joi, 30 aprilie 2015

Așa-i în tenis. Plai bǎlai

Nota:Constat, cu fiecare minut care trece, patria facebook nu mai 
are cerul albastru liber. În locul lui, oamenii lui Ponta
 sau ai lui Iohanis, au pus o gaurǎ neagrǎ... Cum ai scris 
ceva despre ei, scrisul tǎu scapǎ dat la fund 
într-un hǎu care-l îngroapǎ…

            Nu am avut curajul sǎ privesc la televizor semifinala de la Stuttgart a Simonei Halep cu Wosniaki. Am simţit cǎ venise timpul sǎ piardǎ. Mai bine cǎ s-a potrivit acum decât la Roland Garros. Am vǎzut secvenţe în reluare mai târziu și greu poţi spune care dintre cele douǎ e mai mare. Pierzi, câștigi, în sport e ok oricum dacǎ ești viu, și treci peste linia întreruptǎ începând alt drum.
            Numai în arena politicǎ rǎmâne pustiu și scrum dupǎ o asemenea luptǎ.
            Vǎd zilnic cum se pregǎtește meciul lui Ponta cu Iohannis. Unul se antreneazǎ la zid, lovind din toate poziţiile mingiuţele roșii mincinoase, toxice și pline de E-uri umflate cu pompa de foalele aparatului de partid, în transmisie directǎ, în prime-time pe toate canalele televiziunilor afiliate (aproape toate), ce nu mai prididesc sǎ arunce grǎunţe speciale cu TVA-ul scǎzut, spectatorilor care au umplut tribunele. Stau în soare înghesuiţi, copleșiţi de bunǎstare, veteranii de rǎzboi cu gurile cǎscate ca niște pui de cuci care nu și-au vǎzut niciodatǎ pǎrinţii, și eunuci de la Casa Poporului, senatori și deputaţi din Cuibușorul dorului, alergaţi de  DNA sǎ le scoatǎ dinţii dedulciţi la halva.
            De partea cealaltǎ Iohannis, în impas pe moment, se plimbǎ prin lume cu Hanna lui în neștire, documentându-se pas cu pas, cum sǎ-și înalţe zidul de antrenament. Un Meșter Manole modern sas. Vrea un lucru bine fǎcut, un zid gros ca de mânǎstire, sǎ rǎmânǎ etern, în cinstire și sǎ-l înalţe glorios și tǎcut pânǎ-n toamnǎ.

            Nu știe ce sǎ facǎ, e încǎ nelǎmurit dacǎ s-o zideascǎ în el si pe “prima doamnǎ”?
          Cum o fi mai bine?... Mai sapǎ. Pe 15 mai o sǎ-l întrebe pe papǎ!

Plai bǎlai - pamflete politice

miercuri, 29 aprilie 2015

Cocoșul de tablǎ.

Cocoșul de tablǎ
                                                                       Ion Toma IONESCU 
       
                                                                                                                     Mariana Mǎroiu. Pe calul alb, mi se pǎrea o apariţie irealǎ care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja fixatǎ în mintea mea de licean introvertit, cǎ poveștile nu sunt fructe ale realitǎţii și întâlnirea cu zâna din vis nu va fii sǎ se împlineascǎ vreodatǎ. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo aievea și va rǎmâne mult timp ca un cocoș de tablǎ, pus fǎrǎ noimǎ pe coama casei, s-o pǎzeascǎ de focul fulgerului sau de alte pericole.    
          Cǎlǎrea fǎrǎ șa. O nǎlucǎ ce tulbura aerul risipind un vǎl discret de parfumuri în praful lǎsat în urmǎ. A trecut în trombǎ pe lângǎ mine, venind dinspre herghelia CAP-ului și numai o fracţiune de secundǎ m-a luminat cu privirea ei seninǎ, ca o promisiune, dar și o ușoarǎ mustrare pentru gândul ce mǎ încercase, cǎ zânele nu existǎ.
          Ieșind din perplexitatea momentului, am alergat cei cincizeci de metrii rǎmași pânǎ la șoseaua asfaltatǎ – ce ţinea în Merișani, de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, la casele Lupeștii transformate de democraţia popularǎ  în Casa agronomului sǎ vǎd încotro se îndreaptǎ nǎluca. Bucata de asfalt se termina înainte de podul de fier ce lega malurile râului Argeș. Imediat dupǎ canton a fǎcut dreapta, trecând calea feratǎ și îndreptându-se cǎtre luncǎ. Mi-am continuat drumul în jos spre garǎ. Trenul trebuia sǎ soseascǎ, dar cocoșul de tablǎ flutura în capul meu ca un steag ce mǎ chema sǎ revin. Am revenit în Merișani la câteva zile.
          L-am întrebat pe unchiul Nae, la el trǎgeam în vacanţǎ, lucra la grajduri de când se mutase în Merișani, dupǎ rǎzboi, aducându-și în cǎruţǎ toatǎ agoniseala lui și a Miţei. Pentru ea își lǎsase prǎvǎlia dupǎ ce primul  soţ jidanul ǎla bǎtrân își încheiase socotelile lumești. Oricum se stricase treaba cu prǎliile. Și-au ridicat casa într-o varǎ și când sǎ se așeze, colectivul i-a luat caii. Nu s-a putut desprinde de ei și a rǎmas sǎ-i îngrijeascǎ la grajduri.
– Nu știam cǎ aţi adus la herghelie cai albi, unchiule!
          – Albi?... întrucâtva mirat. Albǎ e numai iapa inginerului, dar nici mǎcar el nu poate sǎ-i punǎ șaua. Doar Maria când vine de la Bucuresti o încalicǎ. Se înţeleg de minune amândouǎ, parcǎ au crescut împreunǎ. Nu l-am întrebat ce legǎturǎ era între fatǎ și inginer. Probabil cǎ-i era nepoatǎ, pentru cǎ nu-i purta numele. Gura lumii croșetase alte împletituri de lânǎ. Studenta venea în fiecare varǎ de câţiva ani în casa din curtea CAP-ului, unde locuia singur inginerul, dar nu stǎtea niciodatǎ mai mult de douǎ sǎptǎmâni.
          Am vǎzut-o prima oara cand s-a luat la întrecere cu vǎrǎ-miu, cǎlǎri. Ei doi erau apropiaţi ca vârstǎ și se știau destul de bine din alte  împrejurǎri, ochiuri ale timpului rǎmase în urmǎ, care mie strǎin de loc, am mai spus, petreceam aici doar vacanţele, îmi scǎpaserǎ. De atunci se întreceau în fiecare varǎ. Mi-a povestit Cornel:
“Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeșului. Ochi-i scânteiau cu luciri tǎioase. Se vedea cǎ scǎpase dintr-o ceartǎ cu inginerul. A sǎrit de pe cal și mi-a întins cǎpǎstrul. Nu te miști de aici pânǎ nu mǎ întorc și dacǎ vezi cǎ se apropie cineva, strigi! Dupa care, aruncǎ peste umǎr ca sǎ știu, mǎ cheamǎ Maria.
Începu sa se dezbrace. Pânǎ în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase  tot firescul pe care-l știusem pânǎ atunci. Nici mǎcar nu am apucat sǎ-i strig cǎ vijoiul acolo era adânc și periculos. Se înecaserǎ mulţi. Pe albia Argeșului cei de la “Metale rare” excavaserǎ din loc în loc, cǎutând titan. Nu se mai cǎuta aurul.
 S-a aruncat în apǎ. Braţele spǎrgeau valurile ţinând parcǎ apa în loc. Și-a gǎsit un ritm bun și a început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în apǎ, doar atât cât sǎ-și demonstreze sieși cǎ reușește s-o domine. A ieșit pe mal cu naturaleţe, fǎrǎ sǎ-mi cearǎ sǎ pun cǎtușe privirii libere sǎ-i studieze corpul destins. Și-a tras din mers peste pielea udǎ hainele împrǎștiate în nisip. Mǎ cheamǎ Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca și cum cunsumasem împreunǎ o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltǎ apucând de cǎpǎstru calul alb și încǎlecând, a plecat.        
*
Ascultând povestirea lui Cornel mi-au venit în minte propriile mele reverii și întrebǎri. De ce apa râului e un loc mirific unde libertǎţile sunt permise, curajul poate merge mult dincolo de marginile care te inhibǎ și te opresc sǎ te manifești condus doar de simţuri?...
Îmi plǎcea sǎ mǎ joc cu Maria, verișoara mea. Doream sǎ fim împreunǎ, ne cǎutam unul pe celǎlat. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepǎrtau ca doi magneţi ce se apropiau mereu cu polii de același sens.. În apa râului lucrurile stǎteau altfel, se modificau, își schimbau sensurile. Semnele se cǎutau diferit. Plusul devenea minus sau invers, minusul se rǎsturna cǎutând plusul cu înfrigurare. 
Ea se prefǎcea cǎ voia s-o învǎţ sǎ înoate, mǎ ţinea strâns, se lipea de mine, bǎtea dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse  pe sânii rotonzi. Apoi voia sǎ atingǎ nisipul cu picioarele. Se odihnea lipitǎ cu spatele cǎtre mine, mâna mea luneca în jos, elasticul mǎ îngǎduia pe platoul acela moale. Ea își oprea respiraţia, apoi voia sǎ facǎ pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ștergea în oglinda apei urmele palmelor mele și ieșeam la mal. Plusul nu mai era minus și redeveneam doi magneţi cu aceiasi poli pozitivi faţǎ-n faţǎ.
 Mǎrturisesc, i-am cerut odatǎ pe mal, apropiindu-mǎ de ea, sǎ-și imagineze cǎ suntem înconjuraţi de ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A ramas Maria de apǎ.

                                                             *   

          Dincoace de zǎvoi, pânǎ în pǎmânturile cultivate cu porumb, se intindea un izlaz cu iarbǎ grasǎ, lǎsat special sǎ pascǎ vitele. Traseul convenit al întrecerii pornea din spatele covergii lui tata-mare, pânǎ la nucul ce domina cu coroana lui uriașǎ toatǎ lunca. Înţelegerea era ca la întoarcere, fiecare sǎ aducǎ o nucǎ verde ruptǎ din coroana falnicǎ pe care n-o puteai atinge cu mâna ridicatǎ deasupra capului. Doar dacǎ ocoleai tulpina de un metru grosime ce avea o singurǎ creangǎ ceva mai joasǎ, în partea opusǎ locului în care ne aflam. Musai sǎ fii cǎlare.
          Și înţelegerea recompensei pǎrerea ofertantǎ. Mai mult pentru ea ce e drept, cǎci învingǎtorul dacǎ era vǎrǎ-meu primea un sǎrut, iar învinsul dacǎ era tot el, trebuia s-o poarte în spinare pânǎ la nuc pe Maria și sǎ strige în gura mare, ritmat, ca un metronom,
          Cornel Chiriac e cel mai tare!
          Personal, nu-mi plǎcea nici una dintre cele doua posibiliti, dar zâna mea observandu-mǎ retras, clipi din ochi șmecherește, promiţându-mi din priviri cǎ se va gândi pe traseu la o recompensǎ pentru cel mai aprig susţinǎtor al ei.
          Se strânseserǎ ceva gurǎ-cascǎ, nu doar dintre copiii cu vitele la pǎscut, ci mai ales dintre flǎcǎii  veniţi la scǎldat.
          Misterul Mariei și miza îi scosese din apǎ și aruncau competitorilor vorbe deocheate.
          N-a fost sa fie! Intr-o șaretǎ cu un cal, pe drumul luncii în galop, stârnind un nor de praf a aparut inginerul, cǎutându-și hoinara. Singurul spectator pe care Maria nu si-l dorise. Când l-a observat, a tras ușor de cǎpǎstru  pǎrǎsind locul de start fǎrǎ nici o explicaţie, cu capul plecat, înainte ca el sǎ ajungǎ.
          N-am mai vǎzut-o de atunci. În vara urmǎtoare Europa Liberǎ a venit spre noi cu vestea ce ne-a tulburat pe toţi cǎ la Munchen într-o creastǎ a nopţii, cocoșul de tablǎ s-a oprit din cântat.
          Despre Mariana Mǎroiu am aflat mai târziu cǎ dupǎ o anchetǎ la securitate, ea chiar era prietenǎ cu Cornel Chiriac, a ajuns acasǎ rasǎ pe cap.  Nu-mi ies din minte pletele fluturând pe umeri în galopul calului!

          S-a urcat în pod și de grinda casei în care deasupra pe acoperiș stǎtea ancorat cocoșul de tablǎ și-a legat gâtul cu ștreangul legǎnându-se un timp ca pendula unui metronom.

Notǎ: Acest fragment din proiectul mai larg  "Tobârlanii" din care a
ţâșnit pânǎ acum "Gușterele", ar fi trebuit sǎ aparǎ în Revista Argeș, revista mea de suflet. N-a apǎrut! Mulţi ani revistei, cu ea n-am nimic de-mpǎrţit!

marți, 28 aprilie 2015

Celui care nu voia sǎ mai vinǎ

Am vǎzut o fatǎ tânǎrǎ
îmbrǎcatǎ în negru
cum se legǎna
într-un scrânciob
de cearǎ și miere

Stǎtea dreaptǎ
și lumina soarelui
parcǎ se descǎierase
în ghemotoace
risipite peste tot

Își ţinea braţele
împreunate sub sâni
Sânii o strângeau
rotunjiţi
de așteptare

O coloanǎ de marnurǎ
se înǎlţa
arzǎnd
într-o

lumânare

luni, 27 aprilie 2015

Pe covorul roșu la Mogoșoaia


            Duminicǎ am fost la Mogoșoaia. Lume luminatǎ aștepta ca la Cannes în curtea palatului și în frumosul parc, sǎ descindǎ pe covorul roșu întins încǎ de la poartǎ marile vedete ale splendidei dupǎ-amieze. Paparazzi cu aparatele lor de fotografiat nu mai pridideau sǎ prindǎ în cadru tot ce mișca mai de Doamne-ajutǎ. De la șerpi la broaște râioase, prinţi și prinţese în rochii vaporoase, oșteni romani, mulţime de iepurași play-boi, ţǎrani mexicani, iar mai apoi l-am vǎzut și pe Seneca înfǎșurat în toga lui alergând dup-o vrǎjitoare cu umerii goi. Și odatǎ Toma se uitǎ la mine șmecherește  pe sub sprâncene și grǎiește înfoindu-se-n pǎrţi ca, cucoșu în pene.
            Tataie, tu ai scris șapte cǎrţi, trebuie sǎ mergi pe covorul roșu!
            Mǎi copile mǎ omori cu zile, nu simţi cǎ ar fi o problemǎ? Covorul ǎsta duce la o nuntǎ de oameni subţiri. E o nuntǎ cu temǎ, de fiţe. Eu am buzunarul gol, ce dau la miri?
            Lasa taie, stai domol, am la mine un stilou cu douǎ peniţe, una nouǎ. Când vine darul, le dai autograful pe-o carte și te faci cǎ plouǎ
            N-am nici o carte de-a mea, l-am luat de-acasǎ sǎ-l citesc doar pe Lulu Ioan Mararu. Cum sǎ-i pǎcǎlesc? are poza pe copertǎ.
            Lasǎ tataie, nu mai plânge cǎ e nuntǎ nu e omertǎ! Le spui cǎ așa te-ai mascat, nu te controleazǎ la sânge.
            Sfârleazǎ ǎsta micu, rebel și isteţ, are întotdeauna o ieșire la el!
            M-am plimbat de-al dracului un timp pe covor și când sǎ intru în local, am cârmit pe malul lacului. Am citit și m-am amuzat cu Lulu Mararu și Gotculeasa lui. Prietenul ǎsta al meu are harul de povestitor al lui Creangǎ și limbajul savuros de pe fundul hârdǎului de pe Valea Cracǎului.
            Nici n-am vǎzut când a venit mireasa sǎ mǎ fure, sǎ mǎ ducǎ cu ea în pǎdure…
În petale de magnolie, puf de pǎpǎdie și șoapte fierbinţi sǎ mǎ scalde.

            Se fǎcuse noapte și mirosea a gogoși calde…























duminică, 26 aprilie 2015

La malul marii intr-un sfarsit de aprilie

Nordic Walking – recomandat pentru mandate lungi


            Dacǎ Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu și George Maior ar fi numiţi ambasadori la Berlin, Paris și Washingon (și dacǎ ramuri bat în geamuri… De la plopi sau de la tei?... și dacǎ vor dori și ei, cǎ nu-i iei ca pe interlopi pe ǎștia trei!… Dan Tapalagǎ, Dan Tapalagǎ, cine sǎ te mai înţeleagǎ cu analizele tale?!),  atunci l-aș ierta pe Klaus Iohannis de toatǎ încetineala reacţiilor și aș deveni partizan al gândirii sale, un Thucydide modern conciziune, claritate și adevǎr chit cǎ reacţiile rapide nu de puţine ori sunt cele care conteazǎ când conduci mai ales o Dacie cu motor de Mercedes, într-un ac de pǎr.
            Dar când il ai pe Dan Mihalache Cancelar Șef și faci implicit împreunǎ cu el numǎrǎtoarea pașilor, nu stai liniștit, nu ai cum sǎ vezi când îţi fuge pǎmântul de sub picioare și nu știi direcţia în care luneci, cǎ faţa lunii e schimbǎtoare ca vântul și te luminezi prea târziu când te-ntuneci…

            Mai bine nu plecai în vacanţa din Madeira și transpirai la Constanţa pe plajǎ cu Carmen, ca-n tinereţe. Au acolo o mândreţe de beţe prelungi ca de schiu, pentru Nordic Walking, ce te învaţǎ mersul alert, cu pașii mari, sǎ rǎmâi viu. Cǎ ţine minte, mandatul de președinte e ca Golgota unui pustiu!…

Plai balai - pamflete politice

sâmbătă, 25 aprilie 2015

TABLOURI DINTR-O EXPOZITIE

TABLOURI DINTR-O EXPOZITIE
- troiţǎ de aer -



mi-a rǎmas
o troiţǎ de aer

rod carii
lemnul
mineral
și-un val se sparge
într-un vaier
și piatra scade
ancestral

rod carii
lemnul
mineral
mi-a rǎmas
o troiţǎ de aer
și costumul de zale
al cavalerului
îngropat
pe cal

Din Antologia Cearǎ și miere

vineri, 24 aprilie 2015

Lumea în nori



          Întâlnirea așteptatǎ între Simona Halep și Maria Sharapova se amânǎ, dar tensiunea în jurul acestui eveniment crește exponenţial cu fiecare secvenţǎ pe care un mare scenarist o adaugǎ combinând la masa de montaj episoade care sporesc interesul și dramatismul. Dupǎ ce Simona a luptat din greu cu Garbine Muguruza pentru a-și înlǎtura una dintre ultimele bariere psihologice, nu avea la spanioloaicǎ nici o victorie în palmares, asearǎ Maria Sharapova, luptând exemplar, nu a reușit ceeace pǎrea la prima vedere un lucru mǎrunt, sǎ obţinǎ semnǎtura lui Angelique Kerber pe foaia ei de parcurs. Tenisul e cât se poate de generos cu cei care cred cu adevat în steaua lor, iar asearǎ la Stuttgart, Angelique a fost cu siguranǎ protejatǎ de îngeri.
            Un meci superb, un spectacol care într-o altǎ lume cu siguranţǎ cǎ s-ar fi aprobat doi învingǎtori. A semǎnat cu meciul de anul trecut al Simonei de la Roland Garos care n-ar fi trebuit câștigat doar de Sharapova.
            Din prima secundǎ dupǎ insuccesul rusoaicei Miticii noștrii bucureșteni au uitat înjurǎturile adresate Simonei pentru pauza ei din Fed-Cap și s-au grǎbit sǎ-i numere punctele, constatând cǎ în clasamentul WTA românca noastrǎ a trecut pe locul 2.

            Nu cǎ nu m-aș bucura și eu, dar sincer mǎ deranjeazǎ buruienile din câmpul cu flori.

Martor la... Apocalipsa


Clic pe link pentru continuare lectura

joi, 23 aprilie 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Cetǎţeanul de onoare


          Dupã ziua Sfântului Vasile iarna se prãvãlise peste oraşul pitit între dealuri. Stratul de zãpadǎ uniformiza peisajul urban rãvãşit de o toamnã lungã şi îmbâcsitǎ, acoperind gropile de pe strãzi și ambalajele aruncate de locuitorii copleşiţi de o nesimţire fãrã leac. Albul se așternuse prea curat pentru mizerile multora dintre ei. Aerul rece înghiţise mirosul acru al gunoaielor şi pe cel înãbuşitor de benzinǎ. Câinii vagabonzi îşi ascunseserã mârâitul duşmãnos, rânjetul colţilor ascuţiti, și se hârjoneau tãvãlindu-se prin zãpadã. Seara, becurile colorate puse în cinstea sãrbãtorilor de iarnã luminau brazii parcului din centrul oraşului.
          Mirajul alb ameninţa sã cucereascǎ urbea şi sã se cuibãreascã definitiv în sufletul localnicilor.
         Poetul a simţit prima oarã schimbarea într-o dupã-amiazã când directorul ziarului unde lucra – ţinea o paginã despre crime, rãpiri, violuri, petrecute în urbea lor și înprejurimi – l-a chemat în biroul lui şi i-a cerut pe un ton prietenos sã modifice tematica din articole. Cum Dumnezeu când totul este atât de alb, de pur tu sã vezi numai în negru ?! Tocmai el care nu cu mult timp în urmã bãtea nemulţumit cu pumnul în masã şi cerea „mai mult sânge, sex, accidente... senzaţional. Asta gustã cititorul nostru, pentru asta cumpãrã ziarul !”      
         Încã buimac a intrat în magazinul de peste drum sã-şi cumpere o cafea. Vânzãtoarea de la bãcãnie a insistat sã-şi ia restul, un mãrunţiş împins pe tejghea. Acest lucru nu se întâmplase niciodatã în cei douãzeci de ani de când bãrbatul îi era client, îl considera un drept al ei ca rãsplatã pentru cã îl servise.
          În drum spre casã s-a întâlnit cu Licã poliţistul. Ieşise din turã. Ziua cãzuserã doar câţiva fulgi, dar odatã cu apropierea înserãrii iarna se zbârlise din nou. Ningea cu fulgi mari pe care vântul îi rãsucea în spirale. La propunerea lui Licã au intrat în cârciuma de cartier sã bea un pahar cu vin. Licoarea adusã de patron într-o carafǎ de pǎmânt era groasã şi parfumatã, nimic nu amintea de lichidul apos bãut tot aici zilele trecute.
          – Ce-i cu ãsta?! arãtã Poetul spre patron. Serviabil... bãutura bunã...
        – Iarna i-a zãpãcit pe oamenii din oraşul nostru. De când a cãzut prima ninsoare nu a mai fost nicio bãtate prin cârciumi, nicio casã nu a mai fost spartã. La secţie ne simţim ca în vacanţã. Sã treacã timpul, mai repede, mai o tablã, mai o glumã, un pic de bârfã... Ţac! s-a fãcut ora şaptesprezece, valea, le-am luat banii şi pe ziua de azi!
          Licã râdea zgomotos bãtându-se cu palmele pe burtã.
          – Mai luãm o carafǎ de vin? Hai omule, fac eu cinste!
       Poetul s-a scuzat, nu pot, trebuie sã ajung acasã, am de terminat articolul pentru ziar. Licã se lãsa greu înduplecat. Dacã nu ar fi poposit la masa lor câţiva colegî de-ai poliţistului, n-ar fi scapat cu una cu douã.
          Le-a urat o searã plãcutã în continuare şi a ieşit din local.
      Drumul spre locuinţã trecea prin faţa hotelului din centrul oraşului. Sub copertina terasei Lola, cea mai frumoasã, dar şi cea mai scumpã curvã a urbei, îmbrãcatã în blanuri de vulpe argintie stãtea tolãnitã într-un fotoliu şi trãgea leneş dintr-o ţigarã supţire şi lungã. Alãturi de ea pe un panou publicitar era lipit un poster mare în care Lola, goalã, se pisicea între cearceafuri roşii.”Ofer sex ! Plata numai în dragoste şi tandreţe !” A citit mirat cuvintele scrise la baza afişului. Avea şi de ce sã se mire, când venea vorba de bani, Lola era ştiutã ca o scorpie gata sã-şi cheme gorilele pentru o amãrâtã de bancnotã, de orice fel.
           Ajuns acasã, n-a vrut sǎ facǎ zgomot, dar Mãdãlina, soţia lui l-a simţit, a renunţat la televizor şi a venit sã-l întâmpine încã din hol. L-a ajutat sã-şi scoatã paltonul fãrã sã bodogãne despre zãpada cãzutã pe mochetã, fãrã sã-l adulmece pentru a vedea dacã a bãut ceva. Apoi a remarcat cã femeia renunţase la halatul mohorât ca de spital. Îl schimbase cu un capot albastru, semi-transparent prin care i se conturau formele. Pãrul lãsat liber cãdea domol pe umeri şi îl ameţea cu parfumul. L-a sãrutat uşor pe gurã apoi a deschis uşa dinspre sufragerie. Sufrageria era luminatã doar de cele douã lumânãri aşezate pe masa rotundã. L-a luat de mânã, a tras un scaun, i-a fãcut semn sã se aşeze. Poetul era parcǎ picat din cer. De o primire ca aceasta nu avusese parte nici în primele lor luni de cãsnicie.
          Mãdãlina s-a aşezat pe scaunul din faţa lui, ochii îi strãluceau de o fericire pe care el nu o înţelegea. Privea buimac farfuriile de pe masã pline cu gustãri şi salate aranjate cu grijã, paharele cu picior înalt, sticla cu vin. I se pãrea cã trãieşte un vis, dar nu era aşa, vocea îngrijoratã a femeii era realã:
          – S-a întâmplat ceva iubitule ?!
         – Nu-i nimic, încercã el sã o linişteascã. Sunt doar puţin obosit.
         Şi-a turnat vin în pahar, l-a bãut dintr-o suflare ocolind strǎlucirea din ochii Mãdãlinei. Gustãrile erau excelente, salatele la fel. A ciugulit din toate sub privirile încântate ale femeii. A mai bãut un pahar cu vin apoi s-a ridicat de la masã. A mormãit câteva cuvinte de mulţumire. Mãdãlina, zâmbind şiret s-a apropiat pisicã de el, i-a încolãcit gâtul cu braţele şi l-a sãrutat lung. Un sãrut pe care îl uitase. Apoi îl întrebã şoptit la ureche :
          – Vii în dormitor?!
          Poetul, cu imaginea serilor trecute încã vie în cap, se scuzã bâlbâindu-se :
          – Am ceva de scris.
          – Bine, iubitule! Zâmbetul femeii îl copleşi pe Poet.
          A pornit spre birou. Mãdãlina a mai rãmas un timp sã strângã farfuriile şi paharele de pe masã.
          Intrând în camera lui de lucru s-a prãbuşit pe scaunul din spatele biroului. Aerul închis de pânã atunci dispãruse din camerã, soţia lui aerisise – domnea curǎţenia. Rememorǎ. Mǎdǎlina gãtise, lãsase televizorul, se fãcuse frumoasã pentru el. Cuvintele ţipate din nopţile trecute reveneau încãpãţânate – „M-am mãritat cu un nevolnic ! Cu un alcoolic mâzgãlitor de hârtii fãrã nicio valoare!”  Accepta cu greu realitatea.
           Un ciocãnit discret l-a fãcut sã-şi ridice capul dintre hârtiile sale. Mãdãlina deschise uşa şi se opri în prag.
           – Ai terminat ?
           – Mai am puţin.
          – Bine iubitule, a spus înţelegãtoare femeia. Dar sã nu întârzii!
           I-a fãcut complice cu ochiul.
           – Te aştept în pat.
           Vocea ei trãda promisiuni de care Poetul nu-şi mai aducea aminte.
           – Dupã aceea, continuã femeia, am sã te rog sã-mi citeşti din poemele tale.
         Rãmas singur, Poetul se ridicã de la birou.  Privi prin fereastra luminatã de becul din curte. Capul îi vâjâia. Îşi aminti de spusele poliţistului. De vânzãtoarea de la bãcãnie. De ce scria pe posterul  Lolei.
       Afarã continua sã ningã, Fulgi albi se zbenguiau în lumina becului.
          Se reașezǎ la masa de scris. Începu articolul pentru ziar. Dupã primele douã-trei cuvinte rupse coala şi aruncã bucãţile la coş. Se gândi sã scrie un poem. Renunţǎ repede. Nu putea scrie nimic. Ultimele poeme le însǎilase nemulţumit cu mult înainte de prima zãpadã. Le luã cu el şi intrǎ în dormitor. Mãdãlina l-a primit cu dorinţã şi pasiune. Cu toate mângâierile şi sãrutãrile fierbinţi ale femeii totul s-a terminat cu un eşec. Vina lui.       
        – Nu-i nimic iubitule! a încercat sã-l linişteascã femeia. Înţeleg cã eşti obosit. Hai, citeşte-mi din poemele tãle!

       A doua zi a continuat sã ningã. Era ultima zi pentru plata impozitelor Mergea spre primãrie, sâcâit de zãpada purtatã de vânt care îi intra ochi şi-i pãtrundea pe sub gulerul ridicat al paltonului. Nu înţelegea cum puteau unii oameni de care-și izbea privirea pe stradǎ sã fie atât de veseli pe o vreme ca asta. La afişierul din faţa primãriei a citit nãuc literele mari care anunţau cã în perioada ninsorii toate amenzile, taxele şi impozitele, sunt anulate.
          N-avea nici un chef sã se întoarcã acasã. Intrǎ în cârciuma de cartier. Acolo l-a gãsit Licã, poliţistul descântând un pahar care nu intra. Faţa acestuia strãlucea de bucurie.
        – Ne-am luat câte o zi liberã prin rotaţie de la servici. Azi e rândul meu. Gata articolul?
         – N-am mai putut sã scriu un rând de când a început ninsoarea asta! se plânse poliţistului.
         Nu-i nimic, încercã sã-l încurajeze Licã. Ia-ţi şi tu o micã vacanţã, bucurã-te ca toatã lumea de iarna asta minunatã! Sã mai bem un pahar!
        Poetul nu avea chef. Mormãi nişte scuze şi se despãrţi de poliţist.
          Porni abãtut spre casã. Încercǎ sã nu vadã ce se întâmplã în jurul sãu. Îndrãgostiţii se sãrutau, copiii şi câini se jucau prin zãpadã, bãrbaţii şi femeile sporovãiau veseli. În pragul uşii dǎdu piept în piept cu Mãdãlina.
         – Mã duc la coafor, iubitule! Vreau sã mã fac frumoasã pentru tine.
         Era prea mult. Poetul n-avea de gând sã aştepte sfârşitul iernii.
          Aşa cã intrǎ hotãrât în biroul sãu. Descuie sertarul, încãrcǎ pistolul și-l privi câteva clipe.
          Aşezat pe scaunul de la birou, citi ultimul poem scris astã-toamnã şi-și trase un glonţ în cap.
          Împuşcãtura a împietrit liniştea din casã, iar afarǎ ninsoarea s-a oprit.
          Dupã înmormântare totul a intrat în normal.
          Mãdãlina a aruncat doi saci cu poeme la gunoi.
          Hoţii revenirã prin magazine şi prin autobuze, gãştile de cartier s-au trezit din amorţealã, bãtãile se ţineau lanţ pe strãzi şi în cârciumi. Licã şi ai lui nu-şi mai vedeau capul de treabã.
          Lola a urcat tarifele.
Iar Poetul, a fost declarat post-mortem Cetãţean de Onoare al oraşului...   

Din volumul in pregatire Povestiri despre ziua de maine 

marți, 21 aprilie 2015

UnEscuPress.ro/ Breaking News


            Mi-a fost milǎ de președintele pe care l-am ales, când l-am vǎzut la consultǎri cu partidele. Dupǎ modul cum radia de-a dreapta tǎcutului abia sosit din concediu, arǎtând tuturor cine e jupânul, sunt sigur  cǎ iniţiativa a fost a lui Dan Mihalache. Oriunde l-ai pune, omul acesta rânjește ca un petec la turul pantalonilor.

*

            Tatiana Niculescu Bran și-a dat demisia. Lucra zi luminǎ pe tǎcute la un proiect de referinţǎ. Dorea Conferinţǎ cu ziariștii la cantinǎ cu mâncare. I s-a spus probabil: Stop joc! Triștii ziariști n-au avut noroc de comunicare…

*

            Bica 1, Bica 2, înapoi în libertate. Fostul președinte Bǎsescu dǎ o declaraţie care ne dǎ pe spate. Echipa lui cu care a reformat justiţia a fost de șase. Trei din ei au arestat pe ceilalţi trei. Ce frig în oase!...

*


            La Senat, Tǎricelu umblǎ turbat cu Șovǎelu în braţe, speriat de DNA. L-ar scǎpa în aţe, dar sǎ semneze altcineva!...

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu


ÎNCEPUT  DE  IARNǍ  CU  EMA

„Într-o noapte, în timp ce Ema se plimba printre macii şi
fluturii ei, l-a vǎzut pe Anton zâmbind dintr-o fotografie veche. Era un Anton tânǎr, abia întors din Rǎzboiul cel Mare.”
( Ema şi câmpul cu maci – din volumul Povestiri aproape
fantastice. Nicolae Radu )

          Miezul unei zile din decembrie anul trecut m-a prins pe o bancǎ în scuarul din Piaţa Universitǎţii. Obosit dupǎ hoinǎreala prin librǎriile şi anticariatele din centrul Bucureştiului îmi luasem câteva clipe de rǎgaz înaintea întâlnirii cu Es, un cunoscut poet cǎruia îi promisesem un exemplar din prima mea carte. Priveam la grupurile de tineri care sporovǎiau aşezaţi pe bǎncile din parc. Lângǎ mine s-a oprit o femeie. M-am tras spre marginea bǎncii sǎ-i fac loc. Femeia s-a aşezat fǎrǎ a spune bunǎ ziua sau mulţumesc. A scotocit prin buzunarele pardesiului gǎsind un pachet cu ţigǎri. A scos din el una, şi-a aprins-o, a tras cu sete câteva fumuri. Apoi privirea ei s-a oprit pe cartea lǎsatǎ între noi pe bancǎ. Fǎrǎ sǎ scoatǎ o vorbǎ a luat-o şi a deschis-o. Cu coada ochiului am desluşit titlul povestirii de pe paginǎ: Ema şi câmpul cu maci.
          O priveam pe femeie mai mult curios decât amuzat. Era o doamnǎ în vârstǎ cǎreia trǎsǎturile feţei îi pǎstrau frumuseţea anilor trecuţi. Ţinuta ei, gesturile mǎrunte felul cum întorcea pagina, eleganţa cu care ţinea ţigara între degete îmi trasmiteau o nobleţe aparte. În timp ce citea pe frunte îi apǎruserǎ cutele încordǎrii. Îşi uitase probabil ochelarii acasǎ. Faţa i se schimba, trecea de la bucuria copilǎreascǎ la zâmbetul melancolic. Cât timp a durat lectura nu am îndrǎznit sǎ scot un cuvânt.
          Femeia a terminat. și a închis cartea. A rǎmas un timp privind spre niciunde.
          Aşteptam cu nerǎbdare câteva cuvinte. Mi-a plǎcut, nu mi-a...
          A întârziat pe fotografia mea de pe copertǎ. O privea şi din când în când mǎ cerceta şi pe mine. Nasturele de sus al pardesiului se desfǎcuse, și am vǎzut capotul albastru. Un fir încerca sǎ scape din ghemul coincidenţei.
Am încercat sǎ mǎ agǎţ de el.
          Nu vǎ este frig ?!          
          Parcǎ ai fi Anton! a râs femeia.
          Vântul rece care se juca cu câteva hârti pierdute pe asfaltul aleii, m-a fǎcut sǎ trag pânǎ sus fermoarul canadienei mele. Femeii parcǎ nu-i pǎsa. A început sǎ-mi povesteascǎ.
          Familia mea este în sfârşit fericitǎ. Fata, ginerele, nepoţii au ce şi-au dorit. Le-am lǎsat conacul boieresc. Eu nu mai am nevoie de el. Am cele mai de preţ lucruri. Câmpul cu fluturi şi maci, şi pe Anton.
          Femeia s-a ridicat de pe bancǎ.
          Uite-l cǎ vine! mi-a arǎtat veselǎ.
          Scuarul se lǎsase cuprins de ceaţǎ. Doar aleea de la intrare scǎpase de îmbrǎţişarea lǎptoasǎ. Spre noi venea grǎbit un bǎrbat îmbrǎcat în uniformǎ militarǎ. Cei doi s-au îmbrǎţişat fericiţi. Apoi femeia m-a prezentat.
          El este autorul.
         Bǎrbatul şi-a lipit cu zgomot cizmele. Militǎreşte.
          Anton!
         Mi-a întins mâna.    
          Mǎ bucur cǎ vǎ cunosc.
         Mâna mea a simţit rǎceala celuilalt. Acesta s-a întors spre femeie. Vocea lui era rugǎminte.
          Sǎ mergem sǎ ne plimbǎm puţin înainte de apusul soarelui!
          Femeia a zâmbit. Şi-a scos pardesiul şi l-a aruncat pe bancǎ. A rǎmas doar în capotul albastru.
          Dǎ-mi braţul, iubitule!
          Nu ţi-ai luat un şal sǎ ţi-l pui pe umeri, a mustrat-o Anton.
          Pentru ce?! Este o dupǎ-amiazǎ minunatǎ!
          Sǎ mergem atunci!
          Au pornit amândoi pe aleea care ducea spre ieşirea din scuar. Şi deodatǎ deasupra lor a început sǎ ningǎ. Fulgii mari atinşi de razele apusului de soare s-au trasformat în petale roşii de mac. Cei doi au dispǎrut dupǎ perdeaua ninsorii. S-a ridicat și ceaţa.
         Un timp am rǎmas nemişcat retrǎind întâlnirea. M-a rupt din ale mele Es, prietenul meu, poetul.
          Iartǎ-mǎ cǎ am întârziat, însǎ am avut de lucru la editurǎ, s-a scuzat el.
          Nu-i nimic, l-am liniştit. Nu am avut timp sǎ mǎ plictisesc.
          I-am dat cartea.
          Sǎ mergem la o cafenea!
         Prietenul mi-a arǎtat cu un gest pardesiul rǎmas pe bancǎ.
         Al cui o fi?

         E al Emei.

Din Povestiri despre ziua de maine. Volum in pregatire

luni, 20 aprilie 2015

Șah-mat cu cǎluţii argintii


            Rezultatele fetelor noastre la tenis și clasamentele oficiale ne dǎdeau dreptul sǎ sperǎm cǎ dupǎ întâlnirea cu echipa canadianǎ în Fed Cup ne vom plasa în elita mondialǎ acolo unde meritam și prognozau calculele. Mai pleda pentru noi, faptul cǎ tribunele cu spectatori n-ar fi trebuit sǎ ne fie ostile, colonia româneascǎ cu vechi ștate și steaguri tricolore adunate în timp, având prestaţii stabile.  
            Numai cǎ la fel ca-n viaţǎ, socoteala e-n piaţǎ, la tarabǎ.
            Astfel cǎ ne-am trezit în avion traversând oceanul cu doi cǎluţi, un pion și-un ofiţer în costum de paradǎ care-și pierduse buzduganul. Fǎrǎ reginǎ, cu cele douǎ turnuri dǎrâmate nu întrezǎream Alinei Tecșor, comandantul statului major, nici o posibilitate de ieșire din încercuire. Pǎrea cǎ va fi un dezastru iminent. Ce tacticǎ sǎ aplici pe moment când semeaţa reginǎ Bouchard se cocoţase ca un leopard pe blindajul ei cu șenile ce înghiţea motorinǎ și scotea flǎcǎri și fum?
            Fetelor Bouchard e de tablǎ vai steaua ei, nu vǎ speriaţi de ea, e un ostatic! Voi fiţi cǎluţi argintii, vii! Și mâncaţi jǎratic!

            Așa a fost. Bravo Alexandra Dulgheru! Bravo Andreea Mitu! Bravo Alina Tecșor care a legat echipa!