sâmbătă, 7 aprilie 2012

Sâmbăta lui Lazăr


               Mamei mele aceste rânduri

Maria, sora Martei era cea care i-a şters picioarele Domnului cu părul ei lung ca iarba necosită şi i-a dat cu mir. Pe fratele lor îl chema Lazăr. Locuiau în Betania, nu departe de Ierusalim şi la ei poposea ades Mântuitorul în tihna unor frumoase clipe, căci cei trei se potriviseră în inima lui. Se spune că tatăl lor ar fi fost chiar fariseul Simon în casa căruia s-a săvârşit Cina cea de taină, nimic nu poate fi sigur înainte de a se fi înstăpânit credinţa.

Bolnav, Lazăr s-a stins şi surorile I-au trimis vorbă. A ajuns la patru zile după înmormântare într-o sâmbăta însoţit de ucenici pe care-i luase cu el ca să creadă. Le-a spus: „Prietenul meu Lazăr, numai doarme! – şi îl voi  trezi din mormânt!. Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi!”.

A dat piatra de pe mormânt la o parte şi a tunat cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”

 Şi a ieşit Lazăr afară legat la mâini şi picioare şi înfăşurat în maramă. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!  Şi au crezut, cei mulţi care erau acolo, văzându-l pe Lazăr cum merge.

Mai târziu, la urgisirea creştinilor când Sfântul Ştefan, unul dintre ucenici a fost omorât cu pietre, l-au căutat şi pe Lazăr – cel înviat din morţi – ca să-l omoare, dar el fugise împreună cu surorile lui în Insula Cipru. Acolo l-au găsit Sfinţii Aposoli Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie misionară, hirotonisindu-l episcop.

Se zice că după ce a fost înviat din morţi în sâmbăta aceea, Mântuitorul a uitat să-i aducă înapoi şi zâmbetul, pe faţa. Cât timp fusese mort în acele zile, văzuse iadul.  

Lazăr ar mai fi trăit 30 de ani.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase