miercuri, 29 aprilie 2015

Cocoșul de tablǎ.

Cocoșul de tablǎ
                                                                       Ion Toma IONESCU 
       
                                                                                                                     Mariana Mǎroiu. Pe calul alb, mi se pǎrea o apariţie irealǎ care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja fixatǎ în mintea mea de licean introvertit, cǎ poveștile nu sunt fructe ale realitǎţii și întâlnirea cu zâna din vis nu va fii sǎ se împlineascǎ vreodatǎ. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo aievea și va rǎmâne mult timp ca un cocoș de tablǎ, pus fǎrǎ noimǎ pe coama casei, s-o pǎzeascǎ de focul fulgerului sau de alte pericole.    
          Cǎlǎrea fǎrǎ șa. O nǎlucǎ ce tulbura aerul risipind un vǎl discret de parfumuri în praful lǎsat în urmǎ. A trecut în trombǎ pe lângǎ mine, venind dinspre herghelia CAP-ului și numai o fracţiune de secundǎ m-a luminat cu privirea ei seninǎ, ca o promisiune, dar și o ușoarǎ mustrare pentru gândul ce mǎ încercase, cǎ zânele nu existǎ.
          Ieșind din perplexitatea momentului, am alergat cei cincizeci de metrii rǎmași pânǎ la șoseaua asfaltatǎ – ce ţinea în Merișani, de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, la casele Lupeștii transformate de democraţia popularǎ  în Casa agronomului sǎ vǎd încotro se îndreaptǎ nǎluca. Bucata de asfalt se termina înainte de podul de fier ce lega malurile râului Argeș. Imediat dupǎ canton a fǎcut dreapta, trecând calea feratǎ și îndreptându-se cǎtre luncǎ. Mi-am continuat drumul în jos spre garǎ. Trenul trebuia sǎ soseascǎ, dar cocoșul de tablǎ flutura în capul meu ca un steag ce mǎ chema sǎ revin. Am revenit în Merișani la câteva zile.
          L-am întrebat pe unchiul Nae, la el trǎgeam în vacanţǎ, lucra la grajduri de când se mutase în Merișani, dupǎ rǎzboi, aducându-și în cǎruţǎ toatǎ agoniseala lui și a Miţei. Pentru ea își lǎsase prǎvǎlia dupǎ ce primul  soţ jidanul ǎla bǎtrân își încheiase socotelile lumești. Oricum se stricase treaba cu prǎliile. Și-au ridicat casa într-o varǎ și când sǎ se așeze, colectivul i-a luat caii. Nu s-a putut desprinde de ei și a rǎmas sǎ-i îngrijeascǎ la grajduri.
– Nu știam cǎ aţi adus la herghelie cai albi, unchiule!
          – Albi?... întrucâtva mirat. Albǎ e numai iapa inginerului, dar nici mǎcar el nu poate sǎ-i punǎ șaua. Doar Maria când vine de la Bucuresti o încalicǎ. Se înţeleg de minune amândouǎ, parcǎ au crescut împreunǎ. Nu l-am întrebat ce legǎturǎ era între fatǎ și inginer. Probabil cǎ-i era nepoatǎ, pentru cǎ nu-i purta numele. Gura lumii croșetase alte împletituri de lânǎ. Studenta venea în fiecare varǎ de câţiva ani în casa din curtea CAP-ului, unde locuia singur inginerul, dar nu stǎtea niciodatǎ mai mult de douǎ sǎptǎmâni.
          Am vǎzut-o prima oara cand s-a luat la întrecere cu vǎrǎ-miu, cǎlǎri. Ei doi erau apropiaţi ca vârstǎ și se știau destul de bine din alte  împrejurǎri, ochiuri ale timpului rǎmase în urmǎ, care mie strǎin de loc, am mai spus, petreceam aici doar vacanţele, îmi scǎpaserǎ. De atunci se întreceau în fiecare varǎ. Mi-a povestit Cornel:
“Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeșului. Ochi-i scânteiau cu luciri tǎioase. Se vedea cǎ scǎpase dintr-o ceartǎ cu inginerul. A sǎrit de pe cal și mi-a întins cǎpǎstrul. Nu te miști de aici pânǎ nu mǎ întorc și dacǎ vezi cǎ se apropie cineva, strigi! Dupa care, aruncǎ peste umǎr ca sǎ știu, mǎ cheamǎ Maria.
Începu sa se dezbrace. Pânǎ în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase  tot firescul pe care-l știusem pânǎ atunci. Nici mǎcar nu am apucat sǎ-i strig cǎ vijoiul acolo era adânc și periculos. Se înecaserǎ mulţi. Pe albia Argeșului cei de la “Metale rare” excavaserǎ din loc în loc, cǎutând titan. Nu se mai cǎuta aurul.
 S-a aruncat în apǎ. Braţele spǎrgeau valurile ţinând parcǎ apa în loc. Și-a gǎsit un ritm bun și a început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în apǎ, doar atât cât sǎ-și demonstreze sieși cǎ reușește s-o domine. A ieșit pe mal cu naturaleţe, fǎrǎ sǎ-mi cearǎ sǎ pun cǎtușe privirii libere sǎ-i studieze corpul destins. Și-a tras din mers peste pielea udǎ hainele împrǎștiate în nisip. Mǎ cheamǎ Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca și cum cunsumasem împreunǎ o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltǎ apucând de cǎpǎstru calul alb și încǎlecând, a plecat.        
*
Ascultând povestirea lui Cornel mi-au venit în minte propriile mele reverii și întrebǎri. De ce apa râului e un loc mirific unde libertǎţile sunt permise, curajul poate merge mult dincolo de marginile care te inhibǎ și te opresc sǎ te manifești condus doar de simţuri?...
Îmi plǎcea sǎ mǎ joc cu Maria, verișoara mea. Doream sǎ fim împreunǎ, ne cǎutam unul pe celǎlat. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepǎrtau ca doi magneţi ce se apropiau mereu cu polii de același sens.. În apa râului lucrurile stǎteau altfel, se modificau, își schimbau sensurile. Semnele se cǎutau diferit. Plusul devenea minus sau invers, minusul se rǎsturna cǎutând plusul cu înfrigurare. 
Ea se prefǎcea cǎ voia s-o învǎţ sǎ înoate, mǎ ţinea strâns, se lipea de mine, bǎtea dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse  pe sânii rotonzi. Apoi voia sǎ atingǎ nisipul cu picioarele. Se odihnea lipitǎ cu spatele cǎtre mine, mâna mea luneca în jos, elasticul mǎ îngǎduia pe platoul acela moale. Ea își oprea respiraţia, apoi voia sǎ facǎ pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ștergea în oglinda apei urmele palmelor mele și ieșeam la mal. Plusul nu mai era minus și redeveneam doi magneţi cu aceiasi poli pozitivi faţǎ-n faţǎ.
 Mǎrturisesc, i-am cerut odatǎ pe mal, apropiindu-mǎ de ea, sǎ-și imagineze cǎ suntem înconjuraţi de ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A ramas Maria de apǎ.

                                                             *   

          Dincoace de zǎvoi, pânǎ în pǎmânturile cultivate cu porumb, se intindea un izlaz cu iarbǎ grasǎ, lǎsat special sǎ pascǎ vitele. Traseul convenit al întrecerii pornea din spatele covergii lui tata-mare, pânǎ la nucul ce domina cu coroana lui uriașǎ toatǎ lunca. Înţelegerea era ca la întoarcere, fiecare sǎ aducǎ o nucǎ verde ruptǎ din coroana falnicǎ pe care n-o puteai atinge cu mâna ridicatǎ deasupra capului. Doar dacǎ ocoleai tulpina de un metru grosime ce avea o singurǎ creangǎ ceva mai joasǎ, în partea opusǎ locului în care ne aflam. Musai sǎ fii cǎlare.
          Și înţelegerea recompensei pǎrerea ofertantǎ. Mai mult pentru ea ce e drept, cǎci învingǎtorul dacǎ era vǎrǎ-meu primea un sǎrut, iar învinsul dacǎ era tot el, trebuia s-o poarte în spinare pânǎ la nuc pe Maria și sǎ strige în gura mare, ritmat, ca un metronom,
          Cornel Chiriac e cel mai tare!
          Personal, nu-mi plǎcea nici una dintre cele doua posibiliti, dar zâna mea observandu-mǎ retras, clipi din ochi șmecherește, promiţându-mi din priviri cǎ se va gândi pe traseu la o recompensǎ pentru cel mai aprig susţinǎtor al ei.
          Se strânseserǎ ceva gurǎ-cascǎ, nu doar dintre copiii cu vitele la pǎscut, ci mai ales dintre flǎcǎii  veniţi la scǎldat.
          Misterul Mariei și miza îi scosese din apǎ și aruncau competitorilor vorbe deocheate.
          N-a fost sa fie! Intr-o șaretǎ cu un cal, pe drumul luncii în galop, stârnind un nor de praf a aparut inginerul, cǎutându-și hoinara. Singurul spectator pe care Maria nu si-l dorise. Când l-a observat, a tras ușor de cǎpǎstru  pǎrǎsind locul de start fǎrǎ nici o explicaţie, cu capul plecat, înainte ca el sǎ ajungǎ.
          N-am mai vǎzut-o de atunci. În vara urmǎtoare Europa Liberǎ a venit spre noi cu vestea ce ne-a tulburat pe toţi cǎ la Munchen într-o creastǎ a nopţii, cocoșul de tablǎ s-a oprit din cântat.
          Despre Mariana Mǎroiu am aflat mai târziu cǎ dupǎ o anchetǎ la securitate, ea chiar era prietenǎ cu Cornel Chiriac, a ajuns acasǎ rasǎ pe cap.  Nu-mi ies din minte pletele fluturând pe umeri în galopul calului!

          S-a urcat în pod și de grinda casei în care deasupra pe acoperiș stǎtea ancorat cocoșul de tablǎ și-a legat gâtul cu ștreangul legǎnându-se un timp ca pendula unui metronom.

Notǎ: Acest fragment din proiectul mai larg  "Tobârlanii" din care a
ţâșnit pânǎ acum "Gușterele", ar fi trebuit sǎ aparǎ în Revista Argeș, revista mea de suflet. N-a apǎrut! Mulţi ani revistei, cu ea n-am nimic de-mpǎrţit!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase