi. Avea o teribilă capacitate de convingere cu adevărat mistică. Mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijlocii întâlnirea cu personajele cărţii mele. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.
          – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere. A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. La un moment dat am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot  într-o rână. În curte la ţaţa se putea bãnuii ca măcar săptămânal mai vine cineva. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat în poarta Veroanei unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă  şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu casa lui unchiu Nicu. Dar aceea o ştiam mai în spate lângă fântână.
          A deschis poarta şi sigură pe sine m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altãdatã se dãrmase pãtulul, rămăsese  gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne am început să ne dezbrăcăm cum exersasem, mãcar eu, în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor pe corpul ei gol, descoperind uimit cu cât întindeam mai mult că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţi spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.  
          M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan, tatamare, se plimba printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure. S-a bucurat văzându-mă:
          – Gata, cu tine suntem aici adunaţi toţi Tobârlanii. Numai noi.
– Mincinosule! Şi Dumitra unde-i? voiam să-i zic.
 

joi, 20 iunie 2013

La mulţi ani mami!



Alexandru azi are o problemã. Mama lui împlineşte nişte ani. Nu sunt prea multi, dar grijile pentru doi – adunând acolo si anii pe care i-a împlinit el, nu demult – au o socotealã aparte. O socotealã pe care doar el şi cu ea, odatã  cãnd lucrurile se vor mai aşeza în matcã, o vor rezolva împreunã. El nu uitã cã mama lui, profesoarã de matematicã, a trebuit sã se rupã de vocaţia înnãscutã de dascãl, pentru un salariu mai bun cu care sã reuşeascã sã-i plãteascã terapia. N-a pierdut numai mama lui, cu siguranţã au pierdut şi copiii din şcoalã, care o îndrãgiserã.

Ştie cineva cum gãndeşte un copil care a cãpãtat elementele de autism în timp ce bisturiul chirurgului îndrepta o greşealã a hazardului, sau a lui Dumnezeu? Stie cineva cum e când nu mai poţi stãpânii cuvintele?

Acum Alexandru e lângã mine, priveşte peste umãrul meu cu ochii lui mari şi limpezi cum scriu. Sunt la calculatorul lui. E un lucru mare cã mã îngãduie.

Rãbdãtor, pare cã gandim împreunã cuvintele.

La multi ani mami! Si eu, şi mamaie, şi tataie, şi tati, şi Rami, şi Toma, te iubim!

miercuri, 19 iunie 2013

Anastasia si referendumul




O sfântã mânie proletarã mã cuprinde când vãd o fecioarã din câmpul politic la televizor. Asearã Nicolicea la B1 nu mã îndoiesc îl ştiţi se vedea cã venea de la o poştã pe centurã cu automobilul luxos al parlamentarului duios. Sãpase la constituţie în bãlãrii de dudãu şi nu gãsise apa obligatorie. Pe Dâmboviţa curgea doar alcool bicameral de cãcãrãu.
Duios Anastasia glossa pe micul ecran şi nu ştia de ce poporul n-o mai vrea.
        În definitiv Referendumul e consultativ nu mai e ce-a fost.        Dacã poporul e prost şi trist dã-i demisia mama lui de comunist nativ!

 N.A.

Special am lãsat textul fãrã virgule. Sã le punã dusmanii! Virgule ghilimele timpuri grele!

luni, 17 iunie 2013

Caloriferul si falansterul



          Cu o mare plăcere, şi nu e chiar nimic de lăudat în atitudine, am comentat victoriile sportive sau culturale adevărate, aici pe blog. Ultimul comentariu nu mai departe decât ieri. M-am bucurat alături de Simona Halep. Prilejurile sunt atât de rare!

          Între frustrări şi dureri, iacătă că mi-am descoperit şi plăceri, sadice. Recunosc nu poţi să fi un bun creştin şi să te bucuri de necazul omului, dar câteodată nu e nici un chin. Aşa ne-a înzestrat natura



Cultura.


A căzut CALORIFERUL şi s-a spart.
E tragedie nu pop-art.
E omul în necaz nu râde!...


Un sfat Margot;
diseară,
mergi la Gâde,
să-ţi ei costumul de brocart.
Nu mă fă de ocară.
EL are un pişcot...
TU mai ai un dinte.
Muşcă-l pe Preşedinte


Sportul


Mi-a ieşit la scrabble
că Mircică
cu Mitică Dragomir
vrea ligă de table
la mititica
şi cumpără Vila „Florica”
să o ia cu ei.
Pune şi Becali
la chestia asta trei miei.
Nu mă mir.
OMERTA de la DNA,
a intrat pe fir,
dar îi încurcă
Piţurcă...



Hai să considerăm necazurile astea victorii, să aplăudăm  şi să dăm like-uri iluzorii.

sâmbătă, 15 iunie 2013

Simona Halep a câştigat trofeul




           Ultima minge ghem, set, meci si Simona Halep castigă turneul de la Nurnberg! E primul ei trofeu din carieră
Bravo Simona 6-3 , 6-3 cu Andreea Petkovic.
                                                   *


          Nu am scris nimic astăzi pe blog aşteptând să se întâmple. Şi fata asta frumoasă, cu un fizic ce pare plăpând, mişcându-se cu agilitate şi eleganţă pe zgura roşie, înfruntând  forţa disproporţionată, a reuşit să ţeasă din traiectoriile mingiilor sale, un labirint, din care adversarele nu au mai ştiut să iasă.

          Nu a fost simplă finala. Tribunele pline aşteptau ca trofeul să relanseze cariera unei sportive de-a lor, care să reintre în trumf după o pauză mai lungă, datorată unor nefericite accidentări. Jocul ei până la finală, îi îndreptăţea pe spectatori să spere. (Toată stima Andreea Petkovic, ai jucat bine pentru noi!)

          Numai că Simona n-a fost intrebată dacă ea este de acord.
          Nu a cedat iniţiativa nici o clipă, ascunzănd mingile cu lovituri măiastre. Recunosc sunt tentat să exagerez, dar ca să vă demonstrez că am dreptate, la un moment dat operatorul alunecase cu obiectivul aparatului de filmat sub tricol croit mai larg care sublinia frumos rotunjimea sânilor. Am sărit în sus şi-mi venea să sparg ecranul. Măi nene nu acolo e mingea. Bine că s-a retras la timp, golanul!...
          Mi-a făcut bine acest meci. A avut încrâncenarea lui şi a câştigat România. Din meciul lui Ponta cu Turcescu cine a câştigat?
 

vineri, 14 iunie 2013

Breaking LIKE



         
            Nu de mult spuneam că la tenis anul ăsta merg pe mâna Simonei Halep. Iacătă că se confirmă spusele mele. Din nou a ajuns în finala unui turneu ATP, cel de la Nurnberg învingând în semifinale cu scorul de 6-3, 0-6, 6-2, după o oră şi 52 de minute, pe Lucie Safarova.

          Mă gândesc mereu. Când o să-mi crească faima de oracol, n-o să mai fie loc de like-uri pe blogul meu. Ce ziceţi facem o repetiţie ca un fel de şcoală de vară? Nu de alta, dar am preconizat aseară, după meciul de la B1, consultând iconodul că azi plouă la Slatina şi premierul va veni la Calafat să vadă podul, cu elicopterul. Şi aşă sa-ntâmplat.

          Like-urile vă rog, altfel spun să se ştie cine câştigă la preşedenţie...

Jocuri de putere sub semnul întrebării



         Cred că Banciu a avut dreptate aseară după meciul de box dintre Pontonel şi Turcescu. Pentru orice necunoscător, a fost limpede că Turcescu a pierdut la puncte în ring, cu scorul de 4-1. Bine antrenat( doar a avut-o sparring partner de curând pe Merkel), a demonstrat că ştie să rămână în picioare şi directele, fie pe partea dreaptă a lui Antonel, fie pe stânga lui, chiar dacă uneori îşi atingeau ţinta, îl lăsau imun pe premier. Părea că se declanşa automat un resort programat să răspundă cu o eschivă, sau o replică dură, tupeistă, care să-i arate adversarului că alonja şi greutatea pumnului său nu-l recomandă să evolueze printre grei. El Turcescu fiind din altă categorie.

         Acu, drept e că nici Turcescu nu e o muscă, sau vre-un fluture(na că m-am încurcat, fluturele e de la înot), să fluture din batistă. Chit că se dă numai cocoş, face faţă cu brio la semigrei. Bădărănia şi golănia (nu e Bucureştean, el s-a format la Piteşti), trebuie s-o recunoască, încă n-o stăpâneşte.

         Turcescu a intrat crispat, cu prea multe întrebări pregătite dinainte şi calmul lui Ponta, mincinos dar jucat bine, a transformat un meci pe care ni-l doream spectaculos într-o dispută de uzură.

Doctorul Ponta a ţinut să demonstreze că dacă eşti un doctor penal pregătit de Năstase, eşti uns cu toate alifiile. Şi a reuşit, dând cu zarul din pumni doar şase-şase.

         Nu ştiu de ce mi-a venit în minte stilul securistico-agresiv al lui Rareş Bogdan la Jocuri de putere, într-o emisiune când o înghesuise în corzi pe Elena Udrea de gândeam că vrea s-o ia cu fulgi cu tot şi s-o violeze acolo  în faţa noastră. Ea biata, încerca să raspundă facând faţă cu greu orgasmului întrebător al insului, dar încă nu divorţase.  Punea întrebările ca o mitralieră în cascadă, fără să mai aştepte răspunsurile. Cred că dimpotrivă Turcescu, a avut prea multă răbdare să-l asculte încântat de frazare pe premier, lăsându-l să-şi minciunească scenariile.

         Varii sunt jocurile de putere la televizor. Să mai zică unii că nu se face totul pentru popor!

miercuri, 12 iunie 2013

Divorţuri



         Plouă. Aşezat. Toacă mărunt cum motorul Loganului meu când dă peste un drum întins, surprinzător fără gropi, ce mă face să bănui că porţiunea aceea de asfalt fusese câştigată la licitaţie, după ce s-a retras Bechtelul, de o companie olandeză. Probabil Ponta de-aia n-a divorţat şi l-a păstrat în guvern pe Fenechiu, să arate Europei că se poate şi la noi licitaţii netrucate. În ploaia asta s-a spălat omul ca Pilat din Pont de păcatul transformatoarelor, mânjit politic de DNA-ul Cotrocenilor cu vopsea roşie.

         Cineva acolo sus, a aşezat norilor sita potrivită şi veghează pe un ecran uriaş frecvenţa zero a perturbaţiilor electrice. Nici un tunet, nici o scânteie după anunţul de aseară al Preşedintelui că va trebui, clasa politică să se întoarcă la popor, pentru un nou referendum.

         Aşezat în şezlong, în balconul închis, gândul îmi zboară liber la cei puternici. Nu-i puţin lucru să te trezeşti dimineaţa singur, ca Putin, în faţă cu problemele Rusiei. E obligatoriu pentru echilibrul planetei să-ţi iei un antrenor de gimnastică precum Kabaeva.

         Dar Lena Udrişte? Ea e tot singură cu problemele dreptei. Puternică femeie dacă de dragul dreptei şi-a lăsat cocoşul să plece. Drăguţa de ea şi-o fi oprit măcar punguţa? Am auzit că de când a divorţat a primit pe facebook mii de like-uri şi tot atâtea cereri în căsătorie. N-ar trebui să se mărite. Ar fi o soluţie, mai bine să se ducă la florar, fostul interimar şi să-l seducă, impunând în parlament un amendament la constituţie. Căsătoria ei cu Partidul Popular. Ar fi o soluţie! Ar creşte şi partidul în sondaje... Dar, dacă Antonel lovit de referendum, adoarme iar cu arme şi bagaje?...



         A încetat şi ploaia. Nu mai pot trage de timp. Cei doi lideri USL-ei trebuie să se întâlnească să ia decizii. Îi aşteaptă Antena trei.

Unul după noaptea cu Merkel, celălalt după somnul cu Lena. Storşi. Li s-a scurs toată vlaga. Nemilos Preşedintele cu referendumul lui!

         – Nu-l chemăm şi pe Blaga?...