luni, 30 aprilie 2012

Spatii culturale. O cronica noua la Bursa ingerilor


numărul 21 / martie - aprilie 2012



Magda GRIGORE
Poezia şi jocul la bursă


          O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propria aventura lirică.
         
Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă.
          Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).      Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor).
          Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale. Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).
          Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).
          În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.
          Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei. Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.
          Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.
 

Poetul Dancus si Sinfonia lalelelor


Poetul Dăncuş a venit la Piteşti. Este limpede precum cristalul acestei zile, că Sinfonia lalelelor e în desfăşurare şi primarul Pendiuc cu bagheta lui magică(cel mai lung lujer de lalea crescut din bulb olandez), dirijează cu eleganţă în piaţă corul grădinarilor, iar ambasadorii melomani din ţările prietene, îşi cântă ariile pe partiturile înşirate la pupitru. (Constat, în învălmăşala de la tribună, că reforma statului la Piteşti e un adevărat fiasco, n-au dispărut din schema primăriei, posturile interpreţilor care întorc paginile...). Ar fi fost culmea să-i reuşească ceva lui Boc!
Şi totuşi, aplauzele nu erau întratât de entuziaste, mulţimea de animatori USL, buimacă încă după moţiunea de cenzură votată în parlament, nu ştia dacă să se bucure sau să fie tristă după victorie. Pe activiştii fostei puterii îi chemase la Neptun preşedintele, să-i mai aline, recitindu-le din Tristele lui Ovidiu, după care, într-un imbold partinic de-a lungul Marelui zid de pământ, la Valul lui Traian, pe zeci de kilometrii, să-i antreneze în plină arşiţă pentru alegerile locale.
Am pierdut defilarea copiilor şi împreună cu Virgil Diaconu ne-am îndreptat către gradinele soţiei poetului Dăncuş, unde vaşnicul bărbat la 40 de ani, sorbea dintr-o cutie de bere, nu se ştie precis lichidul, sau cuvintele magice de sub pălăria canadiană a lui George Filip, scăldându-şi ciolanele în gălbenuşul prafului stârnit în razele soarelui, dinspre Roşia Montana spre cele patru vânturi.
Bocancii uriaşi ai globtroterului poet, se odihneau răzemaţi de un lămâi, cu multe fructe, adus din Italia.
Ne-a precizat "monumentul", că n-a luat cu el tricolorul, l-a lăsat în poarta casei din Canada, spre gloria românească a neamului, la fel cum americanii îşi lăsaseră drapelul înfipt într-un gard, în secolul trecut, pe partea nevăzută a lunii
Ne-am pupat ca-ntre confraţi, cu Silvia Petre Grigore, blonda din cadru şi cu încă o Doamnă de la Pietre(Revista Pietrele Doamnei), Mihaela Căvescu şi am schimbat între noi ceva cărţi, pe care nu le mai cumpără nimeni.
Bine că nu s-a mai găsit chitara şi nici camera de filmat! Astfel s-a stins din faşă ideea unui spectacol ad-hoc. Se strânseseră în jur ciorchine câţiva jandarmi, iubitori de literatură.
Şi uite-asa primarul, lalelele si poeţii, au mai bifat o intâlnire cu poetul Dăncuş.
 Aurel Sibiceanu nu a scăpat momentul imortalizându-ne şi  imortalizându-se pentru eternitate.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Cuvânt si imagine


Îngerul e partea luminoasă a sinelui, cum umbra mi se pare a fi, partea întunecată. Aievea, lumina ne-ar putea orbii. De-aia se spune că am facut umbră pământului degeaba. 
Mă-ndoiesc, cât timp pot privi!...


vineri, 27 aprilie 2012

Moţiunea de cenzură a salvat PDL-ul


Câtă dragoste, atâta ură!
Nu vă mai duielaţi,
depăsiţi faza gură la gură,
si respiraţi, respiraţi!...


 

       Pentru PDL e rău, pentru USL e rău, pentru ţară e si mai rău, e bine  doar pentru MRU care va reveni si pre mulţi va popii.

joi, 26 aprilie 2012

Un Secol cu cireşe de mai. Virgil Diaconu


Mulţimi de concepte, cu asupră de măsură sau nu, au definit în timp poezia. Poezia e ca o femeie frumoasă, purtându-şi despicătura rochiei elegante de mătase uşoară, adânc între sâni şi curajos, pănă sus către curmătura coapselor, într-un mers elastic, fulgerând aerul şi încărcând cu electricitate scânteia din ochiul vânătorului. 
În punctul maxim de sarcină, în timp ce inima îti înfloreşte, mâna ţi se crispează, îţi stăpâneşti cu greu mângâierea gândului şi împietrite pe buze nu se mai rostesc cuvintele, aici, vine poetul, se agaţă de crengi şi le culege, ca pe nişte cireşe de mai. Doar că cireşele coapte rămân pe vârfuri. Pe acelea le culeg doar poeţii înalţi, cât un secol de lungi.
            Prietenul meu Virgil Diaconu, are de-acum un Secol şi nenumărate Lolite se perindâ în cartea lui, cu coşuri de cireşe gata culese.  
        Gustaţi din coş cireşele de mai ale poetului!
(Click pe linck.)

marți, 24 aprilie 2012

Elemente de autism. Pledoarie pentru 2%.



Pe fluxul meu de imagini primit în ultimele zile, cadrele se succed cu repeziciune şi ordinea lor se aranjează  pe firul unei logici bizare:
 

De la Moscova credinţa vine pe motocicletă. Patriarhul Kiril, e sprijinit de sute de motociclişti pe motocicletele lor împodobite cu baloane roz, pe care  se poate citi H V (Hristos Voscrese _ Hristos a înviat). Procesiunea s-a întins pe mai mulţi kilometri în marşul pentru Patrie, Credinţă , Biserică şi Patriarh.

Marine Le Penn în Franţa îşi ridică dreapta cu pumnul strîns îngrijorător de sus. Europa capătă frisoane. Lumea e în stare de şoc. Putin, atent, trece pe listă ultimii invitaţi pentru înscăunarea din 7 mai.

          La Pâclele Mari, în Buzău, nepotul meu Toma copleşit în faţa valurilor de noroi scoase de vulcani! E ca o rană prin care supurează pământul. N-ar fi trebuit dus acolo.

          104.300.000 dolari este preţul acestui tablou al lui Giacometti, El hombre que camina. Să fie un inadaptat? Oricum e singur, de lung ce e. La asemenea preţ... ( E tablou, sau sculptură?)

          Dar sa ne amuzăm puţin:
Ei trei, nu sunt singuri în USL, dar sunt cei mai pregătiţi să ia ţara la pas. Ce-a mai rămas din ea, nu-i aşa!?... De remarcat ăla micu, cum se străduieşte cocoşeşte...

          Dialog:
_Pe insula aia pare un grup de pui.
_Nu, sunt parlamentarii de la PDL, aşteaptă să vină barca.


Ultima poză este a lui Alexandru, cel cu elemente de autism.    Dacă sunteţi prima oară pe blog, lecturaţi seria de articole din spatele categoriei povestea lui Alexandru. Nu-i uşor ce vă spun eu, dar există o posibilitate demnă prin 2%, redirecţionat din salariu într-un cont deschis la Asociatia Captivi in Propria Minte, care să meargă direct pentru plata terapiei lui ALEXANDRU. El are nevoie de terapie şi costă în jur de 1400 de euro pe lună, sumă greu de acoperit doar de către părinţi. Am mai primit sprijin până acum de la oameni de bine din firma ALKA cărora le mulţumim.

 

 Nu mai sunt multe zile şi se încheie campania pentru 2%. Ne-am trezit târziu. Ultimul termen este 25 mai.
Poate ne mai vede cineva până atunci. 
Contul va rămân deschis şi în el se va putea depune oricând, orice sumă. Rugamintea e, să ne instiinţaţi la aceasta adresa de email în eventualitatea că... Mulţumim de înţelegere!
iontomai@gmail.com.

 Contul e:RO36BTRLRONCRT022463592A
 Asociatia Captivi in Propria Minte - Florescu Alexandru
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit/unitatii de cult: 24908569
Formularul: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/dec_230_2012.pdf 
In zona destinatarului se completeaza astfel: 
Daca nu va descurcati dati un email la adresa mea si va trimit un formular completat  iontomai@gmail.com

duminică, 22 aprilie 2012

Maria care aduce ploaia



Cel de-al doilea text în care îl redescopăr cu bucurie pe prietenul meu Nicolae Radu, ca prozator, este: Maria care aduce ploaia. Dea Domnul să încolţească seminţele răsădite de mine aici!

Maria care aduce ploaia

                                                  Nicolae RADU

Toamna întârzia să vină, era jumătatea lui octombrie şi soarele frigea cu încăpăţânare pământul uscat. Zilele fierbinţi îşi urmau nepăsătoare cursul. Oamenii blestemau, nici nu-şi mai aduceau aminte de când nu mai plouase. Plantele pârjolite şi fântânile secate anunţau zile grele.
Maria rămăsese văduvă tânără, cu luni bune în urmă, când Manole bărbatul ei, se hotărâse să moară în cârciuma satului. Aflase că soţia îl înşela cu cel mai bun prieten, Dragomir, pe deasupra şi rudă, e drept mai depărtată, dar tot rudă se cheamă, nu? Mai călcase strâmb Maria şi cu alţi bărbaţi. Prietenul ăsta al lui Manole, era un om timid cu femeile, se fâstâcea, îl treceau toate sudorile, se înroşea şi rămânea mut în faţa lor.
Mai mult ruşinat decât supărat, într-una din seri Manole adăstă în cârciumă şi turnă în el fără măsură, intrând în comă alcolică. Până să vină ambulanţa, a murit.
Moartea bărbatului a adus necazuri celor din jur. Cârciumarul a fost judecat şi condamnat pentru comercializarea de băuturi spirtoase contrafăcute. ( Dacă nu murea prostul ăsta, mai vindea şi azi.). Maria a fost chemată de mai multe ori la poliţie să dea o grămadă de declaraţii, inutile. Manole tot mort a rămas, iar femeia, văduvă! Amărâtul de Dragomir a luat drumul bejeniei, nu s-a mai auzit de el.
Gura satului nu a făcut-o nici mai rea, nici mai bună.
Numai că, niciunul dintre foştii iubiţi, nici o femeie şi nici un alt bărbat n-au mai călcat în casa ei până în seara din jumătatea lui octombrie, când un străin a bătut la poartă.
I-a spus de la început că nu cunoaşte locurile, vine de departe şi ar vrea găzduire pentru o noapte, o mâncare caldă dacă se poate, bineînţeles contracost. Maria l-a poftit în casă zâmbind prietenos, au trăncănit despre toate cele. În timpul cinei i s-a plâns de viaţa ei de văduvă tânără prigonită de oamenii locului, el a ascultat-o cu îngăduinţă, iar noaptea au împărţit şi patul, omenindu-l cum se cuvine.
Dimineaţă, în timp ce bărbatul se spăla gol până la brâu, observă că era mai tânăr decât i se păruse. Părul negru îi scotea în evidenţă tenul alb, avea ochii mari şi albaştri, nasul fin ca al zeilor din statuile greceşti, cum citise de curând într-o carte. Îl întrebă cum îl cheamă, el îi spuse fără urmă de zâmbet că îl poate numi cum vrea ea.
Pentru mine vei rămâneAlfred.
Bărbatul dădu nepăsător din umeri şi o întrebă ce şi-ar dori în clipa asta mai mult.
Să plouă, îi răspunse ea repede, zile întregi să toarne cu găleata.
„Fie!” parcă spuse Albert şi plecă repede.
Maria se repezi la fereastră să-l vadă, însă ochii i se agăţară către culmea dealului, unde prin aerul străveziu al dimineţii nori negrii se îngrămădeau pe cer deasupra casei. Când îşi aduse aminte de Alfred pe drumul din faţă nu mai era nimeni. Alergă afară, deschise poarta, ochii ei măturară cât putură, în sus şi-n jos. Nimeni. Un trăznet lumină cu flacăra fulgerului, urmat de un tunet puternic. Intră repede înăuntru. Stropi mari şi grei se năpustiră asupra acoperişului. Afară se întunecase a noapte, încuie uşa fricoasă, privi prin geamul ferestrei dinspre uliţă, nici poarta nu se mai zărea din cauza întunericului şi al ploii. Se simţea mulţumită, în ciuda sentimentului de teamă, i se îndeplinise dorinţa spusă lui Alfred.
Se întinse în pat. Apăsă pe butonul veiozei de pe noptieră, dar acesta refuză să aprindă becul. Nu se miră, deseori la prima scăpărare de fulger, cei de la transformator opreau lumina. Somnul o cuprinse repede, un somn greu, fără vise.
Când se trezi nu ştia cât a dormit, dacă e noapte sau zi. Auzea doar sunetul ploii. Butonul lămpii de pe noptieră ţăcăni degeaba. Trebuia să caute chibriturile şi lumânările. Când coborî din pat, picioarele îi intrară în apă până la glezne. Se trase instinctiv, nedumerită, în mijlocul patului. „Pe unde să fi intrat apa?” Manole al ei cheltuise o sumedenie de bani să pună la geamuri şi uşă, termopane. Îşi luă inima în dinţi şi coborî din pat. Acum apa îi ajungea până la genunchi. Simţii cu adevărat apăsarea fricii. Se îndreptă pe bâjbâite, împleticit spre uşă. Apa creştea mereu. Ajunse. Găsi mânerul rotund al zăvorului. Trase de el cu putere. Uşa se deschise brusc. Şuvoiul de apă care năvăli, o lipi dureros de peretele din fundul camerei.
A doua zi, abia se lumina de ziuă, satul întreg dormea. Intrigaţi de poarta trântită de gard şi de uşa deschisă la perete, doi poliţişti opriră în făţa casei. Clacsonară, bătură la poartă. Nici la strigătele lor nu răspunse nimeni. Păşiră în curtea din faţă şi se priviră miraţi unul pe altul. Pământul mustea de apă, ici-colo se iveau băltoace în care se scălda răsăritul timpuriu de soare.
De unde o fi avut atâta apă să ude grădina?!
Întinsă pe podeaua udă, umflată şi vânătă, de parcă acum cineva o scosese înecată din râu, zăcea Maria. Nu-şi aduceau aminte cănd a căzut în satul lor ultima picătură de ploaie.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Baticul roşu

Picasso
*

Ne-am întâlnit ca pe vremuri la mine acasă, în altă casă, dupa patruzeci de ani. Eu, Ică şi Nae, trei personaje albastre, nu ştiu să continui din viaţa sau din cartea mea. Ei au adus şi sticla de votcă. Lipsea doar Claudia, e mai greu din Olanda. Am căutat-o pe net, nu era. Şi mai lipsea cineva, securitatea desigur...
Iordache între timp pregătise paharele. Nae şi-a scos un dosar cafeniu(bine că nu era tot albastru), căutând febril ceva anume printre manuscrise. Nerăbdător, nu doar el, şi eu îmi doream să-i recunosc rândurile nervoase, pline de miez, dar aruncate alandala până când o liniuţa de dialog reuşea să lumineze ca un trasor fosforescent, năvala gândurilor sale.
Ică l-a potolit.
– Cumpăneşte bine. Te rog să ne citeşti, pentru început, nu prea lungi, doua texte, unul mai bun şi altul mai slab după mintea ta. I-am dat dreptate lui Ică, cu siguranţa textul considerat slab de Nae va fi cel mai bun, cum s-a şi dovedit

          *



Baticul roşu proză

                                                                                Nicolae RADU


Pe la sfârşitul unui februarie umed de ploaia ce nu se-ndura să se oprească de o săptămână, mi-a bătut la uşă bătrâna. Îmbrăcată într-o rochie verde peste care aruncase neglijent o pelerină galbenă, îmbrobodită pe cap cu un batic roşu, părea că vine de la un carnaval.
– Ce mai faci? M-a întrebat scuturându-se de apă.
Murea de nerăbdare să-mi audă răspunsul. Gura ei, rămasă deschisă, arunca în cameră un miros de tescovină. M-am uitat cu un ochi, pe celălalt l-am lăsat să se odihnească.
– Bine! Am răspuns cu jumătate de gură.
S-o crezi tu! A râs gâtuit. Uite cum ţi-a albit părul!
Şi?! Am făcut pe indiferentul. Tu nu mai ai deloc!
Am batic roşu! îmi făcu în necaz lipindu-şi pumnii.
Am evitat să-i spun cum îi stă cu baticul roşu de frică să nu plece. Îmi plăcea să stau cu ea la taclale, mai ales în zilele nesuferite de plictiseală. Nu o mai văzusem de săptămâni bune aşa că i-am întors întrebarea:
Tu, ce mai faci?
Iubesc! Mi-au răspuns buzele ei vestejite, dezvelind încântate gingiile vinete, fără nici un dinte. Bărbaţii îmi cad la picioare cum mă privesc!
M-am uitat insistent în ochii ei. Unul verde, altul de un albastru spălăcit.
– Uite că eu nu am căzut!... încercând să zâmbesc.
Nu şti ce pierzi! Mă ţintui unul din degetele ei de la mâna dreaptă, uscată, şerpuită de venele umflate, aproape negre.
Ce? Am întărâtat-o.
Îşi desfăcu, cu furie cei patru nasturi ai rochiei descoperind doi sâni căzuţi, stafidiţi.
Îi vezi? Îşi cuprinse cu amândouă mâinile într-o atingere duioasă fructele muşcate de gerul anilor. Un bărbat tânăr, de departe mai frumos ca tine, a înebunit cu capul între ei, ameţit de căldura şi mireasma lor.
Mi-am închipuit parfumul şi greu m-am stăpânit să nu strâmb din nas. Devenise pătimaşă, coborî una din măini şi îşi ridică rochia, sus de genunchi, descoperind proteza galbenă a piciorului stâng.
Piciorul ăsta a fost sărutat de la degetul mic până...
Ajunge! Am întrerupt-o speriat, dar şi puţin amuzat de ceea ce putea să urmeze.
Femeia se potoli pentru un moment, se trânti într-un fotoliu, îşi aprinse o ţigară, un fum de tutun prost se împrăştie în cameră. Îşi desfăcu baticul şi pielea capului, fără pic de păr, luci albăstrui în lumina lămpii cu neon de pe birou. O făptură pe chipul şi trupul căreia anii îşi făcuseră de cap.
–N-ai iubit niciodată! Îmi spuse cu o tristeţe neobişnuită în glas. Începu să povestească stârnită – când cu însufleţire, când în şoaptă cu vocea dulce de femeie îndrăgostită – despre întâlnirile ei cu bărbaţi. Pe unii îi cunoşteam, de alţii auzisem – despre orele nesfârşite de dragoste sălbatică sau duioasă – numai vocea ei trăda pasiune, restul trupului rămânea inert, nepăsător.
Visezi! Am spus după un timp mai mult pentru mine.
Aşa crezi tu! A izbit violent cu mâna ei uscată braţul fotoliului. S-a ridicat apoi hotărâtă de plecare. Am luat repede aparatul de fotografiat de pe birou.
Să nu faci asta! A şuierat veninos. Nu-ţi dau voie s-o faci!
    Prea târziu. Lumina albă a blitzului a înfuriat-o mai rău. A încercat să smulgă aparatul cu ghiarele, după luptă, m-a implorat... Prea târziu!
–Tu ai vrut-o! Şi-a strâns cordonul pelerinei şi a plecat lăsându-mi în cameră mirosul de tutun prost şi  tescovină.
Nici nu am simţit când Ada a intrat pe uşă. Developasem filmul şi întindeam fotografiile încă umede pe sticla biroului privind năucit.
– Cine e? M-a întrebat Ada în timp ce nările ei fremătau simţind mirosul străin.
Am tăcut un timp. Din fotografii, goală sau sumar îmbrăcată, în poziţii triviale, inocente sau provocatoare, o femeie tânără, păr roşcat, lung, numai bucle mă privea cu ochi mari de un verde misterios, nas fin, buze senzuale...
Cine e?
O babă nebună, am reuşit să spun.
Şi palma Adei îmi fulgeră obrazul.
Mincinosule! A ţipat. Eşti un animal, un animal obsedat!
Aproape plângea de furie.
– Ai avut nesimţirea s-o aduci aici, în casa noastră. I-am simţit parfumul de când am intrat.
Parfumul!... Mirosul acela de tescovină şi tutun prost, plecase din cameră. In locul lui plutea o boare marină, amestecată cu iz  fin de flori exotice.
Şi-a lăsat şi baticul aici, sigură că va reveni.
Ada îmi aruncă în faţă pânza roşie. Nici măcar nu încercam să mă scuz, să-i explic... Ce să-i explic!?

vineri, 20 aprilie 2012

Ştirul sălbatic şi crocodilii



Ascultându-l deunăzi pe Răzvan Ungureanu la emisiunea lui Robert Turcescu de la B1, am realizat  că demersul său singular, e aproape imposibil în cacofonia politică de azi. Ca şi cum ar încerca să dreseze o colonie de crocodili, să se hrănească doar cu ştirul verde şi crud de pe câmpul mănos al patriei. Cât ar fi fost zăpada de grasă iarna trecută, cât praf din deşerturile africane ar fi adus ploaia primăvăratică, ştirul, ca plantă afrodiziacă folosită mai întâi de vechii azteci, nu are cum inlocui persistenţa mirosului de stârv din memoria cronofagă a crocodilililor ce se lăfăie, seară de seară în televiziunea mogulilor, ca pe plaja Nilului.
Degeaba profesoraşul cel viteaz a umplut pentru prima dată cisternele cu detergent ecologic de rufe şi le-a adus în faţa Casei Poporului, nimeni nu e dispus din generaţia lui, să spele podelele din lemn masiv de pin, îmbibate cu excrementele deversate pe holurile Casei Poporului, direct dinspre sălile de reuniuni ale grupurilor parlamentare.
Întors din concediu (se pare că a făcut ceva alpinism în California), junele Ponta dinpreună cu străjunele Crin, i-au luat crocodelului ăla mic al lui Voiculescu, ore de medditaţie transcedcentală, să-l pregătească intensiv pentru secţia maghiară de la UMF Targu Mures. I-au pilit colţii ca să poată să sfâşie la moţiune, dar insul s-a dovedit că n-are pic de aplomb şi a rămas să latre în toamnă, la clasa 0.
Poate că electoratului votant, ăla care se hrăneşte constant cu ştirul, untişorul şi urzicile tradiţionale, i-au plăcut ideile premierului. Poate ca rădăcinile mişcării de dreapta, trecute prin Colegiul Noua Europă al lui Pleşu, nu sunt atât de firave şi rarefiate. Poate că intelectualii se mai pot întoarce din ale străinătăţi, cu expertiză zoo-botanică, să dreseze colonia de crocodili. Poate...


Notă:
      Acest post garnisit de cuvinte cheie(ştir,crocodil,detergent ecologic de rufe), piratate din Wordtracker pentru îmbunătăţirea traficului, ar putea fi hrană pentru pasărea ceţii, nicidecum un pamflet...

joi, 19 aprilie 2012

A aparut Cafeneaua. Lectura placuta


Enlarge this document in a new window
Digital Publishing with YUDU

Cafeneaua literara nr 04. Click imagine sau linck

miercuri, 11 aprilie 2012

Afrodita de Mizil

Picasso
Întorc un ochi electoral, miop, către kilometrul zero şi disting o mulţime pestriţă strânsă ciorchine pe cele două maluri ale Dâmboviţei. În spatele primelor rânduri de militanţi ce flutură eşarfe roşii, galbene şi portocalii, iniţiativa privată a dat drumul grătarelor cu mititei. Azi s-a dat liber de la Parlament, ca pe întreg teritoriul capitalei să nu funcţioneze legea picnicului. Fumul gros a acoperit banerul uriaş pe care ecologiştii l-au legat între doi plopi. Bine că nu se mai cunoaşte scrisul! Iar ne făceau ăştia capul calendar cu Montana lor Roşie! În spate, la Cireşica, poliţia călare şi-a pregătit urnele mobile şi se antrenează repetând exerciţiul de numărătoare a voturilor.
Dar de ce întârzie candidaţii? Tot mai agitate, privirile scrutează încrezător în amonte către Lacul Morii. Şi ca la un semnal, se pornesc uralele din toate piepturile. Electoratul scandează o odă a bucuriei, încurajând sacadat, fiecare democraţia lui.
Pe culoarul unu Chiliman şi Paleologu dau din coate în aceeaşi canoe. De pe doi, generalul Onţanu saluta regulamentar mulţimea, cu mâna la spate. Pe trei, încă viu, Robert Negoiţă fâlfâie nişte panglici colorate, însoţit de marjoretele de la Jean Monnet. La patru, sărind agil din barcă-n barcă, Piedone face bezele precum papagalul la teatru. Pe culoarul cinci, Vanghelie ca un Adonis trage la rame cu Miss Afrodita de Mizil, iar Prigoană, copil, strânge în braţe grijuliu semnul lui electoral, pe căţeluşa – Puşa.
Nu-l văd pe doctor! Ba da, apare plutind undeva după soare, suspendat pe o parapantă. Se zice că Mazăre i-ar fi vândut Ponta (pontul), ca pe-o poantă.
Mă frec la ochi oftând către durere.
De ce-or fi primărind, doar hahalere!?



PUSA, catelusa pierduta (lost dog). Autor: RAZVAN ONOFREI
    
  Vezi  mai multe  video    din   animale

duminică, 8 aprilie 2012

Noul roman albastru _ fişe


Fugise din ţară imediat ce s-a stricat Caritasul. Invenţia diabolică ce stârnise isteria celor mulţi, dornici de înavuţire prin metoda simplă că „de-aia s-a făcut revoluţia”, să-ţi pice nu-i aşa, bunăstarea din cer. Prăduise câteva mii de năpăstuiţi aşzaţi la coadă de bună voie să-şi doneze bruma de averi pe listele de subscripţie, ca să devină peste noapte acţionari capitalişti.
Tocmai îşi pierduse slujba de la securitate, fiind renumit prin chiolhanurile şi scandalurile ce prejudiciiau faţada şi aşa şifonată, pe care domn profesor Măgureanu încerca s-o repare, spoind-o cu bidineaua. I s-a tras, atunci când în biroul comandantului Constandache, a pătruns o cioardă de ţigani revoltaţi că domnul căpitan i-a înşelat, încălcând nu ştiu ce înţelegere parafată în restaurantul Muntenia. Purtau la ei ca pe un trofeu legitimaţia nefericitului ofiţer, aflată-n păstrare, obligat să admită cu acel prilej, că statura s-a îndesată ce se rostogolea  în plină stradă ca un butoi dogit, lăsând în urmă un miros specific, nu cadrează cu noile principii ale instituţiei în curs de reabilitare.
S-a înscris în barou câteva luni, până când boemul petrecăreţ s-a gândit că nu i-ar sta rău, cu intuiţia şi simţul lui organizatoric dezvoltate la secu, să devină înger şi să ia în mână hăţurile unei intreprinderi de înşelătorie publică, dintre cele multe ce răsăriseră ca ciupercile după ploaie.
Şi-a tras firmă capitalistă, Philadelphia – nu era timp de sediu, zgârie-norii urmau să traverseze oceanul mai târziu  – în două barăci de şantier, rămase părăsite la marginea oraşului, în câmpul de lângă Sala Sporturilor, împrăştiind zvonul că americanii au venit în sprijin cu fonduri pe care domnul căpitan le va gestiona, cum ştie el mai bine, pentru acţionariatul înghesuit ordonat să se înscrie pe listă, ca să-şi inmulţească de opt ori veniturile.
Practic cred că aici s-a greşit (una dintre greşelile tinerei noastre democraţii), când s-a ales optul ca cifră exponenţială. Eu zic, dacă s-ar fi ales cifra şapte (şapte minuni... ne-am dorit prea mult!), altfel ar fi mers lucrurile şi s-ar fi scris istoria. Aşa, bietul căpitan, dupa câteva săptămâni a trebuit să se retragă fugind cu banii şi oprindu-se direct în America, probabil că în Philadelphia. Şi-a luat cu el şi ştampila. 
Se pare că ştampila nu l-a ajutat prea mult pe pământ american, căci după ce şi-a tocat mărunt capitalul, e destul de scumpă viaţa pe-acolo, îl regăsim la un moment dat în haine ponosite la poarta ambasadei Romaniei, întrebând insistent pe unul de-al lor, oficial american, din greşeală, cum poate să dea de colonelul Mugurel. Care „colonel”?... că Mugurel n-are cum, Mugurel...  îl ştia, consilier diplomatic.
Şi uite-aşa i-a stricat cariera amicului, ăsta fiind obligat să revină la Bucureşti, că doar ne angajasem ca ţară, să schimbăm vechile obiceiuri.
Mă interesa istorisirea lui V. stând pe bancă în faţa teatrului, sub razele blânde ale soarelui primăvăratic, tot mai atent din momentul când am simţit că el vorbea de personaje cu care mă intersectasem în Dosarul Albaştrii.
– Azi m-am întâlnit cu Mugurel după mulţi ani, nu l-am cunoscut şi-a lăsat barbă, are casă în Bucureşti. A pierdut la pensie în jur de 10 milioane, i-au rămas 40, din cauza vorbelor acelora care i-au întrerupt cariera. N-a fost cum îmi ziceai tu, niciodată, consul, ci doar „consilier”
Gândesc albastru, am 10 milioane pensie. Eu cât oi fi pierdut?...

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Sâmbăta lui Lazăr


               Mamei mele aceste rânduri

Maria, sora Martei era cea care i-a şters picioarele Domnului cu părul ei lung ca iarba necosită şi i-a dat cu mir. Pe fratele lor îl chema Lazăr. Locuiau în Betania, nu departe de Ierusalim şi la ei poposea ades Mântuitorul în tihna unor frumoase clipe, căci cei trei se potriviseră în inima lui. Se spune că tatăl lor ar fi fost chiar fariseul Simon în casa căruia s-a săvârşit Cina cea de taină, nimic nu poate fi sigur înainte de a se fi înstăpânit credinţa.

Bolnav, Lazăr s-a stins şi surorile I-au trimis vorbă. A ajuns la patru zile după înmormântare într-o sâmbăta însoţit de ucenici pe care-i luase cu el ca să creadă. Le-a spus: „Prietenul meu Lazăr, numai doarme! – şi îl voi  trezi din mormânt!. Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi!”.

A dat piatra de pe mormânt la o parte şi a tunat cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”

 Şi a ieşit Lazăr afară legat la mâini şi picioare şi înfăşurat în maramă. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!  Şi au crezut, cei mulţi care erau acolo, văzându-l pe Lazăr cum merge.

Mai târziu, la urgisirea creştinilor când Sfântul Ştefan, unul dintre ucenici a fost omorât cu pietre, l-au căutat şi pe Lazăr – cel înviat din morţi – ca să-l omoare, dar el fugise împreună cu surorile lui în Insula Cipru. Acolo l-au găsit Sfinţii Aposoli Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie misionară, hirotonisindu-l episcop.

Se zice că după ce a fost înviat din morţi în sâmbăta aceea, Mântuitorul a uitat să-i aducă înapoi şi zâmbetul, pe faţa. Cât timp fusese mort în acele zile, văzuse iadul.  

Lazăr ar mai fi trăit 30 de ani.

joi, 5 aprilie 2012

Ruşinică nea Mitică


N-am mai abordat de mult, care va să zică, subiectul la rubrica Vuvuzele. E momentul, căci a venit Iepuraşul de Paşte cu sechestru aproape DeNeA Mitică, la Ligă. Oracolul, terestru de la Bălceşti, pentru cine cunoaşte dintre Mireni, a pus-o de Mămăligă. A fost prins, în sfârşit, pe picior greşit, când şi-a dat cu stângu-n dreptu’ tratându-i de Mititei pe Olteni: „Nişte derbedei!”. N-a nimerit-o ăl mai Mare dintre Mitici sau ăl mai Mitic dintre Lichele cum vrei să-i zici, maestru în Şuşanele.
Zice nea Mitică, cu Şarm din umbra unui Jandarm:
„Măi fraţilor la mine la Ligă, când vor veni Procurorii nu le dau Mămăligă, ca Infractorii, le pun pe masă Cozonac şi de-aia Grasă de Cotnar în pahar de cristal. N-au ei curajul să-nchidă Fenomenul, că e bal, se Ştie!! Le pun banda cu refrenul, Mitică la brutărie!
Fotbalul fără Mitică e ca o Curvă fără Ruşinică...


miercuri, 4 aprilie 2012

Masla lui Che. Note de lectura

            Editura Eubeea. 2011
Aşezarea între coperţi de carte ale unor reacţii scrise la evenimente, fie şi sub forma unor pamflete care au făcut deliciul cititorului de ziar sau de blog, este cu siguranţă un risc asumat. Una e să descifrezi clipele şi atitudinile la locul faptei, cu laba de urs în geantă şi alta să dai perenitate şi suflu unei aventuri trecătoare, inevitabil cu locuri comune şi final previzibil.
Mărturisesc, atunci când Virgil mi-a dat Masla lui Che, colorată de Ilie Chelariu în 2011, la editura Eubeea, s-o citesc şi să scriu despre ea, am luat-o fără nici o reţinere şi cu multă curiozitate, eu însu-mi fiind curtat de oarece gânduri de a intreprinde un demers asemănător.
Puţine sunt posibilităţile unui pamfletar să te ţină aproape de produsele sale, asezonate tendenţios după gustul său.
Dacă un bucătar(am ales bucătarul doar pentru ca rimează cu pamfletarul), poate perpeli în foc un pui de găină muindu-l în mujdei de usturoi, îl ajută vinul bine ales să ţi se pară masa copioasă.
În politică, pamfletarul trebuie să lucreze cu animale mari, scârboase şi greu de digerat de care nu poţi lua distanţă şi a căror grohăituri te însoţesc, dimineaţă, prânz şi seară în mocirla şi circul televiziunilor. Greu de potrivit mirodeniile, bruma de umor cât ar fi de suculentă nu ajunge să nuanţeze propriile consideraţii şi convingeri, formate deja în mintea consumatorului de sticlă(TV in loc de vin). Cu ce să-l mai surprinzi şi să-i stârneşti interesul.
Lui Ilie Chelariu îi reuşeste, atunci când ia distanţa cuvenită pentru că limbajul are savoare şi pigmentează tablourile, îngroşând după caz, sau apelând la subtilităţi, în caragealescul de trei parale al momentului pe care-l parcurgem.
Foloseşte adesea în textul său stilizări memorabile, adevărate definiţii care-ţi rămân agăţate de memorie ca nişte piercinguri. Nu uită să le pregătească o intrarea cât mai plastică, plasându-le firesc într-un context general, cu stăpânirea de sine a unui om cultivat care, să zicem, a călcat într-o balegă. Să dau un exemplu:
În SUA, anual se organizează o competiţie pentru cea mai bună definiţie a unui termen contemnporan. Pentru 2010, acesta a fost political correctnes. Iată câştigătorul(şi urmează definiţia): „ Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică şi promovată rapid de mass-media oficială lipsită de scrupule, care susţine că e întrutotul posibil  să apuci o bucată de căcat de partea curată”.
            Să mai extragem la întâmplare câteva definiţii:
Diplomat _Se zice că un diplomat este cineva care-ţi poate spune să te duci la dracu’ în aşa fel încât să aştepţi cu nerăbdare călătoria.
Berceni _ E adevărat că Berceni e un cartier proletar, de blocuri, în care o bună parte din populaţie crede că Guţă e mai tare ca Pavarotti, Bethoven e un câine mare, iar Berceanu un constructor de autostrăzi...
          Onoarea unei doamne _ stă în tăcerea unor domni
          Viaţă _ Asta-i viaţa, e grea da’ trece!
Sindicat _ Sindikaka trage apă.
          Firmă _ Doi inşi şi-un laptop.
Popor inundat _ Electorat lacustru.
Primim fără îndoială sfaturi pe gratis, vorba vine gratis, că n-o să te-apuci să dai banii în ani de criză pe cărţi! Te poţi aciui pur şi simplu pe lângă redacţia vreunei reviste, mai lipeşti un timbru ceva când se expediază la cei aleşi Cafeneaua literară şi poţi căpăta, din când în când, câte-o carte din cele trimise la redacţie; „Ia-o şi citeşte-o Ionescule, poate faci şi-o cronică!” Primim deci sfaturi deosebit de utile care ne îmbogăţesc :
          Nu te certa niciodată cu un prost, că te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa.
Când pui brânză într-o cuşcă de şoareci trebuie să laşi loc şi pentru şoarece.
          Dacă eşti bou şi nu vrei să zbori, e bine să ţii minte că ai coarne nu aripi.
          Mai sunt şi altfel de consideraţii:
          Dar stimate cititor, între ciorba de urzici şi mâncarea de leurdă, să-ţi dăm şi o veste bună: guvernul român a promis că va asigura slujbe pentru toţi şomerii pe perioada crizei financiare! A uitat însă să anunţe că ele vor fi oficiate de preoţi... Sau:
          Parcă pentru a ne aduce aminte că dacă eşti călare pe un gard ai puţine direcţii de ales, meteorologii perfidului Albion ne-au prezis că, la iarnă, guvernul şi încălzirea globală au să ne-o tragă la gigacalorie de-or să ne sară gradele din termometre şi din portofele... Nu-i nimic, noi rămânem consecvenţi:
          În ţara asta, unde mama alegătorilor tâmpiţi este veşnic gravidă.
          În timp ce nişte oameni care vorbesc o alţă limbă, dar nu se aud din cauza unor drujbe pornite, cară scânduri din decorul ţării.
          Inevitabil nu puteau lipsi din tainul acestei cărţi bancurile, reproducem doar câteva lăsându-vă plăcerea de a le descoperii singuri la lectură.
Zice un banc, că diferenţa dintre un politician şi un hoţ e că pe primul îl alegi tu ca să te fure, iar al doilea te alege el pe tine.
În 2014, la Constanţa pe pasarela unui vas ce va pleca în jurul lumii:” _ Domnu’ preşedinte, cum a murit Românica?” „_Nu ştim încă. Tot ce ştim e că la autopsie s-a zbătut mult!”
Fără îndoială sunt şi platitudini, pagini întregi la care se putea renunţa după gustul meu, dar atitudinea civică a contat mai mult se pare decât pretenţiile estetice şi simţul artistic, sfânta mânie a lui Ilie Chelaru a ieşit în stradă să protesteze cu Masla lui.