luni, 24 aprilie 2017

Keukenhof. In asteptarea fotografiilor





O răceală puternică ne-a temperat entuziasmul stricându-ne cumva programul de vizite. Dar până la urmă am înfrânt şi vântul rece şi ameninţarea de ploaie şi am pornit spre Keukenhof. De la ultima vizită aici acum doi ani, am sesizat câteva modificări în sensul că înfloritoarea afacere şi-a extins activitatea comercială, şi-a construit o altă intrare şi după părerea mea şi-a dublat vizitatorii. Cred că dacă i-ar fi dat cuiva ideea ca toţi vizitatorii de ieri să ridice deasupra capului telefoanele cu lanterna aprinsă, efectul ar fi fost acelaşi cu cel din Piaţa Victoriei. Doar că aici nimeni nu va striga Jos guvernul şi Să vină DNA-ul!

Se vede peste tot cât de util sunt gestionaţi banii publici, de la reţelele de autostrăzi probabil cele mai bune din Europa, până la perdelele cu vegetaţie de protecţie care nu lasă zgomotul să pătrundă în casele locuite.

Despre Raiul florilor vă las în grija Nikonului, imaginile fac desigur mai mult decât cuvintele. După câteva ore bune de încântare a simţurilor am pornit spre casă, unde Claudia ştiam că de ziua lui Toma ne pregăteşte o masă împărătească, dar pentru că încă mai era lumină ne-am abătut spre Haarlem şi bine am făcut. Ramona citise undeva pe net că dacă ai ajuns la Amsterdam e păcat să nu vezi Haarlemul. Toată dreptatea din lume! De reproşat doar roata mare şi alte atracţii din târgul de distracţii, care nu cadrau cu zidurile încărcate de istorie. Dar cum e ştiut cât de expansivi şi gălăgioşi sunt olandezii, i-am lăsat în elementul lor, căci erau la ei acasă.

Ajunşi în Zwolle, am avut plăcerea să recunosc la masă pe un prieten al meu de pe facebook, regizor de film, Pedram Rahmanyşi ca între artişti ne-am luat în braţe cu Martin împreună dincolo de miezul nopţii, constatând toţi trei că ne place mai mult Votka decât Jeneverul




































sâmbătă, 22 aprilie 2017

Guşterele la Amsterdam



Într-un clasament al impresiilor la revederea cu Amsterdamul n-aş trece nici plimbarea cu vaporaşul pe canale, obligatorie dacă vrei să înţelegi mai mult din oferta cu paletă largă a oraşului şi nu ai o bicicletă la îndemână nici mulţimea pestriţă, un babilon de turişti din toate rotunjimile pământului (unii scriitori mai cubişti ar folosi aici expresia neadecvată „toate colţurile pământului”, ce trişti!), chemaţi parcă să respire libertatea din aerul înmiresmat cu marijuana, dornici să se înfrupte cu mierea locului şi nici măcar rătăcirea pe care trebuie să ţi-o permiţi dacă tot ai venit, de a privi mai ferit dacă eşti om serios, vitrinele vii ale Cartierului Roşu.

Am să las pentru altădată şi întâmplarea plină de haz trăită în Scenic-ul nostru cu şapte locuri ocupate, în care doi erau copii, un comando adevărat!… Ajunşi, printr-o eroare de comunicare a internetului cu harta de pe telefonul mobil, în spatele unui tramvai, rulam pe şine şi nici în stânga, nici în dreapta, nici o lege a circulaţiei nu ne dădea dreptul să mai ieşim. Am făcut circuitul de patru ori. Am martor o pisică la geamul unei case ce ne privea printre glastrele cu flori şi ne făcea cu lăbuţa, plină de admiraţie, bezele ca pentru învingători.

Eram sigur că celula de criză a poliţiei se activase şi, în mintea mea mă pregătisem să fim somaţi cu pistoalele în mâini, ca orice grupare de terorişti sadea. Nu s-a întâmplat! Până la urmă am reuşit să ieşim de pe şine şi, fericiţi, ne aşteptăm acasă amenzile, dacă nu cumva spre norocul nostru camerele video au rămas blocate.

Mă opresc deci la cea mai puternică impresie!

În faţa debarcaderului, doi tineri, decent îmbrăcaţi, nedrogaţi. Ea îl sprijinea pe el şi-l aşeză aproape de mine pe parapet, galben la faţă şi dintr-o dată secerat evident de o durere atroce. Fata l-a întins pe spate şi agitată se adresă celor din jur arătându-şi telefonul. Pare că nimeni nu-i înţelegea limba. Lângă mine, un negru continua impasibil să mănânce dintr-un pachet, eu m-am ridicat în picioare în întâmpinare, dar nu am înţeles nici o boabă şi discret am dat negativ din umeri.

Tânăra continua să întrebe de zor trecătorii bătând cu degetul în ecranul telefonului, nebăgată în seamă de nimeni, disperată, alergă către debarcader. În sfârşit o altă pereche, tot tineri, tot frumoşi, s-au oprit să o asculte. Cei doi s-au dus către debarcader, iar fata s-a întors la bolnav să-l ţină de vorbă. Un purtător de uniformă, probabil bodyguard, care de altfel văzuse toată scena, împreună cu cei doi, şi-a părăsit postul de observaţie deplasându-se spre locul evenimentului.

Tacticos, fără grabă, stăpânind situaţia, le-a dictat tinerilor un număr de telefon privind în continuare neutru evenimentul în desfăşurare. Băiatul a sunat la salvare, dar pare că nu se înţelegeau de fel cu cel de la urgenţă. Bodyguard-ul, separat, pe telefonul lui, preluă iniţiativa şi sună prezentând în amănunt şi el situaţia celui de la capătul firului. Am înţeles de la Laurenţiu, care între timp apăruse lângă mine şi mi-a tradus, că ar fi nevoie de paşaport şi o adresă ca cetăţean străin. În concluzie, salvarea nu vine! Probabil cel de la telefon îi dăduse un sfat util de prim ajutor şi cel în uniformă îl comunică răbdător şi oficial mai departe.

Daţi-i bolnavului zahăr cu apă, nu lapte sau doamne fereşte vre-un drog…

Tânărul al doilea, cel săritor, nu cel întins pe parapet, ţâşni printre maşini direct, nu pe la trecerea de pietoni, pe celălalt trotuar văzuse o cofetărie. Se întoarse repede cu ciocolată şi cola şi reveni în stradă făcând cu mâinile la un taxi. Când l-au urcat pe bolnav, era viu. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai târziu…

         

Am făcut comparaţia cum e la noi în Românica. Suni la 112 şi în minutul următor salvarea a şi plecat către bolnav, iar Arafat e ajuns deja la televizor să dea detalii…



Mai povestim… Guşterele la Amsterdam