duminică, 23 ianuarie 2011

Ninge

     
 Se dedica poetei Florina Isache

     iar s-au jucat îngerii.
toată noaptea
s-au zbenguit,
s-au bătut cu pernele
lor moi,
un fulg n-a ramas în cer.

     ne-a acoperit zăpada.
parcă şi sângele-n mine
e alb.
îmi ţin strâns
în pumni respiraţia,
să nu-mi scape
ca pe vremuri,
sfoara
la zmeu.

joi, 20 ianuarie 2011

Stropi de viata. (Picaturi de sange)

11,45. Alexandru a intrat în operaţie de cinci minute. M-a sunat bunica lui şi soţia mea. Dumnezeu ştie? Se concentrează să repare ce a greşit? … Cum să fac să-i atrag cumva atenţia!? Bisturiul taie în carne vie. Inima mea e roşie. Ochii înţepeniţi îmi atârnă undeva deasupra mesei de operaţie. Urlu ca o fiară rănită pe dedesupt  şi nimeni nu-mi aude tăcerea. E cale lungă pâna-n Germania. Ai grijă doctore copilul ăsta e prinţul, bulgărele nostru de aur, dar e din carne. Doamne de ce nu  pot fi eu în locul lui, eu aş ştii, el nici măcar nu ştie.
Mă îcredinţez rugăciunii şi aştept. Timpul ăsta nu se mai urneşte.

12,30. Ce să fac acum? Cum să-i ascult respiraţia. După prima operaţie, n-am fost cu el să am grijă, şi-a pierdut cuvintele, abia de incepuse să le-nţeleagă rostul şi le-a pierdut; de durere, de singurătate, cine poate şti. N-a mai vorbit, se izolase cu totul în sine, dar după un timp am reluat legătura. Se uita la mine cu ochii lui mari şi senini şi vorbea cu ei, vorbea, vorbea şi eu intelegeam tot.
I-au rămas şi sunetele, doar ordinea lor s-a pierdut, sau poate si-au găsit o altă ordine pe care noi încă nu suntem în stare s-o pătrundem. Glasul lui ca un cântec de pasăre cristalin se antrenează parcă tot timpul, rostogolind sunetele care curg precum  susurul apei printre pietrele de munte.
Nu mai pot să scriu. Mă simt aiurea. Mama lui, fiica mea probabil acolo îşi frânge mâinile în neputinţă, la câţiva metrii de sala de operaţie…
Numai Dumnezeu…  trag nădejde că ştie, nu-l tulbur, îl las acolo să-l vegheze pe chirurg.

12,50. Eu văd acolo un pâlc de îngeri în halate albe, par mulţumiţi, concentraţi fiecare cu treaba lui. Par să stăpânească situaţia. De la 10…Ei ştiu ce fac…eu nu mai ştiu


Mă plimb prin casă de la un capăt la altul. Am deschis toate uşile aşteptând să vină Alex să le închidă în urma mea. Nu suportă uşi deschise şi lumină stinsă. Am luminile aprinse în toată casa. Pe la 10  s-a intrerupt currentul, un sfert de oră. Ce m-aş fi făcut acum fără lumină. Au venit lucrătorii jos la tablou si-au reparat-o.
Şi Alex a intrat în operaţie la 10. A fost Cristina un minut pe net şi mi-a spus. Nu vreau să fac legături.  E deja 13,05.

13,30. Am udat florile. Ce mai pot face?... Ultima lui operaţie a durat cinci ore şi jumătate. Acum sunt mai mult de trei. Privesc fix pe Messenger. Poate mai intră Cristina.

Cum poţi atâtea ore să ari cu plugul brazdă în carne vie sub globul acela mare şi roşu ce te izbeşte în moalele capului...

14,00. Mă plimb şi număr paşii. În panică pierd şirul, sunt la margine… Cum de mă pot plimba.  Ce lent e timpul 

14,30. Multumim domnule doctor Boemers!.... si lui Dumnezeu. Au venit vestile; sunt bune.

luni, 17 ianuarie 2011

Cuibul de sconcşi ai Realităţii _ pamflet

                              Sconcşii, sunt omnivori, consumând atât plante cât şi animale, în funcţie de anotimp. Se hrănesc cu insecte, larve, râme, rozătoare mici, şo-pârle, salamandre, broaşte şerpi, cârtiţe.
Mediul în care trăieşti, este dovedit ştiinţific, lasă amprente vizibile, nu numai spirituale şi de comportament,ci şi în trăsăturile fizice.
Mănâncă de asemeni şi fructe de pădure, rădăcini, ciuperci şi nuci. Nu înseamnă că se pot spăla de păcate cu intenţiile bune.
Rămân în urma lor cozile imense, stufoase ,dar şi o putoare teribilă emanată de glandele anale.
Nu ţin cu tot dinadinsul să fiu dur, dar faţa inpădurită cu ţepi a lui Striblea, cu membrele lui scurte şi muşchiuloase şi ochi de şobolan, puful de pe faţa rotundă, bucălată, insinuantă ca un funduleţ de copil al Oanei Stancu, limba ascuţită de şarpe a Andreei Creţulescu, zâmbetul nihilist de cârtiţă al Laurei Chiriac, glasul găunos al Ursului, nu puteau genera decât emisiuni lipsite de imaginaţie, semănând izbitor una cu cealaltă şi toate, cu pu-toarea unică pe care o lasă în urma lor sconcşii.
Din când în când, atunci când miroase prea tare în cuibul de sconcşi al Realităţii, sau nu miroase suficient, ca din senin se dezlănţuie Vântul, din toate foalele, şi reface climatul care-i convine.
Nu ştiu dacă politicienii sunt cel mai mare rău, cum se spune, sau sconcşii din Media.

P.S.
De o saptamana ma gandesc daca dau drumul la acest post. Ruăl meu e mult mai mic decat răul lor. Unde am ajuns...

marți, 4 ianuarie 2011

Pasarea pe limba ei piere

Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?
Iată-mă în mare dilemă eşuat pe blog într-o conversaţie cu Pasărea ceţii, inconfortabilă şi nebună precum o ştiţi:
_ Eşti cu sorcova bietul de tine, te legi de mine ca popa de femeia văduvă.
_ Popă eu? Te-ar fi durut în aripă dacă legai pur şi simplu boala, de  om sănătos?!  Ce insinuiezi chip ceţos, de-mi răzvrăteşti toate blondele, acu la început de an să nu mai intre la mine pe blog.
_ Dacă te-ar fi interesat traficul cu adevărat ţi-ai fi pus mintea la contribuţie, ai fi inventat ceva inspirat care să ţină pagina întâia a blogosferei, fără can-can-uri şi înjurături la preşedinte că s-a săturat lumea.
_ Şti ce Pasăre, dacă am învăţat ceva bun de la Boc e că trebuie tot timpul să tai bugetarii dacă vrei să meargă treaba, eu nu te am decât pe tine, grijă mare ce clămpăni pe ciocu ăla lung, se poate scurta, şi cu el scurt faci indigestie… nu ţi-ai plătit  nici contribuţia la şomaj cu ce-ţi cumperi seminţe?...
_ Sămânţă de scandal ce esti! nu te uiţi la tine, n-ai simţul realităţii. Afară azi a fost eclipsă de soare, i s-a luat soarelui lumina! şi la Romania Mare e jale, i s-a luat sediul Vadimului, şi tot nu s-a sfârşit lumea!
Mie ce poţi să-mi  iei, caii de la bicicletă? pardon că nici trotinetă n-am avut în dotare, am zburat în ceaţă de capul meu…
_ Ba de capul meu Pasare, de-aia am ajuns…
Am ajuns de unde am plecat la marea dilemă.
Destul de greu să te rupi plăcutelor îndeletniciri ale sărbătorilor. Mai cu seamă că afară ninge, iar înăuntru prăbuşite în coşuri de nuiele, damigene obeze  păstrează încă secretul culorii rozalii şi dulceaţa boabei de strugure atinsă de brumă. Cui să-ţi laşi slobod sufletul, fulgilor de nea sau unei cuvioase împărtăşanii în căldura binecuvântată  a căminului?