miercuri, 6 aprilie 2011

Povestea poveştilor. O întâmplare cu Amza Pelea

Pe 7 aprilie, adică azi ar fi împlinit 80 de ani. S-a născut la 07 aprilie 1931. Să fie zâmbetul luminos al Marelui Amza Pelea cel care ne-a lipsit în vremuirile din urmă de nu mai ştim bucuriile, râsul homeric, valorile, farmecul adevăratei vieţi !?...
Aseară în faţa Teatrului Al Davila din Piteşti un amic mi-a povestit o întâmplare de demult cu Amza, având privilegiul să-i fie împărtşită direct de sursă, printre rotocoale groase de fum, într-un spaţiu de hotel la Argeşelul, lângă Casa Armatei, unde-şi odihnea oasele înainte de spectacol, maestrul.
Era student Amza la I.A.T.C. venise din vacanţă cu plasele încărcate, deabi să le duci, cu cârnaţi şi slănină şi toate cele porceşti, cu zaibăr de Băileşti şi-un kil de ţuică. Stătea pe bancă în Cişmigiu, îşi pierduse(vânduse) căminul. Unde să se ducă? Şi-l zării pe Petre. Dumnezeu l-a trimis, fiul popii din Băileşti, unul cât o pălugă, slab, cu pardesiul pâna-n pământ, negru ca sutana tătâne-său fluturând, venea agale pe alee. Era şi el student, la A.S.E.
- Amzo, aş bea o bere! Hai cu mine la Cireşica!
- Stai colea pe bancă , că am zaibăr, ţuică...
- Păstrează-le, bem bere.
După beri, plecară spre locunţa lui Petre, nu departe. Dădură colţul, o casă mare, înaltă, veche.
- Intrăm prin spate!  O scară exterioară, de fier ducea într-un pod cu un perete deschis să putem numă ra stelele, cum e fânarul la ţară. Înăuntru coşuri, multe coşuri prin care se scurgea fumul înţepau  acoperişul. Era cald oarecum. Petre avea o lanternă mare şi lumânări în jur, dar nu făcea risipă că era scump.
- Ai pături şi tot ce-ţi trebuie. Pentru nevoi, valiza.(...) Şi-mi arătă ceva mai departe, un fel de cufăr destul de mare închis ermetic. N-am înţeles la-nceput.
- La o nevoie, dacă nu e treabă mare, vezi şi tu, te dai mai încolo după un stâlp.
Nu era rău la Petre, până-ntr-o seară când s-a umplut valiza. N-aveam încotro, trebuia deversată. Bine că Dâmboviţa era aproape. Am tras oţârică de valiză, deh, că mâncasem tot porcul.
Numai n-apucarăm să ne tragem sufletul pe mal şi să dăm roată cu ochiul, că şi
apăru ca din senin miliţianul călare.
            - Stai nu mişca! Haideţi la secţie! Luaţi cufărul şi mergeţi în faţa mea!
Cufărul greu. Bietul, ce-o fi crezut că furasem, era sigur c-a dat lovitura. Deja-şi benoclase suplimentul de table pe umăr.
Până să vină şeful, înauntru cald, începuse să cam miroase. Noi tremuram ca varga, ne şi vedeam la zdup. A venit şeful, i-am povestit de-a fir a păr toată tarăşenia. Răbdător ne-a ascultat până la capăt.
- Haralambie, întocmeşte formele! şi încruntat către noi:
- De acum înainte aici va fi casa voastră.
Am locuit acolo până la absolvire, eram în ultimul an. A fost bine. Am băut cu şefu, ne-am distrat. Om!
            L-am pierdut, ale vieţii. După mulţi ani la Iaşi, turnasem „Mihai Viteazul”, la masa festivă m-am auzit strigat:
            - Amza! ... În spatele meu colonelul, „şeful”. Ne-am luat în braţe. Ne-am adus aminte. Am râs homeric.
            - Eu răspund de voi...de buna organizare.
Am vrut să mă ridic să fac linişte şi să povestesc la toată masa povestea cufărului, ca pe vremuri, hâtru, Ion Creangă, o altă poveste, dar m-a oprit:
- Lasă cufărul Amzo, fuseşi Mihai Viteazu , ce dracului!

Aud ca va primi o stea, pe pamant, o are de mult in cer.
Numai de bine Maestre acolo unde eşti!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase