joi, 23 aprilie 2015

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Cetǎţeanul de onoare


          Dupã ziua Sfântului Vasile iarna se prãvãlise peste oraşul pitit între dealuri. Stratul de zãpadǎ uniformiza peisajul urban rãvãşit de o toamnã lungã şi îmbâcsitǎ, acoperind gropile de pe strãzi și ambalajele aruncate de locuitorii copleşiţi de o nesimţire fãrã leac. Albul se așternuse prea curat pentru mizerile multora dintre ei. Aerul rece înghiţise mirosul acru al gunoaielor şi pe cel înãbuşitor de benzinǎ. Câinii vagabonzi îşi ascunseserã mârâitul duşmãnos, rânjetul colţilor ascuţiti, și se hârjoneau tãvãlindu-se prin zãpadã. Seara, becurile colorate puse în cinstea sãrbãtorilor de iarnã luminau brazii parcului din centrul oraşului.
          Mirajul alb ameninţa sã cucereascǎ urbea şi sã se cuibãreascã definitiv în sufletul localnicilor.
         Poetul a simţit prima oarã schimbarea într-o dupã-amiazã când directorul ziarului unde lucra – ţinea o paginã despre crime, rãpiri, violuri, petrecute în urbea lor și înprejurimi – l-a chemat în biroul lui şi i-a cerut pe un ton prietenos sã modifice tematica din articole. Cum Dumnezeu când totul este atât de alb, de pur tu sã vezi numai în negru ?! Tocmai el care nu cu mult timp în urmã bãtea nemulţumit cu pumnul în masã şi cerea „mai mult sânge, sex, accidente... senzaţional. Asta gustã cititorul nostru, pentru asta cumpãrã ziarul !”      
         Încã buimac a intrat în magazinul de peste drum sã-şi cumpere o cafea. Vânzãtoarea de la bãcãnie a insistat sã-şi ia restul, un mãrunţiş împins pe tejghea. Acest lucru nu se întâmplase niciodatã în cei douãzeci de ani de când bãrbatul îi era client, îl considera un drept al ei ca rãsplatã pentru cã îl servise.
          În drum spre casã s-a întâlnit cu Licã poliţistul. Ieşise din turã. Ziua cãzuserã doar câţiva fulgi, dar odatã cu apropierea înserãrii iarna se zbârlise din nou. Ningea cu fulgi mari pe care vântul îi rãsucea în spirale. La propunerea lui Licã au intrat în cârciuma de cartier sã bea un pahar cu vin. Licoarea adusã de patron într-o carafǎ de pǎmânt era groasã şi parfumatã, nimic nu amintea de lichidul apos bãut tot aici zilele trecute.
          – Ce-i cu ãsta?! arãtã Poetul spre patron. Serviabil... bãutura bunã...
        – Iarna i-a zãpãcit pe oamenii din oraşul nostru. De când a cãzut prima ninsoare nu a mai fost nicio bãtate prin cârciumi, nicio casã nu a mai fost spartã. La secţie ne simţim ca în vacanţã. Sã treacã timpul, mai repede, mai o tablã, mai o glumã, un pic de bârfã... Ţac! s-a fãcut ora şaptesprezece, valea, le-am luat banii şi pe ziua de azi!
          Licã râdea zgomotos bãtându-se cu palmele pe burtã.
          – Mai luãm o carafǎ de vin? Hai omule, fac eu cinste!
       Poetul s-a scuzat, nu pot, trebuie sã ajung acasã, am de terminat articolul pentru ziar. Licã se lãsa greu înduplecat. Dacã nu ar fi poposit la masa lor câţiva colegî de-ai poliţistului, n-ar fi scapat cu una cu douã.
          Le-a urat o searã plãcutã în continuare şi a ieşit din local.
      Drumul spre locuinţã trecea prin faţa hotelului din centrul oraşului. Sub copertina terasei Lola, cea mai frumoasã, dar şi cea mai scumpã curvã a urbei, îmbrãcatã în blanuri de vulpe argintie stãtea tolãnitã într-un fotoliu şi trãgea leneş dintr-o ţigarã supţire şi lungã. Alãturi de ea pe un panou publicitar era lipit un poster mare în care Lola, goalã, se pisicea între cearceafuri roşii.”Ofer sex ! Plata numai în dragoste şi tandreţe !” A citit mirat cuvintele scrise la baza afişului. Avea şi de ce sã se mire, când venea vorba de bani, Lola era ştiutã ca o scorpie gata sã-şi cheme gorilele pentru o amãrâtã de bancnotã, de orice fel.
           Ajuns acasã, n-a vrut sǎ facǎ zgomot, dar Mãdãlina, soţia lui l-a simţit, a renunţat la televizor şi a venit sã-l întâmpine încã din hol. L-a ajutat sã-şi scoatã paltonul fãrã sã bodogãne despre zãpada cãzutã pe mochetã, fãrã sã-l adulmece pentru a vedea dacã a bãut ceva. Apoi a remarcat cã femeia renunţase la halatul mohorât ca de spital. Îl schimbase cu un capot albastru, semi-transparent prin care i se conturau formele. Pãrul lãsat liber cãdea domol pe umeri şi îl ameţea cu parfumul. L-a sãrutat uşor pe gurã apoi a deschis uşa dinspre sufragerie. Sufrageria era luminatã doar de cele douã lumânãri aşezate pe masa rotundã. L-a luat de mânã, a tras un scaun, i-a fãcut semn sã se aşeze. Poetul era parcǎ picat din cer. De o primire ca aceasta nu avusese parte nici în primele lor luni de cãsnicie.
          Mãdãlina s-a aşezat pe scaunul din faţa lui, ochii îi strãluceau de o fericire pe care el nu o înţelegea. Privea buimac farfuriile de pe masã pline cu gustãri şi salate aranjate cu grijã, paharele cu picior înalt, sticla cu vin. I se pãrea cã trãieşte un vis, dar nu era aşa, vocea îngrijoratã a femeii era realã:
          – S-a întâmplat ceva iubitule ?!
         – Nu-i nimic, încercã el sã o linişteascã. Sunt doar puţin obosit.
         Şi-a turnat vin în pahar, l-a bãut dintr-o suflare ocolind strǎlucirea din ochii Mãdãlinei. Gustãrile erau excelente, salatele la fel. A ciugulit din toate sub privirile încântate ale femeii. A mai bãut un pahar cu vin apoi s-a ridicat de la masã. A mormãit câteva cuvinte de mulţumire. Mãdãlina, zâmbind şiret s-a apropiat pisicã de el, i-a încolãcit gâtul cu braţele şi l-a sãrutat lung. Un sãrut pe care îl uitase. Apoi îl întrebã şoptit la ureche :
          – Vii în dormitor?!
          Poetul, cu imaginea serilor trecute încã vie în cap, se scuzã bâlbâindu-se :
          – Am ceva de scris.
          – Bine, iubitule! Zâmbetul femeii îl copleşi pe Poet.
          A pornit spre birou. Mãdãlina a mai rãmas un timp sã strângã farfuriile şi paharele de pe masã.
          Intrând în camera lui de lucru s-a prãbuşit pe scaunul din spatele biroului. Aerul închis de pânã atunci dispãruse din camerã, soţia lui aerisise – domnea curǎţenia. Rememorǎ. Mǎdǎlina gãtise, lãsase televizorul, se fãcuse frumoasã pentru el. Cuvintele ţipate din nopţile trecute reveneau încãpãţânate – „M-am mãritat cu un nevolnic ! Cu un alcoolic mâzgãlitor de hârtii fãrã nicio valoare!”  Accepta cu greu realitatea.
           Un ciocãnit discret l-a fãcut sã-şi ridice capul dintre hârtiile sale. Mãdãlina deschise uşa şi se opri în prag.
           – Ai terminat ?
           – Mai am puţin.
          – Bine iubitule, a spus înţelegãtoare femeia. Dar sã nu întârzii!
           I-a fãcut complice cu ochiul.
           – Te aştept în pat.
           Vocea ei trãda promisiuni de care Poetul nu-şi mai aducea aminte.
           – Dupã aceea, continuã femeia, am sã te rog sã-mi citeşti din poemele tale.
         Rãmas singur, Poetul se ridicã de la birou.  Privi prin fereastra luminatã de becul din curte. Capul îi vâjâia. Îşi aminti de spusele poliţistului. De vânzãtoarea de la bãcãnie. De ce scria pe posterul  Lolei.
       Afarã continua sã ningã, Fulgi albi se zbenguiau în lumina becului.
          Se reașezǎ la masa de scris. Începu articolul pentru ziar. Dupã primele douã-trei cuvinte rupse coala şi aruncã bucãţile la coş. Se gândi sã scrie un poem. Renunţǎ repede. Nu putea scrie nimic. Ultimele poeme le însǎilase nemulţumit cu mult înainte de prima zãpadã. Le luã cu el şi intrǎ în dormitor. Mãdãlina l-a primit cu dorinţã şi pasiune. Cu toate mângâierile şi sãrutãrile fierbinţi ale femeii totul s-a terminat cu un eşec. Vina lui.       
        – Nu-i nimic iubitule! a încercat sã-l linişteascã femeia. Înţeleg cã eşti obosit. Hai, citeşte-mi din poemele tãle!

       A doua zi a continuat sã ningã. Era ultima zi pentru plata impozitelor Mergea spre primãrie, sâcâit de zãpada purtatã de vânt care îi intra ochi şi-i pãtrundea pe sub gulerul ridicat al paltonului. Nu înţelegea cum puteau unii oameni de care-și izbea privirea pe stradǎ sã fie atât de veseli pe o vreme ca asta. La afişierul din faţa primãriei a citit nãuc literele mari care anunţau cã în perioada ninsorii toate amenzile, taxele şi impozitele, sunt anulate.
          N-avea nici un chef sã se întoarcã acasã. Intrǎ în cârciuma de cartier. Acolo l-a gãsit Licã, poliţistul descântând un pahar care nu intra. Faţa acestuia strãlucea de bucurie.
        – Ne-am luat câte o zi liberã prin rotaţie de la servici. Azi e rândul meu. Gata articolul?
         – N-am mai putut sã scriu un rând de când a început ninsoarea asta! se plânse poliţistului.
         Nu-i nimic, încercã sã-l încurajeze Licã. Ia-ţi şi tu o micã vacanţã, bucurã-te ca toatã lumea de iarna asta minunatã! Sã mai bem un pahar!
        Poetul nu avea chef. Mormãi nişte scuze şi se despãrţi de poliţist.
          Porni abãtut spre casã. Încercǎ sã nu vadã ce se întâmplã în jurul sãu. Îndrãgostiţii se sãrutau, copiii şi câini se jucau prin zãpadã, bãrbaţii şi femeile sporovãiau veseli. În pragul uşii dǎdu piept în piept cu Mãdãlina.
         – Mã duc la coafor, iubitule! Vreau sã mã fac frumoasã pentru tine.
         Era prea mult. Poetul n-avea de gând sã aştepte sfârşitul iernii.
          Aşa cã intrǎ hotãrât în biroul sãu. Descuie sertarul, încãrcǎ pistolul și-l privi câteva clipe.
          Aşezat pe scaunul de la birou, citi ultimul poem scris astã-toamnã şi-și trase un glonţ în cap.
          Împuşcãtura a împietrit liniştea din casã, iar afarǎ ninsoarea s-a oprit.
          Dupã înmormântare totul a intrat în normal.
          Mãdãlina a aruncat doi saci cu poeme la gunoi.
          Hoţii revenirã prin magazine şi prin autobuze, gãştile de cartier s-au trezit din amorţealã, bãtãile se ţineau lanţ pe strãzi şi în cârciumi. Licã şi ai lui nu-şi mai vedeau capul de treabã.
          Lola a urcat tarifele.
Iar Poetul, a fost declarat post-mortem Cetãţean de Onoare al oraşului...   

Din volumul in pregatire Povestiri despre ziua de maine 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase