Se afișează postările cu eticheta Gusterele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gusterele. Afișați toate postările

joi, 9 ianuarie 2014

Gusterele. Poate un alt început...



            Pe urmele Gușterelui, sub semnul Adormirii Maicii Domnului, de Sfântul Ioan, am ajuns la Merișani sǎ-mi iau rǎmas bun de la vǎrul meu Cornel, personaj din carte, mai mare ca mine cu cinci ani de care eram legat cu fire, unele vǎzute altele nevǎzute. Cert e cǎ doar eu și el rǎmǎsesem sǎ purtǎm mai departe numele de Ionescu. Eu cu ceva mai multǎ mândrie, fiind singurul dintre urmașii lui Tobârlan în linie bǎrbǎteascǎ. Nu mǎ întrebaţi de ce am fost întotdeauna mândru de numele pe care-l port, n-aș stii sǎ rǎspund,  mai ales cǎ am explicat, nu Ionescu, ci porecla lui tata-mare era de falǎ, sǎditǎ adânc în memoria satului. Am cǎutat la bisericǎ sǎ stau în prima strana, spre rǎsǎrit, lângǎ altar, pe locul lui tata-mare. Aveam un oarcare ascendent acolo, priveam de sus pe lângǎ coșciug, ocolind centrul de greutate al imaginii. Așa sunt eu nu pot privi un mort la faţǎ, de parcǎ m-aș uita într-o oglindǎ, speriat cǎ nu-mi pot recunoaște chipul. Doar pe tata, eram copil de opt ani, l-am privit îndelung.

            Biserica era plinǎ de oameni strǎini (strǎini pentru mine), femei cu baticurile negre pe cap și haine ponosite, dintr-un timp împietrit. Culorile vestejite, cenușii ale veșmintelor, abia mai stǎteau agǎţate ca niște vrejuri uscate pe tulpinile de porumb. Din loc în loc, pâlcuri-pâlcuri de fete tinere, elegante, cu cismuliţe înalte și eșarfe la gât, colegele de servici ale Elenei, așteptau resemnate sǎ se termine slujba, sǎ-și aprindǎ o ţigarǎ dupǎ ce vor fi aruncat în groapǎ un bulgǎre de pǎmânt. Bǎrbaţi, mai puţini. Câţiva din neam și bǎieţii care trebuiau sǎ poarte patul mortului în cimitir și apoi sǎ coboare coșciugul cu ajutorul frânghiilor, dedesupt.

            Nu-mi era gândul la slujbǎ. Glasul pǎrintelui te învǎluie înǎlţându-te și fǎrǎ sǎ cuprinzi sensul deplin al cuvântului. Din locul pe care îl ocupasem, îmi închipuiam privirea întunecatǎ a lui tata-mare peste lǎstǎrișul de uniforme verzi, cǎutând în zadar vre-o privire fugarǎ aruncatǎ ca o promisiune secretǎ dinspre icoanele la care își faceau rugǎciunea de iertare a pǎcatelor, enoriașele, cǎrora le-ar mai fi dat inima brânci.

            În duminica aia pe care o povestisem în carte și o aveam proaspǎt în minte, au avut loc în bisericǎ doar femeile care jucau vre-un rol la nunta legionarǎ a lui unchiu Nicu. Soacra mare, soacra micǎ, nașa si bineinţeles mireasa. Se stricaserǎ cumva firescul datinilor. Iar portul de sǎrbǎtoare al lui tata-mare, pantaloni albi de dimie încinși cu chimirul peste cǎmașa lungǎ de in, înfloratǎ la poale cu muște din fir de borangic, se pierduse în desișul verde al legiunilor înghesuite în bisericǎ. De aici privirea întunecatǎ și dezamǎgirea faţǎ de fii sǎi (doi dintre ei), care fǎrǎ sǎ-l întrebe îmbrǎcaserǎ cǎmașa verde. La slujba de cununie n-a vrut sǎ stea lângǎ Niculae ca tatǎ și socru mare. A rǎmas sǎ fulgere cu privirea pe deasupra capetelor înfierbântate, din strana lui.

            Am ieșit afarǎ în curtea bisericii și am rugat-o pe Marioara verișoara mea de-o vârstǎ cu Cornel, fata mijlocie a lui unchiu Nilǎ, sǎ meargǎ cu mine sǎ aprindem lumânǎri la morminte. De 40 de ani cred, nu mai cǎlcasem prin acele locuri și în timpul ǎsta pǎmântul înghiţise atâtea vieţi, iar pe deasupra se mutase din luncǎ cimitirul vechi, o sondǎ descoperind petrol în apropiere. Mi-aduc aminte când a erupt sonda aia, flǎcǎrile și noroiul negru au împroșcat locul pe o întindere de aproape un kilometru acoperind și cimitirul. Un zgomot groaznic a izbucnit din adânc de-ai fi zis cǎ scǎpaserǎ toţi morţii, s-au trezit din somn și s-au întors pe pǎmânt.

            În cimitirul din curtea bisericii abia de aveai unde sǎ pui piciorul. Erau toţi acolo: mama-mare Lina, unchiu Gogu, unchiu Nicu cu cea de-a doua nevastǎ, “Smochina”, crucile lor de lemn se sprijineau una de alta, tanti Gica, tanti Veroana cu Petre, Miţa cu Nae al ei, tanti Leana mama lui Cornel mǎ privea din fotografia îngǎlbenitǎ, doar Nilǎ avea cavoul un pic mai spre bisericǎ printre cei înstǎriţi. M-am uitat cu atenţie la unchiu Nila, avea pe cruce o fotografie de când era tânǎr. Exagerasem se pare în carte, nasul lui nu-mi mai pǎrea cât un cuib de rândunicǎ, era o idee mai mic.

            Știam cǎ tata nu mai avea cruce demult, dar nu mǎ așteptasem sǎ disparǎ și crucea lui tata-mare. Unde am fost noi? În jurul mormântului, un grilaj de fier înconjura un loc destul de larg pentru douǎ morminte, al lui și al mamei-mare Lina. Atunci mi-a venit în minte insula lui din cer.

            Când a murit tata-mare eram militar, s-a întâmplat în timpul evenimentelor din Cehoslovacia, fiind în alarmǎ, comandantul nu mi-a dat permisie sǎ ajung. Neamurile au pus într-un sǎculeţ, la picioarele lui tata-mare, osemintele dezgropate din cimitirul vechi, tot ce rǎmǎsese din tata. Când m-am liberat din armatǎ, dupǎ douǎ luni, o singurǎ datǎ am venit cu ţaţa sǎ aprindem lumânǎri. Crucea tatei putrezitǎ la bazǎ se sprijinea de crucea nouǎ de stejar a tatǎlui sǎu, abia înfiptǎ.

            Tata a fost primul din generaţia lui care s-a dus la El. Tobârlan cu judecata sǎnǎtoasǎ a ţaranului domn, a fost sigur atunci cǎ prin plecarea tatǎlui meu, nimeni nu va mai avea puterea sǎ amâne declinul. Și uite cǎ azi, în cimitirul din curtea  bisericii consemnǎm un nou început. Noi generaţia urmǎtoare, prin Cornel, pe care tocmai îl scoteam din bisericǎ…

            Dintre cei opt nepoţi ai lui Tobârlan eram prezenţi la nedoritul moment doar trei: Melania, Marioara și eu. De ce nu suntem toţi? Ce întrebare nepotrivitǎ. Noi, nepoţii, niciodatǎ nu am fost uniţi.

marți, 31 decembrie 2013

20. Fragment Gușterele. Simigiul



Notă: In ultimele ore ale anului postez ultimele pagini ale Guşterelui, romanul meu terminat de curând, care pare că trăieşte frumos. Doamne ajută!

            Radiogramă Nr 33. Piteşti. 11 mai 1946, orele 12,30 / „În strada Libertăţii, nr 15, domiciliază individul Sima Gheorghe, cunoscut legionar fanatic, atât el cât şi familia sa. În prezent este înscris în PNŢ – manist, unde va duce o aprigă luptă politică pentru această grupare, fiind capabil de orice acţiuni contra actualei conduceri. Aproape săptămânal se deplasează la Bucureşti sub pretextul diferitelor comisioane.

            A luat parte la toate răspândirile de manifeste şi în vederea alegerilor va conduce o grupă de partizani ce vor activa la secţiile de votare.

            S-au luat măsuri de supraveghere ale susnumitului.”

            ...



            R.S.R. Ministerul de Interne.Inspectoratul Judeţean Argeş. Serviciul Special „F”.Nr. 022967. 21.03.1987 / „Din verificările efectuate a rezultat că numitul Sima Gheorghe, fiul lui Dumitru şi Ilinca născut la data de 30.04.1910. în comuna Merişani, judeţul Argeş, cu domiciliul în Piteşti, strada Livezilor, bloc 7, apartamentul 4, cunoscut în baza de lucru la „problema legionară” a decedat şi se află înregistrat cu actul nr 21/1986 în cadrul Consiliului Popular Municipiul Piteşti.

            Ofiţer investigaţii, Lt. Colonel Gheorghe Petre”

           

            Între aceste douǎ documente, pe file disparate suprapuse ordonat şi numerotate cu pastǎ roşie, ca nişte plǎci tectonice (pretenţios!) desenate oarecum superficial, este expusǎ viaţa lui unchiu Gogu din care iatǎ, a rǎmas doar un dosar, Dosarul „Simigiu”. Îmi pot închipui cunoscându-i temperamentul nǎvalnic, aparent de un calm imperturbabil, cum se comporta el natural, în momentul când se ciocneau în interior faliile, la trecerea periculos de apropiatǎ a unui asteroid, potenţial declanşator de cutremure. Sunt sigur cǎ nu şi-a pierdut niciodatǎ simţul umorului.



*

          Dosarul se deschide cu o fişa personală. La rubrica, Activitatea compromiţătoare, stǎ scris cu pixul, după liniuţă, îngrijit:

          – Fost membru legionar, semnalat cu carenţe şi comentarii duşmănoase la adresa politicii interne şi externe ale R.S.R. După multe alte consemnări lapidare, documentul se încheie cu semnătură Şefului Serviciului I, Maior Paraschiv Ion şi a ofiţerului, Lt. Col. Vâlcu Ghe. 29.06.1985.

            ...

           

Extras dintr-o autobiografia aflată la dosar / „Toată activitatea mea politică se rezumă la şase luni de perioadă „Cuzistă”. Ea a constat în următoarele: atunci când conducerea cuzistă pleca în propagandă pe teren, lua câte o echipă de tineri să cânte pe parcursul drumului. Printre aceştia, ca fost cântăreţ în corul bisericii Curtea de Arges, cu glas format deci, mă număram şi eu. De înscrierea mea la tineretul cuzist e vinovat un naş al meu de cununie, avocatul Gorovei care ştia cât de frumos cânt”

            ...

           

„Respectivul în perioada 39-41 a desfăşurat activitate legionară, participând la marşuri, cântând cântece legionare, răspândind manifeste etc”.

            ...

           

„În perioada 59-84 a fost informatorul organelor noastre, fiind dovedit că lucra nesincer, s-a trecut la încetarea legăturii cu el”

            ...

           

„Fiind încadrat informativ într-un mecanism reciproc de supraveghere cu alţi foşti legionari, Manolescu Mişu, Gorunescu, Grecu, Florea, rezultă că are atitudini duşmănoase faţă de R.S.R şi ascultă Europa Liberă.”



            Sunt perioade lungi neacoperite, dar descopǎr uimit cǎ prin 1963 existǎ o caracterizare a agentului „Niki Popescu”, alias Sima Gheorghe, primise botezul, deci agent, din care rezultǎ cǎ e trimis în misiune pentru a intra în vorbǎ cu alţi legionari şi a raporta despre ei, dar constatǎ, ofiţerul care a scris caracterizarea, cǎ informaţiile erau neserioase. Din câte îl ştiu, cu siguranţǎ erau savuroase. Totuşi „agent”, nu mi-aş fi putut închipuii

            Prin anii 83-84 devenise „nesincer şi avea păreri cârtitoare la adresa conducerii ţarii”, fiind supravegheat şi provocat la discuţii de alţi informatori, care adunau zeci de pagini în dosarul personal

            ...

           

Sursa Zaharia, 26.09.1980 / „Numitul Sima Ghe a deschis discuţia după evenimentele din Polonia, susţinând că muncitorii din Gdansk sunt de admirat că nu s-au lăsat călcaţi în picioare, au cerut şi au obţinut drepturile ce li se cuveneau...”

            ...



            Sursa Manolescu Mişu, 18.06.1983 /

            „– Azi avem piaţă bogată, a zis sursa.

            – Ehei! Bogată că ne vin musafiri. Ce-o fi văzut la mongolul ăsta eu nu ştiu, a zis Sima.

            – Nu e neapărată nevoie să te gândeşti la ce vezi la cineva. Trebuie să găseşti modalităţi şi posibilităţi de a oferii ce ai şi abia apoi să vezi ce-ţi poate oferii partenerul.

            – Am lucrat în probleme de aprovizionare o viaţă întreagă şi am rezolvat problemele pe acest principiu, dar întâi am zis să mă asigur eu de ce am nevoie şi după aceea să văd ce pot face să asigur şi partenerului ceva. Ce poţi lua de la „sărăntocii” ăştia care vin mai mult să le dai, decât să-ţi ofere. Ce poate să-ţi dea Republica Mongolǎ? Ce să-ţi dea toate ţările acestea din Africa, Asia, care nu au ce mânca?

            – N-am putea spune că nu au ce da. Fiecare are produsele ei. Gândiţivă la arabi care ne dau petrol. Alte popoare ne dau minereuri. Probabil că şi mongolii ne dau minereu, piei de animale.

            – Petrolul care ni-l dau ei, costă „păpica noastră”, iar la mongoli, cine dracului ajunge să le ducă produsele şi să ia minereuri. Le dǎm la toţi produse alimentare şi noi să „strângem cureaua”!

            – Ce să-i faci, când ai nevoie, dai cât ţi se cere. Aşa este comerţul, mai ales în condiţiile actuale când nevoia de valută este atât de mare.

            – Nevoia şi datoriile pe dracu! Ne trebuie, nu ne trebuie cumpǎrǎm şi plǎtim, de-aia am ajuns unde am ajuns.

            Aşa s-a terminat discuţia şi ne-am despǎrţit.



(Discuţia respectivă s-a întâmplat între doi colaboratori bǎnuiesc, măcar unul dintre ei aflându-se în control. Aş fi curios să citesc şi raportul lui Gogu. El tot dialog?... dar nu e. Probabil se aflǎ la dosarul celuilalt. Deh, nu am privilegiul securistului.)     

            ...

           

Tot Sursa Manolescu 02.09.1983. promit ultima, ca sǎ nu plictisesc. Din vorbă-n vorbă despre lucrurile zilnice, cumpărături, abundenţa pieţei, am deschis discuţia despre manifestările din Piteşti şi din ţară cu ocazia zilei de 23 August.            – Frumoase manifestări de solidaritate a poporului în jurul partidului şi a conducătorului!... a zis sursa. (ca din gura crainicului de la televizorul alb negru, am zis eu).

            – Frumoase, foarte frumoase, dar prea personale, prea închinate preşedintelui ca şi când poporul, o serie de membrii de partid n-au făcut nimic. Ca şi cum 23 August a fost doar opera conducătorului iubit.

            – Nu am remarcat acest lucru.

            – Cum domnule nu ai remarcat? Până acum coloanele de manifestanţi purtau pancarde, steaguri, panouri cu realizări şi portretele membrilor marcanţi ai partidului, ai Comitetului Central. Ai văzut dumneata acum alte portrete decât cel al tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi al tovarăşei Elena Ceauşescu? Nu! Adică cum, nimeni din cei care au făurit şi au militat pentru partid, şi-au jertfit viaţa pentru clasa muncitoare, nu mai merită nici un sentiment de recunoştinţă?

            – Este greu să judecăm considerentele pentru care s-a ajuns la acest aspect.

            (Parcǎ aud vocea clară, sonoră, de bariton, a unchiului meu însoţită de gesturile cabotine de orator şi vǎd ochii întorşi ai spectatorilor întâmplători, care, după uluiala iniţială, se retrăgeau lăsând în urmă un spaţiu gol, ce se tot mărea în jurul celor care îşi argumentau disertaţia şi se întrebau de zor de ce nu apare miliţia)

            – Ce greu domnule? Dumneata nu vezi că s-a ajuns iar la cultul persnalităţii? Nu vezi că toţi acceptă şi nimeni nu are nimic de spus? Şi când te gândeşti că după moartea lui Gheorghiu Dej, s-a făcut atâta caz de cultul personalităţii!... Sursa a cumpărat ce avea nevoie şi a plecat.

            Ofiţerul de legătura a consemnat cu pastă roşie nedumerirea sa: „Greu de dovedit care dintre cei doi este mai nesincer?”

            ...

           

Sursa Comănescu, 28.12.1984 / „Sima Gheorghe ascultă Europa Liberă, „altfel de unde să ştie că şefului statului, bolnav fiind, îi arde să cumpere o ambarcaţiune personală de la Onassis, pentru zeci de mii de dolari.”

            ...

           

Sursa Florea, 28.05.1985 / „L-am întâlnit pe Sima Ghe în faţa Complexului CEAIR. L-am întrebat ce mai face.

            – Ce să fac, aştept şi eu să se facă „pace”. Dar nu pacea pe care o vor şi o cer ăştia. O pace care să-mi aducă înapoi casa demolată şi care să-mi repare toate nedreptăţile făcute până acum.” (Mai erau doi ani de aşteptat pânǎ ce avea sǎ primeascǎ pacea şi sǎ-şi vadǎ casa.)



            Nici nu simţisem când trecuse timpul, poate cǎ era ceva obişnuit aici unde mǎ aflam. În spatele dosarului „Simigiu”,ca o anexǎ, separate printr-un carton, alte zeci de file scrise pe o hârtie mai îngǎlbenitǎ de vreme. Scrisul se înţelegea mult mai greu, dar m-am descurcat, cât de cât.

            Dosarul fusese întocmit de jandarmeria Ilfov şi cuprindea mai multe procese verbale, interogatorii, declaraţii, trimiteri în judecată, tǎieturi din ziar şi radiograme de urmărire.

            În procesul verbal de interogatoriu din 28 martie 1958 citesc unele răspunsuri interesante cu fapte total necunoscute mie ca de exemplu:

            „Am fost condamnat în anul 1935 pentru furt, o lună de zile şi am fost achitat nefiind vinovat”. Se mai face aluzie într-un alt document despre furtul unui dosar la Curtea de Casaţie, pentru care şi-a pierdut postul de grefier.

            „În anul 1938 am fost trimis în judecată pentru transport de băuturi alcolice”....



           

Nicǎieri o vorbǎ despre excapadele amoroase de care-mi povestise tanti Gica, dovadǎ cǎ organele de cercetare nu au fost vizionare, nu s-au gândit cǎ vreodatǎ cineva ar dori sǎ scrie o carte citibilǎ, cu aventuri şi suspans.



*

            ...

            Legiunea Jandarmi Ilfov. Postul de Jandarmi Ulmeni. Nota / „Cuprinzând trimiterea în judecată a numitului Sima Ghe pentru că şi-a exprimat opinia că Zelea Codreanu nu a murit, ci a fugit prin Bulgaria în Germania şi că Hitler va bate toată Europa.” Şi urmeazǎ documentul de trimitere în judecatǎ, condamnarea, dar şi amnistiere de care beneficiase.

            ...

           

Şi încǎ o Notǎ interesantǎ. O reproduc.Notă / „Individa Gica Sima (niciodatǎ n-a fost Sima; Ionescu sau, Popescu dupǎ cǎsǎtorie) originară din comuna Merişani, judeţul Argeş, fără profesie, cunoscută înfocată legionară, în prezent domiciliată în Piteşti, Strada Libertăţii, nr 15 la fratele său Gheorghe Sima, semnalat cu radiograma nr 33 din 10 mai a.c.(1946)

            Numita, cu asentimentul fratelui său, intenţionează să se înscrie în Organizaţia Partidului Naţional Popular din Piteşti, făcând totodată intervenţii pe lângă profesorul Milici, membru activ din conducere, pe care îl cunoaşte din trecut, să fie numită ca funcţionară la sediul acelei organizaţii.

            Numita şi în prezent îşi manifestă ideea legionară, căutând a se introduce în PNP, cu scop de a culege informaţii spre a fi transmise fratelui său, pentru Organizaţia Naţională Ţărănistă Maniu.

            De asrmeni tatăl său Dumitru Sima zis Tobârlan, domiciliat în comuna Merişani, Argeş, duce o ură neâmpăcată contra guvernului, căutând tot timpul să critice şi să comenteze măsurile luate de guvern.”

(Iacǎtǎ-l şi pe Tobârlan! Mǎrturisesc şi eu în faţa instanţei, cǎ aşa a fǎcut.)

*



Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufǎr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit manuscrisul lui. Pe cufǎrul din marginea cealaltǎ, un desen ca un cod de bare şi dedesupt, scris cu vopsea, Nilǎ. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu.

Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca sǎ-l pot descrie, guşterele creştea în dimensiune gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...

Autopremiile anului 2013. Gala



          La sfârșit de an se poartǎ TOP-urile. Sunt mândru de mine. Mi-am premiat textele postate pe blog și le-am dat note în catalog. Apoi le-am urcat pe covorul roșu. Degeaba, cǎ n-a venit Moșu, ce sǎ fac mǎ las pe mâna Crǎciuniţelor!...  Clic pe titluri pentru lecturi plǎcute 2013 cu blondele alea...

1. La categoria Plai bǎlai, pamflete politice, pe locul 1
Ultimul pamphlet. Laudaţio: Staţi liniștiţi chiar dacǎ e recent, vǎ garantez cǎ nu e ultimul. Rǎmâne repetent…


2. La categoria Gușterele fǎrǎ cap pe locul 1
Coverga din cer. Laudaţio: Dacǎ vǎ întrebaţi de ce am tǎiat capul gușterelui? De durere. Putea, locativ vorbesc, mǎcar acolo sǎ-mi  ofere un palat ceresc…


3. La categoria Nikonul de aur pe locul 1
Vameșul și ţuica de prunǎ. Laudaţio: De la ţuica asta mi s-a tras. I-am spus unui ungur balaocheș, mǎ  nea Ion, fii mai omenos(!...) și m-a raportat Toakeș mai sus, sau mai jos, de-am rǎmas suspendat pe Google +, de Nikon…


4. La categoria Vuvuzele sportive pe locul 1
Demisia lui Piţurcǎ și Tǎbliţele de la Tǎrtǎria. Laudaţio: Chiar dacǎ ei au marcat, noi suntem cei care-am numǎrat încǎ un mister elucidat


5. La categoria Semnale de carte pe locul 1
Roua scribului. Laudaţio: Cum tragi așa ajungi!  Trage de Semnal pânǎ la un link. Mai trage o datǎ de el și abia atunci ajungi la Aurel Hiperlink. Virgula unde trebuie!


6. La categoria Picǎtura chinezeascǎ pe locul 1
Jin Ji Du Li. Medicalǎ. Laudaţio: Staţi într-un picior zi de zi precum cocostârcul copii


7. La categoria Povești nemuritoare pe locul 1
Roșia Montana și calullui Fǎt Frumos. Laudaţio: Și-am încǎlecat pe-o șa și șaua nu mai era…


8. La categoria Crochiuri pe schiuri pe locul 1
Împletituri de lânǎ. Laudaţio: Scrisurǎ cu andrelele bunicii


9. La categoria Fie pâinea cât de rea pe locul 1
Reţeta pâinii. Laudaţio: Fie pâinea cât de rea noi cu toţi mâncǎm din ea!


10. La categoria Mâini îndemânatice pe locul 1
Vîj – vîj cu praştia după îngeri. Laudaţio:Vînt din pupǎ. Vîj vîj cu praștia dupǎ…


11. La categoria Suplimentul de poezie pe locul 1
Joc cu rǎsǎritul de lunǎ. Laudaţio: Așez cu grijǎ talpa piciorului ca sǎ nu calc șarpele


Participati va rog la sondajul din dreapta pentru a vota trei din textele care v-au placut. Multumesc si An nou fericit!

duminică, 29 decembrie 2013

19. Fragment Gușterele. Cufărul



            Am strigat, nu era nimeni acasă şi am ieşit afară în curtea în care am zărit de data asta şi lacul. M-am aşezat sub o umbrelă verde, la o măsuţă, pusǎ acolo parcă special pentru lectură. Balansoarul din lemn, cu braţele îndoite rotund, era confortabil şi prăbuşindu-mă în el am putut în sfrşit să mă afund în lecturǎ. Pe „Simigiu”, ca frate mai mare l-am pus pe masǎ şi am început cu dosarul lui Sima Nicolae.
            Nu era voluminos. Câteva note informative, referate, extrase din procese verbale de interogatoriu, note, declaraţii, o fişă biografică, o caracterizare, douã fotografii de la nuntă, de la cea de-a doua nuntă, nimic spectaculos. Spicuiesc din Situaţia personală întocmită comform datei, în 28.02.1942:

  • Sima Nicolae activează în mişcarea legionară din martie 1936.
  • Contingent 1937, cu grad de caporal, Regimentul 4 Dorobanţi.
  • Între 1939-1941 225 zile concentrare.
  • Între 22.06.1941-01.12.1941 139 zile concentrare.
  • Caracterul tare, temperament sanguin.
  • Nu are nici o autoritate în viaţa publică şi privată
...

15.11.1944. Referat / Postul de Jandarmi Merişani.

                       „Din cercetarea scriptelor postului şi din informaţiile primite cu ocazia investigaţiilor, am stabilit că susnumitul s-a înscris  în mişcarea legionară în 1936. De la înscriere şi până la rebeliunea legionră a îndeplinit funcţia de curier. N-a comis nici un fapt ostil, în schimb a fost de încredere faţă de şefii de organizaţie din Piteşti. În acest timp a luat parte la marşurile ce se făceau de la o comună la alta şi plătea lunar cotizaţie.
            În timpul rebeliunii legionare de la 21 ianuarie 1941 a luat parte la rebeliune în calitate de şef de cuib. La Piteşti când a ajuns în prima zi şi a văzut cum se prezintă situaţia s-a înapoiat acasă. Astfel că nu a fost dat în judecată şi nici condamnat.
            De la rebeliune şi până în prezent nu s-a mai dedat la nici un fel de propagandă în formarea mişcării legionare.
            În prezent este concentrat la Regimentul 4 Dorobanţi. Propuneri:
            Până în prezent nu se vede nevoia de a fi „internat”.(cu sensul clar, bănuiesc)
            Şeful Postului de Jandarmi. Plutonier SS indescifrabil.”
            ...
            Declaraţie Nae Ghinea, 56 ani, căsătorit, 6 copii. / „În perioada cât a fost legionar, Sima Nicolae s-a purtat necuviincios faţă de populaţie şi cu aere. A luat parte la toate activităţile care se făceau.
            În timpul rebeliunii a strâns mai mulţi derbedei mincinoşi din localitate şi a plecat cu ei la Piteşti să participe. A luat parte la rebeliune, dar când a văzut că este chestiunea agravată a fugit acasă. Nu a fost condamnat. După rebeliune nu s-a mai manifestat cu nimic.
            Mai ştiu că până să vină regimul legionar la putere, s-au strâns din mai multe comune apropiate şi au vrut să plece spre Deduleşti Argeş în marş, însă au fost opriţi de jandarmii din Legiunea Jandarmeriei Argeş şi s-au întors.”           

            ...
            Din Fişa biografică / „În timpul guvernării legionare a fost înaintat la gradul de şef de garnizoană dovedindu-se a fi o fire violentă şi fanatică. În timpul rebeliunii a strâns mai mulţi legionari cu care a plecat să ia parte şi el la Piteşti, însă neputând fi arestat, nu a fost înaintat judecăţii
            După 23 August 1944 nu s-a mai dovedit a mai depune activităţi în favoarea fostei mişcări legionare, înscriindu-se de formă în Frontul Plugarilor pentru a-şi camufla trecutul său dubios. În prezent numitul este mutat cu domiciliul, ca agronom, la staţia CFR Bacău, cu scopul de a-şi pierde probabil urma.
            Este un element periculos, capabil de orice când i se va cere.”
            ...
            Inf. CRIP. 19 decembrie 1949 / „Vă informez spre ştiinţă că numitul Sima Nicolae din comuna Merişani va pleca din comună pe considerentul de a nu mai fi urmărit de autorităţi. Numitul în trecut a fost şef de garnizoană şi pentru trecutul său politic dubios, vrea să dispară pentru a-şi ascunde personalitatea
            Sima N în prezent se manifestă contra Regimului Democrat şi nu vede cu ochi buni înfăptuirile făcute de partid şi clasa muncitoare. Este un element feroce şi foarte periculos de felul cum priveşte toate reformele.”
            ...
            Alte diverse Note conţin: 09.03.1951 / „Informăm spre ştiinţă că numitul legionar Sima N a plecat din comună în 1948 în fostul Judeţ Huşi.(În 1948 m-am nǎscut eu. Îmi explic de ce l-am vǎzut prima datǎ pe unchiu Nicu abia dupǎ terminarea liceului). De atunci şi până acum nu a mai apărut...”
            02.04.1951 / „Susnumitul se afla la Clucereasa, Muscel ca pomicultor...”
            09.12.1954 / „Alături vă trimitem dosarul de legionar al numitului Sima D Nicolae ce ne-a fost înaintat de MAI Direcţia IV şi care a fost identificat de noi la staţia CFR Târnavele, în funcţia de impegat de mişcare. Luaţi măsuri spre a fi  supraveghet informativ...”
            29.06.1955 / „La staţia CFR Târnavele obiectivul urmărit de către noi, numitul Sima Nicolae, născut.... fost şef de garnizoană, a funcţionat în calitate de impegat de mişcare. De aproximativ două luni susnumitul a fost mutat la Regionala CFR Bucureşti care l-a încdrat la altă staţie.” (Pe acelaşi document se scrie cu pastă roşie: Identificat CFR Chiajna).
            27.02.1957 / „Susnumitul Sima N este salariat în cadrul Sfatului Popular Raional Târgovişte în funcţie de şef secţie agricolă...”
            11.03.1957 / „Susnumitul Sima N se află cu serviciul la secţia agricolă Brăteşti, raionul Târgovişte.”
            ...


Cufărul


          Cufărul, mare, încăpător, îl avea de la Nilă. Înainte să plece în concentrare la Regiment (Regimentul 4 Dorobanţi), unul, Ştefan, bun tâmplar, dar cam beţiv, nu se ţinea de treabă şi rămăsese sărac. Avea o datorie pe ce consumase la cârciumă:
            – Mă Nilă, în contul datoriei îţi fac un cufăr.
            – Ştefane, nu pot să ţi-o şterg pe toată că e prea mare, îmi faci trei. Vorbă aruncată glumind peste tejghea, nebunul o prinse din zbor şi după două zile aduse cuferele.
            – Pentru încuietorile astea speciale, nemţeşti şi pentru vopsea, mai dai o ţuică. I-a dat, că nu era cârcotaş şi avea de unde. Nu le-a dus pe toate acasă, era şi greu cu toate trei. Unul dintre cufere i l-a dat lui Toma şi cealalt lui frate-său Nicolae.  Nicolae s-a ţinut pe front de al lui; când s-a terminat războiul a adus cufărul acasă şi l-a urcat în pod.
            Acum pare că iarăşi are nevoie de el şi la coborât de cu seară, aşezându-l în mijlocul camerei. N-a fost încântat Tobârlan, când l-a înştiinţat că vrea să plece.
            – Tăticule, nu mai pot răbda să-i văd pe ţopârlanii ăştia de comunişti că-l ameninţă pe şeful postului de jandarmi, cu reclamaţii la partid, dacă nu-mi face dosar să mă trimită în puşcărie. (Se înţelegea bine cu plutonierul, cumsecade, nu voia să-i facă rău.)
            – Şi crezi că dacă speli putina, cum ai făcut-o la rebeliune, spălătura nu pute? Nu dau ăştia de urma ta?... Nu dai înapoi când ai hotărât ceva şi nu poţi linge unde-ai scuipat, eu ştiu că aşa v-am învăţat. Plăteşti pentru faptele tale aici, pe pământ, nu-l amesteci pe Dumnezeu. Nu m-aţi ascultat nici tu, nici Nilă, nici Gogu, cine mai era ca voi? Ai grijă, grijania mătii să nu-mi laşi ascuns prin casă amărâtul tău de pistol.(În grijania aia vinul nu era tocmai aspru, dar înţepa pe limbă.)
            – L-am îngropat în pădure de mult, n-ai grijă matale.
            – Îl îngropi, când nu eşti în stare de el! (A ţinut puşca de vânătoare la vedere, la capătul patului până ce au venit de i-au luat-o.) Se grăbi să iasă din cameră. Nu l-a întrebat unde pleacă. Bine că nu l-a întrebat, n-ar fi ştiut ce să-i răspundă.
            În cufăr şi-a pus lucrurile de trebuinţă; câteva rânduri mai bune de haine şi alte câteva ponosite, de „camuflaj”; un trening, un pantalon bufant, o pălărie, o bască, un fes de lână şi două trei cămăşi. La fundul cufărului a pitit uniforma, cămaşa verde şi centura cu diagonală. Nu reuşise să scape de ele. Cum să le îngroape? Ce-ar fi zis Căpitanul?...
            A plecat de cu noapte, sărind pârleazul în gard, pe sub nuci, trecând gârla, direct prin pădure. Dincolo de peron, peste linie, erau nişte stive de buşteni retezaţi. Nu l-a văzut nimeni când a urcat de pe partea opusă a peronului. Trenul de noapte nu avea navetişti. Ajunse în Bucureşti fără să întâlnească vreun cunoscut. La informaţii, primul tren pleca în cinci minute spre Moldova de la peronul 6. Era bun. S-a predat destinului. În vagon aţipii imediat. Se trezi odihnit, nu ştia cât timp trecuse. Compartimentul plin, ţipa a sărăcie lucie. Undeva între Adjud şi Bacău se hotărâ brusc să coboare. Dădu jos cufărul din plasa de bagaje de deasupra. Era o gară nu prea mare.
            Aşezat pe o bancă se hotărâ să aştepte dimineaţa. Altfel poţi gândi la lumina zilei. După ce dădu trenului semnalul de plecare cu paleta  albǎ cu dungǎ roşie, şeful de gară se aşeză lângă el. Din vorbă-n vorbă (mǎ mir cǎ era cam mut), norocul puse ochii pe Nicolae şi se întrezării limanul. Îşi găsise de lucru. Şeful gării rămăsese singur.
            – Ultimul impiegat de mişcare –, un amărât căruia i-am întins mâna, s-a făcut activist al partidului şi m-a lăsat baltă. Dumneata ce pregătire ai la bază?            
          – Trei ani şcoala tehnică pomicolă.
          – Vedem cum facem, vorbesc unde trebuie şi aranjăm. Hai, ia-ţi cufărul; am o cameră liberă la canton cu un pat, unde a stat până acum „activistul”, să te instalezi.
            S-a rezolvat destul de repede. În trei zile a primit şi uniforma de ceferist apucându-se să facă ce ştia mai bine, în timpul liber, plantând pomi fructiferi şi viţă de vie în grădiniţa din faţă de la canton. Într-o seară, după vre-o nouă luni, când descuie uşa şi intră în casă, găsi cufărul deschis şi îl izbi în faţă cămaşă verde aşezată deasupra. Îl cuprinse îndoiala, poate că el a scos-o de la fundul cufărului şi nu-şi mai aducea aminte. L-a mai ros gândul să scape de ea. Chiar a vrut odată să o împacheteze şi să o pună într-un tren, să i se piardă urma. Dar n-o făcuse.          
            Dimineaţa, şeful gării i-a arătat o hârtie, se înţelegea bine cu şeful, de nădejde om, gospodar. Îl dibuiseră. Seara, de pe scara vagonului, cu cufărul în mână s-a uitat înapoi cu părere de rău. Oare ce va urma, care va fi să fie viaţa lui?

* 
           ...
            În anul 1960 o altă notă îl găseşte căsătorit cu Mimi, locuind cu chirie în Târgovişte pe Strada Nicolae Bǎlcescu, nr159....Nici urmă de puşcărie, cum am bănuit. Nimic spectaculos, o hăituială continuă generată nu de organe, ci de propria-i frică ce nu se mai putea lepăda de cămaşa verde, cu diagonală de piele, necroită se pare pe măsurile lui. La propriu, poate chiar scăpase de obiecte, nu ştiu amănuntul. Şi glonţul, slobozit din pistol, singurul glonţ hotărât de el, ce ar fi trebuit să pedepsească trădarea Ioanei, prima soţie, s-a dovedit un eşec. A ales să rămână în impotenţa lui, mic. Nimic nu i s-a potrivit. Mi-am adus aminte de stofa pe care mi-a făcut-o cadou, când am terminat liceul, nici pe aceea nu a ştiut să o aleagă. Omul şters, cu glas pierdut, ascuns, nu şi-a putut depăşi condiţia, nici măcar în dosar.

   Chiar şi nunta legionară, momentul lui de glorie, cănd s-a deplasat de la Piteşti conducerea legionară a judeţului, aflatǎ în centrul relatǎrilor celor interogaţi şi a informatorilor din dosarul lui, sau al lui unchiu Gogu, sau în dosarul de cadre al mǎtuşii mele Gica, acum ştiu ce spun, nicǎieri nu se comfirmǎ faptul, aflat de la ţaţa, că ar fi fost prezent la petrecere însuşi Horia Sima. În mintea mea, de data asta a scriitorului, aşteptǎrile vizând anvergura personajului m-au dezamǎgit.

*
          Curtea largă din faţa bisericii, de obicei generoasă cu umbra, coborâtă în jos pe crengi din frunjişul stejarilor înalţi şi din cetina brazilor, lipitǎ de iarbǎ şi fixatǎ de tulpinile copacilor, abia de mai fǎcea faţǎ pâlcurilor de legionari venite din satele vecine care nu mai avuseseră loc în biserică. Se înverzise parcǎ şi ea, umbra, strivitǎ între verdele de deasupra, verdele ierbii şi agitaţia celor îmbrǎcaţi in cǎmǎşile lor verzi cu diagonalǎ şi pistol la şold ce parcǎ nu mai aveau rǎbdare sǎ aştepte. Înǎuntru, în bisericǎ, aerul devenise aproape irespirabil. Slujba era pe sfârşite şi urma, partea cealaltă a spectacolului, cea care trebuia să înalţe evenimentul ca un corolar la rangul de nuntă legionară.
            Doar Tobârlan în portul lui alb de ţǎran (şi poate mireasa), fǎcea notǎ discordantǎ acolo, în faţǎ, în strana lui, prima stranǎ de lângǎ altar. Şi mireasa şi el pǎreau încruntaţi. Fiecare de grijile lui. Popa Gheorghe nu îndrǎznise sǎ-l roage sǎ lase azi strana unui invitat. Nici n-avea cum. Era socru mare. Îi citise deja sictirul în tǎişul ochilor. „Oare bǎieţii lui nǎtǎfleţi, n-or fi vǎzut? Casa asta vopsitǎ verde, cǎ e numai faţadǎ... N-are pereţi, n-are acoperiş.”
            Şefii judeţului se aflau cu toţii în biserică invitaţi de naşul de cununie Morărescu, iar şefii de garnizoane din zonă, nu voiau să se facă de râs în faţa oaspeţilor de vazǎ. Se asiguraseră că demersul acelei zile, va pune în valoare ce citiserǎ ei în Cǎrticica şefului de cuib, legăturile strânse cu creştinismul ortodox şi românitatea tradiţionalistă, ale Legiunii. Ecourile unor incidente dramatice, pogromul început, asasinatele şi răzbunările politice întâmplate mai ales în Bucureşti, ajunseserǎ pânǎ la ei, împroşcaserǎ cu ceva pete negre în „soarele sfânt de pe cer”, dar entuziasmul venirii la putere le dǎdea dreptul sǎ-şi facǎ socoteli.            După slujbă, grupurile legionare au mărşăluit aliniate pe uliţele satului, iar de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, pe porţiunea asfaltatǎ şi-au arǎtat adevǎrata mǎsurǎ a maiestriei. Cântecele şi cuvintele înflǎcǎrate, au rǎsunat puternic din piepturile lor semeţe şi nu s-au oprit decât în curte la Morǎrescu unde tronau douǎ butoaie cu vin.



*
            Nu ştiu dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ  personajele mele schiţate, se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare, de parcǎ am avut numai dubii, nu şi idei.
            S-ar crede cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.

..............................................

sâmbătă, 28 decembrie 2013

18. Fragment Gușterele. Maria



Notă: Încurajat de întâmplarea cu Carraria din postarea anterioară, am să redau întreg capitolul 18. E un capitol important, sper să nu vi se pară prea lung...

Maria





           Cu Maria eram prieten. Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni, din când în când, pe amândoi. Şi cu cealată Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselinǎ subţire, verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Avansasem la carte, deja se infiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor.

            Când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc, nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un email de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator.

            Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cea enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.

            Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgândul de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Fǎcuse dintr-un prosop o compresǎ cu apǎ şi-i tampona pielea fǎrǎ noimǎ, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am coperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se  adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.



          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălat mal.. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

– Ne vedem mâine Maria!

*

            Cu prietena mea, ziarista, nu m-am mai văzut niciodată. În schimb, m-am revăzut cu cealaltǎ Marie, verişoara ei a doua zi. Veselia i citea pe faţă de parcă nu se întâmplase nimic. Veneam de la CNSAS. Primisem în sfârşit copiile celor două dosare ale unchilor mei, Nicolae şi Gogu şi mă grăbeam să ajung acasă. Mi-a zâmbit complice fǎcând un semn discret cǎtre dosare.

            – Abordarea securiştilor e tendenţioasă, ce poţi afla de la ei decât doar un punct de vedere duşmǎnos. Vei fi dezamǎgit, nu aceea e viaţa. Avea o teribilă capacitate de convingere, cu adevărat mistică, mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijloci întâlnirea cu personajele cărţii mele, să le întreb direct. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.

            – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere!  N-am înţeles rolul guşterelui.

            A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. În dreapta ei, tulburat, parcă mă aflam sub influienţa unui drog, răsfoiam dosarele. La un moment dat ridicând privirea am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei, pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot într-o rână. În curte la ţaţa, surprinzător, făcuse cineva ordine. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat automobilul în poarta Veroanei, unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu „hangarul” lui unchiu Nicu. Dar acela, îl ştiam mai încolo, lângă fântână.

            A deschis poarta şi, sigură pe sine, m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altădată era pătulul cu camerele noastre de sub el rămăsese gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne, am început să ne dezbrăcăm cum exersasem în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor descoperind uimit, cu cât întindeam mai mult, că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţit spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.        

            M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan nu era printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure.



*



            Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu, plăcut, generat de stropii de apă împrăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică, se producea cu o încetineală aparte. Cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

            Am întins braţul. Stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să lunece şi fără să-mi provoace răcoarea. Parcă intrau în carne, dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe, de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul şi amândouă curgeau liniştite. Doar că îşi schimbaseră cursul, apele despletindu-se în amonte, spre locurile de unde veniseră. La mijloc, insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

            Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Singura care parcă aducea cu coverga ştiută de mine. Pereţii de sticlă sau de gheaţă, nu ştiu din ce erau construiţi, lăsau să se vadă la mijloc tulpinile împletite din târşuri ca o structură de rezistenţă. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare. S-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijlocul încăperii am văzut un călugăr, să fi avut spre 90 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate cǎ era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu. I-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită. L-am simţit mai uşor, mai senin, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit pentru o clipă împlinit.  

            De fapt, am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Nu l-am întrebat nimic. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa, nu ai cum să le ţii numărul.

            Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult, depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia. Îţi alegi vârsta care îţi comvine, când consideri că ai trăit mai intens şi mai frumos, viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul starea de spirit. Am aici o reală nedumerire şi totuşi, cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând? Intervine plictisul, pe diferite grade...



            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese o vârstă în plină maturitate, 55 de ani, pe care n-o atinsese trǎind. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva îndeajuns.

            Cornel intrase cu vârsta de după căsătorie. Nilă îşi deschisese cârciumă în igluul lui, însǎ cu alcoolurile era o treabă anevoioasă pe insulă. Meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Nicolae într-o parte de luncǎ plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whiski. Prin natura împrejurărilor în cârciuma lui intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum.    

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi acesta a intrat în parteneriat cu unchi-său.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

            Am recunoscut cârciuma lui Nilǎ descrisǎ de tata. Câteva mese şi scaune goale, scoase afarǎ aşteptau, nu m-am oprit. Traversǎnd drumul am trecut pe lângă o cruce veche din piatră şi fără să bat la uşă am intrat în igluul Miţei. Pe un coridor lung, alte patru uşi închise, iar lateral în dreapta, o scară interioară urca la etaj. Pe uşile camerelor, stăteau lipite cărţile de vizită ale fetelor. Citesc una dintre ele. Maria –, primeşte de la 5 la 7. Privesc instinctiv mâna stângă, dar locul unde trebuia să fie ceasul era gol. Observasem asta de când mă trezisem pe insulă. Doar mapa aceea de carton, legată cu elastic pe care o primisem la CNSAS şi pe care apucasem doar să o răsfoiesc în maşinǎ, nu se pierduse.

            Patul imens, alb, mi se părea cât o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde i-a lunecat pe umeri descoperind un trup desăvârşit ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă de parcă pasiunea ei adormită, dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea. Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternănd succesiv privilegiul dominator. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.

            – Am ştiut totdeauna că pui pasiune, pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.



            M-am strecurat de acolo, luându-mi de pe noptieră mapa transparentǎ cu cele douǎ dosare. Pe coperta celui de deasupra, ofiţerul caligrafiase, între ghilimele, cu litere mari – „Simigiul”. Ce-o fi vândut unchiu Gogu, covrigi? Tocmai îmi apare în faţǎ igluul lui, identic cu casa de pe Livezilor nr 15, dinainte de a fi muşcată de cupa de oţel a buldozerului. Parcă mai înaltă, decât mi-o aminteam. Am intrat în sala lungă cu geamlâc, pipăind materialul transparent şi puţin elastic, apoi am pătruns în sufrageria imensă. Mărturisesc, uimirea m-a copleşit căci biblioteca pe care o considerasem pierdută, se întindea pe trei pereţi ai camerei, iar de pe mobilă străluceau pietrele de mină.