joi, 31 martie 2016

Lui Nichita




            copacul are cercuri

        deci nu e piatră

        în inima lui au decăzut
        frunzele

        lătrând




        şi lacul are cercuri

deci nu e piatră

în el a decăzut           

pasărea

        însetând                



şi cerul are cercuri

deci nu e piatră

în el au decăzut

necuvintele  

de gând



        cerc în cerc,

porţi în porţi

pe altarul de piatră

seminţind

pentru vii pentru morţi

luni, 21 martie 2016

In onoarea lui Nichita


Defrişări. Tablete în alb si negru




Să cunoşti scriitorul cu viaţa, visele şi amăgirile sale. Să-i intri în laboratorul mintal şi să-i pipăi conexiunile derutante. Să crezi că l-ai ghicit şi să se strecoare lunecându-ţi printre degete… E posibilă încercarea, doar dacă el acceptă de bună voie să te ia de mână şi să te însoţească în pădure, pădurea lui, într-un luminiş magic, şi acolo să-ţi arate copacul din care vrea să-şi alcătuiască lucrarea. Romanul, nuvela, poemele, ce-o fi să iasă.

Te agăţi de crengi, scuturi frunzele, scrijeleşti şi pătrunzi sub coajă de viu, ca să-ţi faci o idee. Poate să ţi se pară un sicriu şi atunci găseşti un ciocan şi-i fixezi capacul  în cerul de beton în cuie. Sau ţi se pot deschide coperţi de carton ca aripile unei păsări. Simţi că îţi vâjâie capul, dar poţi zbura într-o călătorie, dincolo de viaţă şi moarte.

Azi 21 martie mă gândeam cum aş putea veni în întâmpinarea zilei ce ar trebui să fie sărbătoarea poeziei şi am găsit aceste rânduri dedicate unui prieten ce încă trudeşte la apariţia viitoarei sale cărţi, Vagabond sub cerul de beton.
        Iau distanţă şi văd pe facebook comunicatul în ton războinic de la Uniune.   Cei care ar trebui să se ocupe de sărbătoarea poeziei şi a poeţilor, conform fişei propriilor slujbe,  în loc să facă împăduriri cu înţelepciune, fac defrişări…înarmaţi cu drujbe.

sâmbătă, 19 martie 2016

LANSARE CARTE

Momentul despărţirii de Guştere



Ce e prea mult strică zice o vorbă românească - chiar şi atunci când e la mijloc dragoste părintească. De aceea am hotărât ca întâmplarea de la Piteşti, să fie ultima provocare publică - împreună eu şi Guşterele. E momentul să-l las singur pe individ să zboare după puterile sale. Şi ca să-l fac să înţeleagă că viaţa e înconjurată de un zid, e plină de capcane, am invitat-o la eveniment şi pe poeta Daniela Toma de al cărui volum de poezie „Când vorbesc în numele meu”, m-am îndrăgostit instantaneu.

Uşor stingherit, Guşterului îi sticleau ochii de invidie când Ionuţ Calotă soţul Danielei mă plasase în fotografie între două prinţese de mătase amirosind a poezie. Daniela şi Denisa.

Ştiu eu ce visase el? ce aşteptări avea animăluţul rebel?

L-am antrenat de mic, încă de la prima ediţie când a făcut ochi. I-am descântat de deochi, l-am învăţat să fie mândru de sine, să ocolească şmecheraşi Mitici de oraş ce se schimbă după cum bate vântul şi să-l ferească sfântul să-i muşte de mână pe critici, că l-a înghiţit pământul! Să-şi vadă de zbor şi să creadă în viitor!

Glumeşti!... Guştere zburător?... Matale ca autor spui poveşti!

Nu glumesc de loc, Guşterele meu zboară, e ca să zic aşa o pasăre rară, altfel de ce l-aş fi lansat de atâtea ori?...

Întâi la Merişani în propria lui matrice. De pe Priba din Dealul Tomi s-a prăvălit cu un zmeu în vână pe Valea Ţigăncii. Tobârlan aşezat într-o rână pe scândura băncii, mijea mulţumit din cer.

Apoi La Librărie Mon Cher l-am tratat boem, ca pe-un becher cum s-ar zice.

A urmat lansarea de la Roşiori, o regiune săracă unde am aterizat cu planorul. Ne-au întâmpinat două Flori în tandem, înflorind în aceeaşi teacă. Risipiseră norul de dragul Guşterului, într-un singur poem.

Iar la Râmnicu Sărat un Marafet literar de excepţie ne-a confirmat că Guşterele ca percepţie e un vizionar aşteptat.

Penultima lansare bucureşteană lângă Palatul Victoriei ne-a deschis în inimă rană. Sângele e ca mustul de-a lungul istoriei, doar rănit poţi simţi gustul gloriei! Cenaclul de urgenţă al Danielei Toma ne-a primit regeşte.

Într-un final de dragul rimei am riscat şi i-am propus Guşterului să ne întoarcem în Piteşti la locul crimei într-un ultim zbor asistat, şi ca înger să-i dăm Mariei numele Danielei Toma. Cunoscător într-ale poeziei Guşterele n-a stat pe gânduri.

Am scris aceste rânduri, după evenimentul frumos de la bibliotecă şi ca răspuns la spiciul lui Adrian Suciu de la Gram Bistro.

„Aveţi grijă şi ţineţi cont când cineva vă propune ceva agresiv, e o tehnica de marketing. Găsiţi valoarea acolo unde reflectoarele nu bat întotdeauna!”

















Fotografii: Ion Calota

luni, 14 martie 2016

Revelion pisicesc



           David este pisicul fiicei mele mezine în care nepotul meu Toma a investit multă preocupare formativă, dincolo de reforma curriculară care se aplică destul de greu şi în arealul pisicesc, după cele ce vor urma a fi descrise de mine în rândurile de faţă.

David este un specimen mai sălbatic pescuit într-o noapte pe plaja de la Vama Veche dintr-o gheenă. Ce căuta acolo David? cu siguranţă de mâncare! părăsit de părinţii săi naturali şi adoptat prin urmare fără acte, de milostenia fiicei mele, inimă de mamă sensibilă, care în mărinimia ei l-a luat acasă, l-a dus la medic şi i-a făcut card de sănătate şi buletin de Bucureşti.

Bietul animal speriat săracu de foame nu i-a venit să creadă când a ajuns în rai şi de aici s-au născut marile drame. În scurt timp s-a transformat dintr-un fomist social democrat, într-o felină liberală grasă. Bietul băiat nu se putea opri săracul din mâncat. Mânca şi bea apă şi am fost sigur din treaba asta că mai devreme sau mai târziu, crapă, dacă nu-şi va găsi o supapă.

L-am avut în custodie de mai multe ori şi de-aia ştiu! Nu se mulţumea niciodată cu ce avea, fura şi mâncarea lui Mario care stătea fără pază.  Mario fiind un pisic educat în casa celeilalte fiice, la bază profesor de matematică şi un bun pedagog. Situaţia e de natură simpatică la epilog, căci David s-a uitat împrejur şi-a găsit, nu una, ci două supape. Una pe gură şi alta pe unde alte animale se ouă…

Dar dragostea de pisică e mare nu e foarte mică. Şi aici intră în peisaj în ecuaţia ei de pisică, Tomistul, propriul meu nepot responsabil cu educaţia. Un fel de mister Curaj cu o sumă de idei novatoare, care ştie tot despre naţia pisicească şi îl îndrumă la reeducare pentru ca David să nu mai cerşească mâncare cât e ziua de lungă.

În weekendul ăsta am fost la Fundata. David săracul rămas singur acasă şi-a dat BAC-ul, examenul lui de maturitate. Fiică-mea a avut emoţii mari. 



„Bietul David, tare mi-e frică, leşinat cum e, că va isprăvi toate bobiţele din prima zi şi să vezi dramă!.”

Da nu e singur printre străini mamă! De ce-am făcut şcoală? şcoală bună nu de fiţe!... I-am lăsat telefonul să-şi cheme două trei fetiţe din vecini să facă împreună revelionul cu muzică şi joc de lumini, să treacă timpul mai iute, iar fetiţele, fete cunoscute, nu-s niscaiva paraşute, nu vin niciodată cu mâna goală.

Odată se lăsă tăcerea şi în minţile mute începu să ardă scânteia… Ştiţi că Tomistul e în clasa treia

Desigur i-am lăsat cheia şi zece lei să-şi plătească berea la nenea Nelu la butic dacă-i e sete.

Ăsta da revelion de pisic, măi băiete!