marți, 21 aprilie 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu


ÎNCEPUT  DE  IARNǍ  CU  EMA

„Într-o noapte, în timp ce Ema se plimba printre macii şi
fluturii ei, l-a vǎzut pe Anton zâmbind dintr-o fotografie veche. Era un Anton tânǎr, abia întors din Rǎzboiul cel Mare.”
( Ema şi câmpul cu maci – din volumul Povestiri aproape
fantastice. Nicolae Radu )

          Miezul unei zile din decembrie anul trecut m-a prins pe o bancǎ în scuarul din Piaţa Universitǎţii. Obosit dupǎ hoinǎreala prin librǎriile şi anticariatele din centrul Bucureştiului îmi luasem câteva clipe de rǎgaz înaintea întâlnirii cu Es, un cunoscut poet cǎruia îi promisesem un exemplar din prima mea carte. Priveam la grupurile de tineri care sporovǎiau aşezaţi pe bǎncile din parc. Lângǎ mine s-a oprit o femeie. M-am tras spre marginea bǎncii sǎ-i fac loc. Femeia s-a aşezat fǎrǎ a spune bunǎ ziua sau mulţumesc. A scotocit prin buzunarele pardesiului gǎsind un pachet cu ţigǎri. A scos din el una, şi-a aprins-o, a tras cu sete câteva fumuri. Apoi privirea ei s-a oprit pe cartea lǎsatǎ între noi pe bancǎ. Fǎrǎ sǎ scoatǎ o vorbǎ a luat-o şi a deschis-o. Cu coada ochiului am desluşit titlul povestirii de pe paginǎ: Ema şi câmpul cu maci.
          O priveam pe femeie mai mult curios decât amuzat. Era o doamnǎ în vârstǎ cǎreia trǎsǎturile feţei îi pǎstrau frumuseţea anilor trecuţi. Ţinuta ei, gesturile mǎrunte felul cum întorcea pagina, eleganţa cu care ţinea ţigara între degete îmi trasmiteau o nobleţe aparte. În timp ce citea pe frunte îi apǎruserǎ cutele încordǎrii. Îşi uitase probabil ochelarii acasǎ. Faţa i se schimba, trecea de la bucuria copilǎreascǎ la zâmbetul melancolic. Cât timp a durat lectura nu am îndrǎznit sǎ scot un cuvânt.
          Femeia a terminat. și a închis cartea. A rǎmas un timp privind spre niciunde.
          Aşteptam cu nerǎbdare câteva cuvinte. Mi-a plǎcut, nu mi-a...
          A întârziat pe fotografia mea de pe copertǎ. O privea şi din când în când mǎ cerceta şi pe mine. Nasturele de sus al pardesiului se desfǎcuse, și am vǎzut capotul albastru. Un fir încerca sǎ scape din ghemul coincidenţei.
Am încercat sǎ mǎ agǎţ de el.
          Nu vǎ este frig ?!          
          Parcǎ ai fi Anton! a râs femeia.
          Vântul rece care se juca cu câteva hârti pierdute pe asfaltul aleii, m-a fǎcut sǎ trag pânǎ sus fermoarul canadienei mele. Femeii parcǎ nu-i pǎsa. A început sǎ-mi povesteascǎ.
          Familia mea este în sfârşit fericitǎ. Fata, ginerele, nepoţii au ce şi-au dorit. Le-am lǎsat conacul boieresc. Eu nu mai am nevoie de el. Am cele mai de preţ lucruri. Câmpul cu fluturi şi maci, şi pe Anton.
          Femeia s-a ridicat de pe bancǎ.
          Uite-l cǎ vine! mi-a arǎtat veselǎ.
          Scuarul se lǎsase cuprins de ceaţǎ. Doar aleea de la intrare scǎpase de îmbrǎţişarea lǎptoasǎ. Spre noi venea grǎbit un bǎrbat îmbrǎcat în uniformǎ militarǎ. Cei doi s-au îmbrǎţişat fericiţi. Apoi femeia m-a prezentat.
          El este autorul.
         Bǎrbatul şi-a lipit cu zgomot cizmele. Militǎreşte.
          Anton!
         Mi-a întins mâna.    
          Mǎ bucur cǎ vǎ cunosc.
         Mâna mea a simţit rǎceala celuilalt. Acesta s-a întors spre femeie. Vocea lui era rugǎminte.
          Sǎ mergem sǎ ne plimbǎm puţin înainte de apusul soarelui!
          Femeia a zâmbit. Şi-a scos pardesiul şi l-a aruncat pe bancǎ. A rǎmas doar în capotul albastru.
          Dǎ-mi braţul, iubitule!
          Nu ţi-ai luat un şal sǎ ţi-l pui pe umeri, a mustrat-o Anton.
          Pentru ce?! Este o dupǎ-amiazǎ minunatǎ!
          Sǎ mergem atunci!
          Au pornit amândoi pe aleea care ducea spre ieşirea din scuar. Şi deodatǎ deasupra lor a început sǎ ningǎ. Fulgii mari atinşi de razele apusului de soare s-au trasformat în petale roşii de mac. Cei doi au dispǎrut dupǎ perdeaua ninsorii. S-a ridicat și ceaţa.
         Un timp am rǎmas nemişcat retrǎind întâlnirea. M-a rupt din ale mele Es, prietenul meu, poetul.
          Iartǎ-mǎ cǎ am întârziat, însǎ am avut de lucru la editurǎ, s-a scuzat el.
          Nu-i nimic, l-am liniştit. Nu am avut timp sǎ mǎ plictisesc.
          I-am dat cartea.
          Sǎ mergem la o cafenea!
         Prietenul mi-a arǎtat cu un gest pardesiul rǎmas pe bancǎ.
         Al cui o fi?

         E al Emei.

Din Povestiri despre ziua de maine. Volum in pregatire

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase