Se afișează postările cu eticheta Farmecul vietii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Farmecul vietii. Afișați toate postările

duminică, 19 august 2012

Pe spinarea Bucegilor


             Ieri ne-am plimbat pe spinarea Bucegilor. La intrarea în Sinaia, spre Moroieni, am urcat în volute cu maşina lui Laurenţiu, pe fâşia strâmtă de asfalt, spre Cuibul Dorului şi mai sus către Piatra Arsă. Aerul tare la aproape 2000 de metri altitudine ne-a oferit prilejul să-i mulţumim Cristinei că ne-a pus în bagaje ceva îmbrăcăminte să ne protejeze de respiraţia rece a muntelui. 

          Un nor negru se agăţase de crucea Caraimanului şi îşi despletea umbra de ceaţă pe povârniş către noi, opriţi undeva pe Şaua Dichiului. M-am uitat mai bine la mişcarea imperceptibilă din partea mai luminoasă a umbrei şi mi-am dat seamă că de-acolo din nori cobora o turmă de oi. Se rostogolea alene venind dinspre Babele să ajungă către seară la stâna ce se profila mai la vale.     

          În gându-mi sinapsele parcă se cutremurau făcând legătură cu veşnicia. Afară, pe platoul deschis, se întretăiau marcajele roşii vizibile ale unor trasee montane. Căte două trei mogâldeţe în grupuri, turiştii, în diferite direcţii, se pierdeau cu rucsacii în spate. 

          Urcasem în coloană cinci-şase maşini, alene, să dăm prilej Nikon-ului din dotare să se manifeste profesional în mâna Cristinei. Şi coloana s-a oprit ca la o comandă. Se terminase brusc asfaltul şi drumul continua cu hopuri doar pentru temerarii care nu aveau scutul atât de jos să îndoaie tabla în vre-o piatră. Am continuat o vreme zguduindu-ne către complexul sportiv de la Piatra Arsă până am descoperit un indicator pe care scria acces interzis. 

          N-am insistat, măsurându-ne timpul şi socotind că masa spre ora 16 ne-o planificasem la iarbă verde după Bolboci şi dincolo de Cheile Tătarului, în susurul Ialomiţei şi în mirosul de brad. 

          Am întors şi ne-am luat porţia consistentă de zgâlţâială şi în plus câteva replici. Personal am strâmbat de câteva ori caroseria maşinii lui Laurenţiu, spre bucuria nedisimulată a lui Ioni care m-a taxat zicându-mi că un cucui îţi arată din când în când că în viaţă nu eşti de capul tău.

          Ocolind Bolboci-ul, nu se mai termina, am trecut Cheile Tătarului  şi am campat pe malul verde al Ialomiţei ce-şi despletea cleştarul printre pietrele de diferite forme şi culori. Din lada frigorifică minunăţiile pe care ni le pregătise Ioni s-au topit pe rând. Ne-am scufundat apoi picioarele  în apă şi ne-am clătit pe faţă.

          Laurenţiu, meşterind ceva în maşină, din senin a dat drumul la Radio. Se vorbea tot de Crin, de referendum, de procurori şi am redevenit muritori...

miercuri, 20 iunie 2012

Prima casă


Azi fiica mea cea mare a împlinit un număr de ani.
Soarele dimineţii nu suflase încă în  trompeţile caniculei. Roua sclipea pe literele de iarbă ale cuvintelor mele ce parcă nu voiau să se lege firesc la telefon, cum mi-aş fi dorit. Într-o altă viaţă, fetelor mele, copii fiind, le împleteam lanţuri din tulpini de păpădie şi, ele fericite le purtau mândre ca pe nişte şiraguri de diamante la gât.
Cu timpul, am împlinit tot mai greu puţinele daruri şi bucuriile întregi. Ne-am legat strâns la ochi şi-am vorbit rar să nu risipim întrebările.
Aşa e viaţa surdă şi nu dă răspunsuri.
*
În filmul meu îngerii nu vorbesc. Ei cântă uneori imnuri luminoase, dar sunetele nu se aud. Ni se pare doar, înspre noaptea învierii, în lumina lumânărilor, pare că bate ecoul.
Alexandru s-a născut înger. Nici el nu vorbeşte deocamdată, dar ştie că e înger şi ne împărtăşeste bucuriile lui. E mai greu când îl doare câte ceva. Nu ştie să ne spună, sau nu vrea să ne spună că şi îngerii au dureri. Mama lui nu împleteşte tulpini de păpădie, nu are timp. Strânge din dinţi împletindu-şi nopţile şi zilele într-un lanţ pentru Alexandru. Ea crede că lanţul ei din efort şi iubire, va fi mai puternic decât acela care încă îl ţine printre autişti.
Cred ca ea! Doar e fiica mea!

*

Aseară târziu m-a întrebat, eu ce să fac tată? Sunt pe un drum rătăcit. Ar trebui să-mi cumpăr o casă să aşez drumurile. Bani sunt puţini. Abia ajung pentru Alexandru.
A sunat telefonul. Nevastă-mea, la celălalt capăt al firului:
Am înţeles de la fică-ta că ai plâns dimineaţă. Băi tată, nu-i da înapoi! Fir-ar a dracului de viaţă! Tu nu vezi că e nehotărâtă şi seamănă numai cu tine?! Lasă-i să-şi cumpere casă, că aşa e bine!

luni, 28 mai 2012

Madinga si Mungiu. Ce scoatem în lume



Ce scoatem în lume!? In alb si negru.

După dealuri. Subiectul acela cu preotul de la Tanacu a venit de după dealuri, dintr-o văgăună a sufletului. În numele credinţei conform bunului obicei al pământului, contemplăm, lăsându-ne înfrânţi de limitele omeneşti. Mungiu a venit cu truda şi încăpăţânarea de a înţelege esenţa tragică a condiţiei umane. După „Patru, trei, doi” nu putea să facă altfel.
Nu am văzut După dealuri, nu am citit nici cartea  care a stat la baza scenariului, dar parcurgând ecourile din presa străină, faptul că filmul la prezentare a fost şi hulit(părând pe anumite porţiuni cu lungimi), şi aplaudat, şi inconfortabil, mi-a dat siguranţa că echipa de români de sub comanda celui mai matur dintre tinerii mari regizori europeni, român şi el, putem spune, a făcut şi de data asta o trebă bună. Aparatul de filmat a concentrat în cadrele îndelung studiate, dincolo de imagini, tot ce putea pătrunde în întuneric cu lumină scormonitoare.
Dar să revin la lungimi. Ce îţi oferă viaţa egal cu sine, în afară de ea însăşi potrivit la măsură ca să nu pară prea dureros!? Prea nedrept, prea cenuşiu ca să nu fie negru când e adevărată!?. Rochia albă de mireasă, o porţi o zi şi poate nici atunci în deplină strălucire.
          La Canes, Mungiu a dansat cu două mirese. Cristina Flutur si Cosmina Stratan


Madinga. La Baku azerii au cai de rasă şi mult petrol. (E drept nu ţâşnind pe străzile străvechii metropole). Anul ăsta şi-au permis şi Eurovision.
Să-i scoţi din case şi din tradiţiile lor nemişcate de secole pe azeri cu Costi Ioniţă în birja lui vopsită strident(măcar de-ar fi fost o sanie cu zurgălăi şi căluţi de-ai noştrii!), în care Madinga slobozeşte într-o păsărească străină un ritm de manele, mi se pare o impietate de-a dreptul. Oricât au dezbrăcat-o pe focoasa Madinga pe scenă şi cât s-a-ncins alaiul (era frumoasă nu zic nu!), la miezul nopţii când a fost să fie baiul, azerii n-au vrut să fure mireasa
          La Baku, azerii n-au furat mireasa!
          Ce scoatem în lume!?

marți, 3 aprilie 2012

Un test interesant


Vă propun o scurtă gimnastică a creierului.  Testul, destul de simplu şi scurt, vă evaluează la sfarşit vârsta creierului. Poţi avea trupul bătrân, dar creierul să zburde ca la tinereţe. Al meu de 33 de ani (în buletin aproape dublu), trage cu ochiul după blonde încă.
Click aici şi dă cu capu-n stâncă.

joi, 1 martie 2012

1 Martie


Cu firava lor răsuflare
au încălzit albul zăpezii.
Mângâindu-l, cu blândele suliţi,
lăncierii i-au străpuns armura.
Firul de sănge a împletit
în zăpadă
dorul.

Cât timp ieşim din iarnă
învingători,
ne putem întoarce acasă.
Femeile ne aşteaptă deschise
la porţi.
Le prindem mărţisorul în piept
şi răbdători,
aşteptăm binecuvântarea
sărutului,  
ca o ofrandă a zeilor,
ca să fie pacea cât mai lungă.

duminică, 12 februarie 2012

Reclamă pe faţă Cofetăriei Cafina


Nestatornică şi uşoară ca iubirea de-o seară, prinţesa de ciocolată Cafina – i-a şoptit, dumnealui prinţului sosit călare pe armăsarul lui alb din altă zare, de zahar şi scorţişoare, că-n împărăţia ei fermecată, Trufele, Eclerurile şi Savarinele, Tartele cu fructe, Crantzul si Tiramisul, tortul Senzaţie şi Profiterolul ca visul, Fântâna cu frişcă, cozonacii cu nucă, tot ce se mişcă şi înseamnă fineţea gustului, plăcerea adevărată – n-are egal şi e fără sfârşit.
Şi prinţul, îndrăgostit, n-a mai vrut să se urce pe cal şi să se ducă în altă parte, a rămas în povestea ei, la fel ca în carte.

 P.S.
Dragilor e obligatoriu să creaţi un tort nou sau o prăjitură, "Fântâna cu frişcă".
Să vă meargă bine în noua locatie!!!

Telefon
  • 316204070Serviciu
  • 729717717Serviciu

Adresă
  • str. Jiului, nr. 143, sector 1
  • 013216 Bukarest, Romania

E-mail
  • cofetaria_cafina@yahoo.com







luni, 30 ianuarie 2012

Nole si Rafa. Oameni si zei.


Dacă una măcar din cele opt vieţi ale lui Homer ar fi dăinuit până azi, legendarul poet epic n-ar fi putut lipsi din tribuna Rod Levar din Melbourne, la încleştarea teribilă dintre uriaşii Rafa şi Nole.
Operat de un mare chirurg oftalmolog rus, bandajul de la ochi i-a fost desprins doar cu câteva clipe înainte de începerea partiei, ca să-i poată fi dăruită bucuria luminii o dată cu fiorul fremătător al mulţimii în aşteptare.
Ce mic era Zeus cocoţat în scaunul lui de arbitru! Şi Afrodita asta logodnica sârbului, răcnind în spatele meu, pare mai războinică decât Atena.
Î n faţa oştilor pe locul marcat cei doi eroi s-au prins în luptă. Inima oprită a mulţimii fâlfâie când şi când ca o flamură subţire mişcată de vânt, de o parte şi de alta a fileului.  Cădeau amândoi şi se ridicau să o ia de la capăt sorbind putere din sticlele rânduite printre bulgări de gheaţă, unde se păstrează proapătă apa vie. 
După ce urcase dealul, soarele scobora întârziind să se piardă de partea cealaltă în orizontul fără de margini al întunericului. Braţele încă mânuiau din inerţie lama rachetei ca un snop de raze, dar se-nmuiaseră genunchii, pare că înotau în nisip.
Transfigurat Nole, cu o ultimă licărire de vlagă îşi ridică privirea către Dumnezeu. Acesta pare să-l fi auzit şi dând cu o mână un nor la o parte (acelaşi nor scuturat mai devreme), îşi întoarse faţa către el.
Ultima minge izbăvitoare. Fulgerătoare ca o părere de rău.
A fost un meci atât de lung şi atât de frumos.
Homer a plecat. Numai el poate scrie o epopee cu doi învingători.

duminică, 29 ianuarie 2012

Zei australieni


Cu siguranţă că zeii în Olymp au inventat tenisul. Nici nu contează ce spun istoriile. Se poate ca ele să fi consemnat doar momentul cănd sportul alb s-a reinventat, după milenii, după vre-un dezastru. Al câtelea să fi fost?...
E sigur că l-au practicat iniţial  zeiţele, zeii fiind ocupaţi cu luptele lor crâncene.
Să fi fost Afrodita!? Să fi fost Calliope!? Nici asta nu se poate ştii. Cert e că jocul încleştării, nu trebuia să tulbure armonia şi eleganţa ca un dans a mişcărilor.
Jucatoarele n-au a se lovi între ele, chit că sunt scânteieri în meci când şi-ar scoate ochii. Ating cu artă obiectul disputei şi-i insuflă traiectorii şi efecte desăvârşite, sau întorc din drum cu plasa rachetei întinsă ca un arc, trasorul al cărui zbor stă să se îngroape, spre încântarea publicului în delir. Timpul se opreşte cu respiraţia odată şi aplauzele ţâşnesc precum un stol de porumbei în aer


Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Victoria Azarenka a spart propriile bariere. Pregătită să ia totul, fără blocaje mentale, pas cu pas, acumulările ei au găsit cel mai bun moment al exploziei. Egală cu sine n-a mai contat adversara.
S-a regăsit ceva mai greu în uimirea de după victorie. A cazut în genunchi s-a uitat la cer, la arbitru, la spectaorii ridicaţi în picioare, să-i confirme cineva visul dacă e adevărat şi a râs, abia atunci a râs homeric descătuşându-se şi alergând să-şi îmbrăţişeze antrenorul. Şi-a mai avut un gest; primind în mână cupa a privit-o îngrijorată şi nerăbdătoare, multe nume, mari, celebre; a întors-o răsucind-o pe toate părţile, pâna când a găsit încrustat şi numele ei, era acolo. Apoi doar a ridicat trofeul victorios deasupra capului.

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Eşti fericită. Nu uita să iei tot din acele clipe, dar trebuie şi tu să dai mulţimii câteva cuvinte. Toate s-au şters, ce să le spui:
_ Babuşca… ea te liubliu. Mulţumesc spectatorilor că m-au încurajat în clipe grele. Şi mulţumesc celor din echipă. Sper că le-au plăcut gogoşile mele!

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Ai timp să înveţi să vorbeşti frumos ca Maria:
“Felicitări VICTORIA e prima ta VICTORIE în Statul VICTORIA.
 Meriţi acest trofeu, rămâi aşa cât de mult poţi! Sunt foarte multe sportive care încep, într-un final rămân doar două. Melbourne a fost casa mea, sper să mai fie.”
Te aşteptăm Maria Sharapova, azi avem altă zeiţă

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

P. S.
Horia Tecău, Tecău al nostru e şi el campion la dublu mix. Bravo măi băiatule!

marți, 6 septembrie 2011

''Les Bleus'' – pui de Crevedia.


Azi, 6 august, Generalul Piţurcă şi-a pus în gând să bată „cocoşul”.
S-a mai văzut în tradiţia locului, aici la noi, o babă să-şi bată găina ca să-i facă ouă de aur. Problema e, ce tactică să aplici? Cum îl încolţeşti pe pintenat ca să-i jumuli penele alea frumos colorate? Să-l laşi pe gazon în pielea goală, în mijlocul stadionului, ăl nou, în ovaţiile celor 50000 de spectatori, aţâţaţi de mirosul simţit în nări. Staţi liniştiţi că nu e miros de sânge, n-avem noi treabă cu Dracula. Suntem un popor imaginativ. Deja cocoşul, l-am ridicat în rang, e un curcan la tavă rumenit, ca să-i băgăm în seamă şi pe venetici, vai mama lor de americani.
Toată noaptea de dinaintea partidei, a gândit Piţurcă. A gândit şi a dat cu zarul. Ca un făcut, din orice poziţie arunca, şi cu stânga, şi cu dreapta, după ce se rostogolea blestematul ăla de zar, arăta numai 2-1.
Bine că nu ne-a luat Dumnezeu toate minţile, să rămânem la mâna lui Piţi! Bine că avem guvern şi are cine să gândească pentru noi! Abia acum se recunoaşte clarviziunea Elenei Udrea, când cu brandul de ţară.
(O umbră de incertitudine se lasă grea peste firul poveştii, cititorul neînţelegând unde bate mingea autorelui.)
Păi, nu e inaugurarea stadionului? nu organizează alde Oprescu, o sindrofie?...
?!...
Nu trebuie ca echipa adversă să facă onoare ceremoniei, să participe la eveniment?
?!...
Oprescu, burlac fiind, aduce frumuseţile patriei, blondele şi Nuţi, vine cu frunzele.
Parcă începe să se lumineze nocturna.
Fetele, n-au decât să-şi poarte cu eleganţă brandul naţional, că sigur Ribery, Benzema, Govou, băieţi sensibili, se dedulcesc la vegetale.
Doamne-ajută! Dacă diseară în teren “Les Bleus”, “cocoşii”, vor aduce mai mult a “pui de Crevedia”, îmi pun şi eu la butonieră frunza şi promit să votez tot cu Nuţi la viitoarele alegeri.

sâmbătă, 27 august 2011

Sucevita. Perla a ortodoxiei romanesti

Construita in ultimele decenii ale secolului XVI, pe cheltuiala familiei de boieri Movila, in stilul ce imbina armonios elemente da arta bizantina si gotica cu elemente de arhitectura ale vechilor




biserici din lemn din Moldova, Manastirea Moldovita aduce in zilele noastre cea mai bine pastrata pictura exterioara.
Testamentul artei moldovenesti pus in opera aici de Ion Zugravu si fratele lui Sofronie incheie fericit epoca de mari creatii ale acelui secol de aur, inaltand in panteonul artei universale patru capodopere: Humor, Moldovita, Arbore si Voronet.




Nota: Pentru o imagine mai clara clic pe link

La Putna. Cinci veacuri de straja.

          În Turnul Tezaurului dă roată de veghe străjerul, cu pasul lui rar, apăsat, măsurând clipele veacurilor – celor cinci. Doar Turnul a rămas în picioare, neclintit din vremurile de glorie ale Sfântului Stefan cel Mare şi umbra străjerului, lipindu-se grea de zidul de piatră rece şi aspru, ca însăşi istoria.
          Nenumărate încercări, cutremure, incendii, jafuri şi năvăliri străine, au schimbat înfăţişarea falnică – cea dintâi, a Putnei, poleită cu aur pe dinăuntru şi pe dinafară ("mai mult aur dec
ât zugrăveală").
În secolul XVII, grav avariată, Vasile Lupu rezideşte biserica mânăstirii din temelii şi cu toate că sunt strădanii de a se respecta planurile vechi, nu se mai poate recupera nimic din pictura originală.
          Transformări importante ale arhitecturii exterioare au loc în 1775, când austriecii ocupă Bucovina, şi încă la alte date de referinţă, precum: 1852-1856, 1901-1902 şi ultimele cu intermitenţe, între 1954, continuînd până în 1988 activitatea de reconstrucţie şi restaurare.
          Doar viaţa monahală s-a desfşurat până azi, imperturbabil, de peste jumătate de mileniu, în pofida vremurilor vitrege, a stăpânirii, străine de neam şi credinţă.





Nota: Pentru o imagine mai clara clic pe link

luni, 8 august 2011

Transalpina. Drumul Regelui.

Pe “Poteca Dracului”, am urcat în cer. În tărâmul de urieşi al Parângului, şoseaua asfaltată proaspăt, şerpuieşte spectaculos oferind ochiului nebănuite delectări, încă necopleşite de zgomotul de doi bani al civilizaţiei, hotărât parcă să hărţuiască ceea ce natura a aşezat temeinic în mitul de taină şi splendoare al locurilor. Şirul de maşini încolonate urcă lin şi parcă, surprinzator, nici un conducător auto nu pare că doreşte să depăşească. Invariabil cu geamul deschis, copilotul din dreapta captează cu apartul imagini pentru album.
Cuvintele rămân cumva să tacă; vorbesc suficient pietrele risipite în zare pe povârnişul de un verde strălucitor. Şi totuşi, printre pietrele neclintite, se mişcă în transhumanţa veacurilor, inperceptibil, din loc în loc  turme de oi. De un alb nefiresc par a fi sculptate din zahăr, căci din zăpadă s-ar fi topit de mult.
Legenda spune că romanii, la 101, ar fi tăiat drumul de înaintare către Sarmisegetuza, urmând poteca străbătută doar de ciobani. Mai către  noi, regele Ferdinand a desăvârşit lucrarea, de aceea i se mai spune şi Drumul Regelui. Pietruit de către nemţi şi-a căpătat faima de obiectiv strategic în timpul primului şi celui de-al doilea război mondial.
Uitat, sau păstrat în patrimoniu, de voie sau de nevoie, căci întreţinerea e costisitoare, se pare că abia acum un cap limpede, surprinzător de blond, i-a întrezărit potenţialul turistic şi lucreaza intens pentru aducerea traseului în prim planul european, unde-i este  locul.
Am urcat de la Novaci către Rînca, o staţiune alpină cu siguranţă de faimă în câţiva ani. Nu ne-am oprit aici, printre vilele în construcţie, căci ne propusesem popas mai sus, către Obârşia Lotrului.
Şi dintr-o dată ne-am trezit în nori.
Frigul, a înecat cerul aşezânduse pe asfalt şi intrând în vălătuci de ceaţă în habitaclul maşinii. A trebuit să ne oprim, preţ de câteva minute, să ne punem hanoracele si să încercăm să rupem din nor, pentru Alexandru, ceeace speram noi să fie vată de zahăr.
Fără consistenţă, norul a trecut repede peste culmi în treburile lui. Am privit în jos pe dreapta căldarea văii. Apele unui lac tocmai prindeau contur. De partea cealaltă a drumului, pădurea de brazi deja se scălda în lumină.
Repornind Loganul, am scrutat vîrful muntelui cu care ne luasem la trântă. Simţeam în urechi înălţimea celor peste 2150 de metrii atinşi.  Liniştit, sus, s-a destins şi motorul Loganului. Eram deasupra norilor.

joi, 21 iulie 2011

PĂPĂDIA, IMNUL ŞI EUROPA UNITĂ


La Campionatele Eoropene, romancele noastre de aur
au coborat de pe podium atunci cand organizatorii
au gresit ( a cata oara?) imnul national
Bravo fetelor

În aceste zile însângerate de criză şi caniculă, când pământul Eladei se scufundă şi mitul Europei Unite, cu florile ei aurii, ca nişte fărâme de soare risipite pe pajişti, pare să se transforme, dintr-un leac binecuvântat, într-un balon de puf gata să se destrame la prima adiere de vânt. Când minţile înceţoşate ale politicienilor, nu mai dau românilor nici o speranţă SPADA m-a străfulgerat reconfortant, zărind campioanele coborând de pe podium, în acordurile greşit alese, ale imnului naţional.

marți, 21 iunie 2011

La Cafeneaua lui Virgil





Neagră ca noaptea, tare ca moartea şi dulce ca iubirea, glasuieşte un proverb turcesc despre cafea. Fără savoarea tabietului, împrumutat de la Înalta Poartă, cum ne-am mai dedulcii dimineţile închipuind armonia din clipele rare ale fericirii!?...
S-a întâmplat în Cafeneaua lui Virgil Diaconu strânşi la un eveniment (100 de numere ale revistei), între oameni de litere armele să nu vorbească, să domine doar aromele fără seamăn din aburul cafelei învăluind cuvintele de har ale vorbitorilor, fără tăiş şi fără patimă.

Meritul lui Virgil a fost că şi-a pus alături o amfitrioană dăruită (Denisa Popescu),  cea care şi-a deschis petalele de trandafir chemând în sprijin mai întâi Mâna Maicii Domnului(pe Liliana Rus) şi apoi o floarea de bujor(Simona Fusaru), din gradina proprie unde schimbase confortul urban pe libertatea rurală. A fost o pace peste aşteptări. Domnul Marin Ioniţă, patriarhul a recunoscut că a vărsat cucută la radăcina arborelului de Cafea la începuturi, dar fructele Cafelei sau Cafenelei i-au dovedit în timp c-au fost din soiul cel mai bun.
Şi domnul Sachelarie, directorul bibliotecii, a glosat frumos despre cele doua reviste de anvergură naţională ce cresc separat şi împreună în gradina Centrului Cultural Revista Argeş şi Cafeneaua Literara dar i-a transmis scorţosului Virgil şi tot la fel taciturnului Doman,  că nu fac destul  împreună şi separat purtându-şi fala doar în zona elitismului, discriminând hatâruri şi abonamente implicit publicului larg astfel vor nemurii săraci, catarg lângă catarg.
Cu o pată de culoare studiată artistic, aşezată în regula de aur a prieteniei a venit Ion Pantilie şi i-a stârnit  entuziasmul bine temperat editorului Frangulea, merituos, dar îngrijorat puţin la cerinţa expresă a lui Sachelarie de a sporii tirajul "cum să faci creştere pe lei puţini, oficiali, obţinuţi greu, din ce în ce mai greu" din banul public, de la cei neînvredniciţi măcar cu laude şi osanale pe măsură de spaima opoziţiei, să nu crâcnească tabăra cealaltă în consiliu la vre-o cotitură.
“Financiar, proiectul de calibru ar necesita un mic aport la echilibru, am căzut de-acord”.
S-au exprimat şi Eremia ce-şi pierduse gara, şi Stanciu ce-şi pierduse primăvara, şi alţi asemeni paşnici combatanţi care parcă ne pierduserăm cu toţii minţile.
Am bănuit vorbind cu Sibiceanu la final, că la Aniversarea Cafenelei în ceştile de cafea Virgil a strecurat ceva etnobotanice. Prea a ieşit bine!

Gasiti aici Cafeneaua literara nr 6 _2011

duminică, 29 mai 2011

Barça şi Sagrada Familia

Nota: Acest material are dublă cetatenie fiind postat pe ambele mele bloguri. Mă bate gandul să-i fac paşaport diplomatic.

Fotbalul de aseară din Finala Ligii Campionilor a fost un poem în iarbă, de aceea nu ma sfiesc să postez aici pe un blog cu preponderenţă literar, reflecţiile mele fotbalistice care m-au încărcat cu bucurie.
Când spui Barcelona, când vezi Barcelona, când simţi Barcelona, te apropi cumva de Dumnezeu.
O dată e Sagrada Familia. Uriaşa biserică neterminată din capitala Cataloniei începută din 1882 de arhitectul  Antonio Gaudi, cu cele 18 turnuri si trei faţade ale ei: a Naşterii, a Gloriei şi a Patimilor. Un templu a cărui frumuseţe sporeşte în fiecare zi, fantezia şi libertatea arhitecturală neavând limite. Singura oprelişte pe care şi-a impus-o Gaudi a fost ca la sfărşitul lucrării, templul să nu depăşeasca în înălţime 17o de metri. Cu un metru mai puţin decât înălţimea dealului din apropiere, “pentru ca lucrarea sa să nu depaşească în înălţime lucrarea lui Dumnezeu”.
Cu tehnicile începutului de secol XX, arhitectul estimase că edificiul măreţ se va isprăvi în cateva sute de ani. După moartea sa survenită în 1926 şi, cu graba cuvenită timpului, se pare că obiectivul după calculele continuatorilor, se va putea săvârşi cumva în 2026.
Al doile simbol catalan, şi nu poate fi deloc blasfemie fiind dintr-o altă religie, a devenit FC Barcelona. Aici piatra de temelie a fost pusă cu grabă, cu o lună inainte ca secolul XIX să poată sfârşi. Fondatorul ei, un elveţian, Joan Gamper semnând la 29 noiembrie 1999 actul de constituire.
În şirul timpului, FC Barcelona şi-a înălţat şi ea turnurile sale (Johan Cruyff a fost unul dintre cele mari) şi cu siguranţă a împodobit succesiv toate cele trei faţade: a Naşterii, a Gloriei şi a Patimilor.
            Aseară, în iarba londoneză la marea finală, această Sagrada Familie Barça, cu simplitate, cu geniu, cu plăcerea copilărească a jocului, cu spiritul nu al echipei ci spiritul sacru al familiei, au rostit în alese metafore însăşi Gloria.
Pe noul Wemblei, Pep Goardiola cu ceata lui de poeţi şi cu zeul Leo Messi printre ei, a descins să ne încânte.
            Cei de la Manchester United erau pe-acolo...

miercuri, 27 aprilie 2011

Pastele Bolovanilor


Am făcut sărbătorile Paştelui la Bolovani, sat binecuvântat de Dumnezeu, nu mult departe de Turnul Chindiei. Până să aflu întreaga poveste a locului, am crezut cumva că binecuvantarea  trebuie sa fi fost însoţită, de prisosul de bolovani din zonă. Constatarea ulterioară a fost că jenţile automobilelor noastre,  deviate brusc din asfaltul  şoselei la un moment dat, s-au înfundat într-o tochitură de pietriş rezonabil împrăştiată de-a lungul şi de-a latul caii de acces, către domeniile de baştină ale copilăriei lui Sergiu.
Sub bolta de frunze înverzite pe marginea drumului,  încăierate din loc în loc de  flacăra vie a florilor de cireş, se întindea liniştit, nu doar aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci, cum am avut prilejul să constat ulterior, însăşi satul pedelizat portocaliu, intrat în memoria colectivă prin bunavoinţa şi stăruinţa aplicată a patriarhului locului, popa cu biserica portocalie.
Ca sa fiu sincer cu mine însumi şi parte din dumneavoastră  cinstiţi cetitori, trebuie să recunosc, nu se ştie atât de sigur cine va să fi fost la origini, cu binecuvântata  iniţiativă portocalie. Preoteasa, soţia popii şi primariţa comunei, ce diriguia obştea la suprafaţă, sau părintele ce-şi conducea cu fală enoriaşii, spre cele veşnice de dedesupt?!...
Drept e că amândoi sunt oameni de toată isprava, cu grijă pentru prosperitatea comunei, creştinească aplecare pedelistă şi frică de Dumnezeu.
Sergiu m-a luminat oarecum despre sat, zicându-mi că în realitatea istorică a faptelor s-a aşezat aici, unul Bolovan, colonel în armata domnească, însoţit de neamurile sale, Bolovani mai mici, atotstăpânitori în hotarele moşiei.  De la ei au devenit nu numai numele, dar şi clădirile mai răsărite în care regimurile successive şi-au tras oarece şcoli, dispensar şi alte acareturi publice.
Mărturisesc în cimitirul satului, în a doua zi de Paşti, aş fi vrut să aprind o lumânare, dar n-am reuşit să stabilesc locul a cărei cruce s-ar fi potrivit la căpătâiul Bolovanilor.
Nesincronizarea cu tradiţia locurilor, începuse încă de cu noaptea Învierii, căci se pare că ajungerea noastră nu se potrivise cu graba popii de a intra in biserică. N-am prins momentul de taină al rostirii cuvintelor magice “Hristos a înviat!” şi nici postulatul adevărului sacru, dupa care e liber la ciocnitul ouălelor roşii , dar am reuşit să iau lumină.
Două zile de pace în curtea lui Sergiu, cu gazon nivelat şi tuns ca la carte, fără îndoială mai bun decât cel de pe Ghencea.
Degeaba Becali şi-a slobozit oile, ele la rândul lor slobozind căcărezele să îngraşe terenul. Locul pare a fi blestemat de nu creşte iarbă şi nici performanţele Stelei de când a intrat în proprietatea celui mai mare fanfarun mioritic. (Vezi ultimul meci cu Dinamo)
I-am sugerat lui Sergiu  să-i vândă ciobanului pontul, reţeta proprie de îngrijire a gazonului, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat sub nici o formă:
- Poate să-şi facă Becali autostradă personală la Muntele Atos, să planteze biserici pe marginea ei, câte goluri a marcat în cariera lui strălucită Hagi, naşul lui de cununie, nu pot să-l ajut pe papistaş să se facă baiat de oraş, Nu vreau să-şi împlinească visul de mărire.
Nu poţi să devi când doreşti
cal mustang, (nici macar)
când în înscrisuri cereşti
Esti
măgar
doar…
în rang!
Am plecat de la Bolovani marţi pe-nserate, lăsând în urmă fluturând înfrăţite, pe turla bisericii  portocalii, lânga Sfânta cruce,  drapelul tricolor şi cel al Comunităţii Europene.
Muţumim de toate domn Costică! A fost un Paşte fericit, Mai venim.

P.S. Mai pe-nserat vine si albumul!

A sosit:

miercuri, 6 aprilie 2011

Povestea poveştilor. O întâmplare cu Amza Pelea

Pe 7 aprilie, adică azi ar fi împlinit 80 de ani. S-a născut la 07 aprilie 1931. Să fie zâmbetul luminos al Marelui Amza Pelea cel care ne-a lipsit în vremuirile din urmă de nu mai ştim bucuriile, râsul homeric, valorile, farmecul adevăratei vieţi !?...
Aseară în faţa Teatrului Al Davila din Piteşti un amic mi-a povestit o întâmplare de demult cu Amza, având privilegiul să-i fie împărtşită direct de sursă, printre rotocoale groase de fum, într-un spaţiu de hotel la Argeşelul, lângă Casa Armatei, unde-şi odihnea oasele înainte de spectacol, maestrul.
Era student Amza la I.A.T.C. venise din vacanţă cu plasele încărcate, deabi să le duci, cu cârnaţi şi slănină şi toate cele porceşti, cu zaibăr de Băileşti şi-un kil de ţuică. Stătea pe bancă în Cişmigiu, îşi pierduse(vânduse) căminul. Unde să se ducă? Şi-l zării pe Petre. Dumnezeu l-a trimis, fiul popii din Băileşti, unul cât o pălugă, slab, cu pardesiul pâna-n pământ, negru ca sutana tătâne-său fluturând, venea agale pe alee. Era şi el student, la A.S.E.
- Amzo, aş bea o bere! Hai cu mine la Cireşica!
- Stai colea pe bancă , că am zaibăr, ţuică...
- Păstrează-le, bem bere.
După beri, plecară spre locunţa lui Petre, nu departe. Dădură colţul, o casă mare, înaltă, veche.
- Intrăm prin spate!  O scară exterioară, de fier ducea într-un pod cu un perete deschis să putem numă ra stelele, cum e fânarul la ţară. Înăuntru coşuri, multe coşuri prin care se scurgea fumul înţepau  acoperişul. Era cald oarecum. Petre avea o lanternă mare şi lumânări în jur, dar nu făcea risipă că era scump.
- Ai pături şi tot ce-ţi trebuie. Pentru nevoi, valiza.(...) Şi-mi arătă ceva mai departe, un fel de cufăr destul de mare închis ermetic. N-am înţeles la-nceput.
- La o nevoie, dacă nu e treabă mare, vezi şi tu, te dai mai încolo după un stâlp.
Nu era rău la Petre, până-ntr-o seară când s-a umplut valiza. N-aveam încotro, trebuia deversată. Bine că Dâmboviţa era aproape. Am tras oţârică de valiză, deh, că mâncasem tot porcul.
Numai n-apucarăm să ne tragem sufletul pe mal şi să dăm roată cu ochiul, că şi
apăru ca din senin miliţianul călare.
            - Stai nu mişca! Haideţi la secţie! Luaţi cufărul şi mergeţi în faţa mea!
Cufărul greu. Bietul, ce-o fi crezut că furasem, era sigur c-a dat lovitura. Deja-şi benoclase suplimentul de table pe umăr.
Până să vină şeful, înauntru cald, începuse să cam miroase. Noi tremuram ca varga, ne şi vedeam la zdup. A venit şeful, i-am povestit de-a fir a păr toată tarăşenia. Răbdător ne-a ascultat până la capăt.
- Haralambie, întocmeşte formele! şi încruntat către noi:
- De acum înainte aici va fi casa voastră.
Am locuit acolo până la absolvire, eram în ultimul an. A fost bine. Am băut cu şefu, ne-am distrat. Om!
            L-am pierdut, ale vieţii. După mulţi ani la Iaşi, turnasem „Mihai Viteazul”, la masa festivă m-am auzit strigat:
            - Amza! ... În spatele meu colonelul, „şeful”. Ne-am luat în braţe. Ne-am adus aminte. Am râs homeric.
            - Eu răspund de voi...de buna organizare.
Am vrut să mă ridic să fac linişte şi să povestesc la toată masa povestea cufărului, ca pe vremuri, hâtru, Ion Creangă, o altă poveste, dar m-a oprit:
- Lasă cufărul Amzo, fuseşi Mihai Viteazu , ce dracului!

Aud ca va primi o stea, pe pamant, o are de mult in cer.
Numai de bine Maestre acolo unde eşti!