duminică, 29 septembrie 2013

Mendelssohn Violin Concerto E Minor OP.64 (Full Length) : Hilary Hahn & ...


            Am părăsit butonul de panică şi într-o clipă de rătăcire m-am regăsit în partea luminoasă a lumii. 27 de minute am uitat de toate lucrurile mărunte. Mângâierea arcuşului pe corzile  violinei a spulberat ceaţa care mă ţinea captiv. Pare atât de simplu... Bună duminică!

            Lăsaţi încrâncenarea, politicienii, câinii şi sărbătoriţi şi voi respectând rânduielile lui Felix Mendelssohn BARTHOLDY!
            Nu pe cele ale celuilalt Felix...

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Mai bine mai târziu



            În sfârşit, am primit fotografiile de la Aurel Sibiceanu cu evenimentul japonez de la Muzeul Literaturii, fotogrfii promise, trei postări mai jos pe blog. Mulţumesc frumos Aurele! Mai bine mai târziu! Sub semnul sintagmei, tocmai constat că lipseşte din dosarul transmis fotografia cu Maria Nicorescu. 


Credea că mă păcăleşte. Nu era nimic compromiţător să păstreze poza, cartuş pe ţeavă şi, la o adică, „pac la Războiul!”. Mai repede cred că din invidie, a vrut s-o păstreze doar pentru el.

            Maria e ploieşteancă, de vârsta mea. Nu s-ar crede nu-i aşa? Eu voi împlinii 65, nu se cade să spun şi vârsta ei!... Ne şade bine în poză, e de acord şi Nichita. Şi-a pus apostila în colţul din dreapta sus. Doar că destinul prevăzător, a prins în cadrul obiectivului cifra 12, avertizându-ne cu al doisprezecelea ceas. În treaba asta nu merge mai bine mai târziu, era mai bine, mai nainte să ne fi întâlnit.


            Ca să vedeţi că nu mă roade invidia am să v-o arăt pe Maria şi lângă Sibi. Hei ce spuneţi? La Sibi se vedea că e sub papucul prietenei. A trebuit să-i scurtez din picioare, să nu i se vadă pantofii. Eu i-am pozat. 
            L-am îndemnat să se-apropie de Maria, dar el nu şi nu, n-a cedat. Ce mai observ, abia acum când mă uit cu atenţie, e că destinul şi-a retras conceptul cifrei 12 din poza lui. Aurel e mai tânăr, el are dreptul!

            Ce darnic e marele blond, i-a aprobat şi lui!... Ar trebui să se hotărască şi lunatecul ăla pe cine are mai mult la inimă. E drept că apostila e în stânga în poza cu Sibi şi parcă de fapt se uită la Maria... Depinde de unde priveşti.


            A ajuns şi prietenul nostru de pe facebook, Nicolae Sirius, direct din aeroport, strălucitor ca steaua căreia îi poartă numele. Faţa lui surâzătoare a împrumutat mult din trăsăturile japonezilor. Mă întreb, căldura luminoasă ce i se citeşte pe faţă vine din interiorul numelui său? Mai repede cred că vine de la soarele care răsare undeva în spatele unei insule, de după un nor de ceaţă unde locuieşte el printre japonezi. Pură şi clară, n-avem de unde-o ştii. Până la noi ajunge murdară.


            M-am bucurat de prezenţa lui Rodian Drăgoi pe care îl ştiam doar din poeziile sale de aleasă sensibilitate şi profunzime. L-am putut felicita pe proaspătul ales preşedinte la Filiala de Proză a Uniunii, un fel de Barosso cu multă barbă, Aurel Maria Baros. 
            Am schimbat câteva vorbe cu Victoria Milescu, cea care a ţinut să-mi strecoare că a citit două din cărţile mele şi că-i place poezia din ele. Am rugat-o să nu mai spună asta nimănui, ca să nu-şi capete duşmani.



            Seara a fost scăpărătoare. Doi scriitori, Nicolae Sirius şi Ştefan Dorgoşan, două cărţi, două ţări, două culturi, căci Dor-go-şan a venit cu Impala lui.
            V-am lăsat şi câteva poze să mai priviţi o dată exponatele din Rotonda de la Muzeu.

vineri, 27 septembrie 2013

Climate



            Scriam, nu cu mult timp în urmă, un text care nu ştiu din ce motiv nu s-a numărat printre postările de blog. Eram în interiorul unui ceas al după amiezii. Doamna Markel îşi număra likeurile pe facebook. Martorul cheie audiat la parchet în stare de şoc, număra muşcăturile câinilor în ochii lui Andrei. Simona Halep revenea în meci şi câştiga prin abandon: 3/6. 7/6. 3/0, numărând dublu de fericire, nevenindu-i să creadă, cele 3 ghemuri din ultimul set al partidei cu Anastasia Pavlyuchenkova de la Tokio. Din păcate s-a ciocnit cu Venus...

            Valeriu Zgonea îşi pusese casca albă de miner şi pescuia în lacul cu cianură de la Roşia Montana, numărâd voturi. De unde peşti?... La DNA Sorin Alexandrescu număra urmele motanului în dosarul şpăgii. Angajaţii din sănătate ieşiseră în stradă şi se numărau reciproc(numărătoare comparată nu cumpărată) cu finanţiştii de pe geam de la minister, care socoteau nedumiriţi şi nu înţelegeau de ce nu pică 6% din cer.

            Un ins maidanez lătra numărând pe lista lui Arşinel, iar comisia specială a parlamentului, număra ordinea la audieri a tridentului SRI, SIE, BOR, că nici Dumnezeu nu mai ştie unde sunt frâiele momentului. Măcar că El nu se ia după vorbele deşirate ale premierului.

            Au mai trecut zile. Vitrinierul a aşezat frunzele îngălbenite pe jos şi sprijinit just pe vânt, numără până la cinci gratiile în aşteptare, ale mogulului. Se aud păsările călătoare  pleacând din Partidului Conservator spre ţările calde.

            Ştim noi ce vine? Cât de calde rămân şi ţărmurile useline, cu clima asta în schimbare?

joi, 26 septembrie 2013

Dovleacul n-are seminţe. Pamflet




            De ani de zile Felix se luptă cu justiţia în cazul ICA, precum porcul cu dovleacul.             
            Şi-a pus râtul de fier în funcţiune şi cât e ziua de lungă, demonstrează prin curtea fostului Institut de Cercetare al Agriculturii, ca un miner de suprafaţă, neapărat cu Antenele după el. Filmat din faţă, ameninţă că intră în greva foamei, rostogolind dovlecul şi susţinând că acela e un abuz al statului, nu un harbuz şi justiţia nu are ce căuta pe proprietate lui. Nu strică el că s-a dovedit dovleacul de aur când l-a rostogolit. El l-a cumpărat de la tarabă şi l-a plătit cinstit.

            Se pare că telepatic cineva i-a şoptit, dar asta nu s-a dovedit.

            Azi justiţia ar trebui să spargă dovleacul. Mircea Badea, Dana Grecu, Radu Tudor, Oana Stancu, Ursu, Razvan Dumitrescu, Sandra, Ciuvică şi pastorul protestant, stau atârnaţi pe gardurile tribunalului. E important dacă judecătorii vor descoperii sentinţa. Sămânţa de scandal. O Ciuvică la streşină îşi punea dorinţe:

            Liniştiţi-vă că dovleacul n-are seminţe!...

miercuri, 25 septembrie 2013

Lansări



            Ieri la Muzeul Literaturii Române, în Sala Rotondă, nu a venit nici o televiziune. Prinşi de priorităţile momentului, toţi reporterii de teren alergau probabil cu limba scosă în exerciţiu funcţiunii în locuri mult mai reprezentative pentru gustului public.(Am fost tentat să scriu gustul public al faunei, dar m-am abţinut la timp).

            Măcar de s-ar fi angajat cu toţii în serviciile de ecarisaj ca hingheri, maidanologi, numerologi, psihochinologi sau mai ştiu ce alte posturi a legiferat în structură senatorul câinilor, Marius Marinescu, să-i inventarieze, să-i prindă, să-i ducă în adăposturi şi să-i trieze pe specii şi rase pe toţi maidanezii: maidanezii-maidanezi, maidanezii- soubiz, maidanezii hahalere, sau maidanezii cu tichie de politician. Fie şi fără eutanasie! Să ecologizăm odată străzile ca să putem începe revoluţia europeană a Bucureştiului, pe care primarele Oprescu a promis-o, dar e obligat să o ţină în sertare. Nici nu ar avea cum s-o aprobe în Consiliu şi să dea drumul la lucrare, până când ăştia de la Roşia Montana nu se dumiresc ce vor.


            Vă spun că în principiu reporterii şi-au ales greşit locul, n-au avut fler. Puteau să ajungă totuşi şi la Muzeu (literatura la muzeu?), să-l întrebe pe Nicolae Sirius, japonezul nostru, la ei acolo în ţara soarelui răsare, cum au scăpat de câini?

            Cer scuze publicului select care a participat sub egida noii Filiale Bucureşti Proză,  la evenimentul lansării a două cărţi de excepţie: Impala _ Ştefan Dorcoşan şi Amintirile unui însingurat _Nicolae Sirius, dar deocamdată nu mi-au parvenit pozele şi fără imagini nu-i aşa nu te crede nimeni.

            P.S. „Fotograful” meu, poetul Aurel Sibiceanu, s-a luat cu vorba(nu spun cu cine)...şi întârzie.

vineri, 20 septembrie 2013

Lac de umbră toamna






Cum cad literele ca nişte frunze în somn!
Copleşit de toamnă copacul singur
şi-a scuturat chipul într-un lac de umbră.
Pe jos ruginitele semne foşnesc,
hieroglife inconsistente.
Scrisul nu rămâne pe frunzele moarte.
Bastonaşe şi linii frânte...
Doar timpul e veşnic,
drumul sfârşeşte cu ultimul pas.



În căsuţele goale,
atârnate de crengi, ale păsărilor,
a rămas să cânte vântul

miercuri, 18 septembrie 2013

Diluvii USLine



            Uluit şi neputincios, ca un umil bec aprins, pâlpâind în faţa valului negru al unui tsunamii care se apropie, ascult vorbele mincinoase ale premierului deversate din televizor. Insul mă zăpăceşte zilnic zâmbitor, susţinând că minciunile lui dintr-o mie de motive nu sunt nocive, sunt simple floricele de porumb, în cel mai rău caz, adevăruri speculative, replici inofensive date minciunilor năucitoare ale preşedintelui.
            Bâzâie filamentul în becul de pe stâlp şi sticla e gata să se facă ţăndări.
            Limba premierului zburdă descriind mari volute pe un fel de hârtie adezivă de prins muşte. Întreaga reţea integrată a aparaturii de înregistrare a dezastrelor, e paralizată, pentru că din direcţia opusă ameninţă coşmarul somnambul al autoproclamatului prezumtiv viitor preşedinte, retras momentan într-un mic recul în Elveţia, să-şi mai scuture napalmul de pe cuvinte, de dragul păcii în USL.
            Navighez între două dezastre pe o plută de piatră cu un bec filând, inconjurat de cianurile Roşiei şi parcă mi se pare că văd în zare licurici zburând între Piaţa Universităţii şi Palatul Victoria.
            Trag nădejde să nu fie o amăgire prea mare!

luni, 16 septembrie 2013

Roşia Montana şi calul lui Făt-Frumos



            Scrisul pe blog e ca prelungirea artificială a vieţii la aparate. Când nu mai ai curajul să ieşi în stradă, te temi de câinii comunitari/ sau de unităţile de jandari/ ce-au săltat/ peste coperişul de nori/ de deasupra guvernului/ podul de flori/ al infernului/ şi au legat/ un lanţ viu,/ apolitic,/ de fier/ să-l prindă în braţe pe premier/ în punctul critic,/ când va fi chemat/ de poporul mioritic,/ într-un târziu,/ la bilanţ./

            Uns, întâiul miner al ţării/ la Roşia Disperării/ şi-a scos casca din şifonier/ieri,/ era premier,/ a uitat/ că a fost sezonier/ deputat/ şi s-a stropşit la parteneri./ Aşa au aflat liberalii/ destinul/ crud/ că alui Crinul/, nu va mai fi împărat/ peste Românica. Apud/ Ponta/ au hotărât generalii/ PSD, ăia care conta.../

            Tu pe blog, ce poţi face?/ pe nebunul./ Scrii ce scrii, până ţi se tace şi se ia furtunul...

            Dacă există un blestem ca un văl de ceaţă peste obrazul Românicăi, el e întreţinut cu acribie să rămână acolo de hahalere şi mincinoşi mitici.

            Nimeni nu mai ştie cum arată fata, sub ţesătura vălului! Mai e frumoasă, educată, bogată, Cosânzeana? Mai poate însufleţi calul şi pe Făt-Frumos ca s-o apere de mulţimile de zmei care-i dau târcoale?

            Dar să revin la ziua de ieri. Premierul, travestit cu masca lui Făt-Frumos, şi-a luat calul şi casca, şi a descins pe jos în galerie la Roşia Montana, unde Ileana Cosânzeana, mai de voie mai de nevoie, încheiase contractul de căsătorie pe hârtie cu unul dintre zmei. Dar zmeul nu consumase uzufructul, pe motiv că apeductul cu cianură, nu se parafase la mediu.   

            Ileana Cosânzeana/ a văzut/ că el,/ Făt-Frumosul Pontonel,/ e găurit/ şi gol/ ca un păunel/ umplut/ cu nămol./ I-a oferit/ un săculeţ de aur/ din tezaur/ pentru Daciana,/ cu rugămintea să tacă/ din gură/ că în zonă e oleacă/ de cianură./ L-a primit,/ n-a avut ce face,/ dar a mai cerut unul,/ un săculeţ/ de nutreţ/ preţios/ caşcaval/ pentru nebunul/ de cal/ al lui Făt Frumos./

            Altfel, ăsta e în stare să se bată singur cu zmeul şi să-l doboare...

marți, 10 septembrie 2013

Egali cu semiluna, un vis?...




 Repriza I

           Toată ziua de azi am ezitat din superstiţie să scriu ceva pe blog. Mi-a fost teamă de turci pentru că ei ne cunosc bine. Stau mărturie cărţile de istorie. În prima repriză, de ce m-am temut s-a întâmplat. Se cuvine să ne strângem oştile. Îl punem pe Maxim în locul lui Stancu şi-l mai aducem şi pe Bucur, schimbând faţa echipei. Asta e băieţi, cu Dumnezeu inainte!
             Zarul e la Piţurca nu la Terim.

Repriza II

             Nu mai am ce comenta. Cu postarea asta am dat-o şi eu în bară. A treia bară. Şi dacă ar fi să fiu consecvent, insuccesul se datorează tot guvernului, dar mai ales primarului Oprescu. El are a se teme. Nu l-am înţeles de ce s-a bucurat când a adus iarba din Ungaria şi a dat cu căciula după câini, mai devreme.

luni, 9 septembrie 2013

Vin tiriştii






            Am văzut o finală de tenis la US Open între doi titani. Chiar dacă  Serena Williams şi Victoria Azarenka ar fi două splendide exemplare feminine, forţa fizică şi mentală arătată pe terenul de tenis, nu poate să fie decât a unor titani. Nu insist asupra încleştării dramatice, inegalabilul spectacol în jocul puterii al celor două călăreţe ce-şi scuturau coama fornăind şi apoi într-o deplină contopire cu racheta îşi schimbau armele de luptă...

            Din păcate, trebuie să cobor pe subiectul pe care-l abordez azi de la înălţimile zeilor, pe plaiul mioritic al Roşiei Montana. Ce văd aici? Doi lideri şterşi de putere, incapabili de a-şi asuma ceva, luând decizii după sondaje de opinie, presiunile străzii, faceebok sau consilieri siniştrii. Doi lideri ca două fetiţe jucând şotronul pe marginea drumului până vin tirurile...
Intrebare:
Ce-or avea în tiruri?

duminică, 8 septembrie 2013

Maria. Fragment din volumul in pregătire Guşterele



LA MULTI ANI TUTUROR MARIILOR CARE SARBATORESC AZI!
 Și pentru Marinii care trec pe aici Gânduri bune!
                                            *
Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, copil, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta, care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce ei doi nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă. Noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Maria se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns. Trebuia să număr până la 100. În timpul ăsta ea devenea zână şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos.         
Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră. Aplecat deasupra Mariei o săruta. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci, a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel. Mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.
           –I-a fost sete lui Cornel şi i-am dat lui să soarbă picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită. Deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

3-0 cu Unii...





Ungurii şi-au pierdut la Bucureşti, h-ul



            Doar două au fost momentele care m-au nemulţumit aseară. Recunosc sunt exagerat de pretenţios. Deci unu, că s-a huiduit când a fost cântat imnul Ungariei şi doi, că nu s-a huiduit la sfârşit de meci, un minut, să se ceară demisia lui Mircea Sandu. Nu revin asupra picăturii care a umplut paharul la Federaţie, am explicat pe blog rândul trecut.

            Am aflat că la televizor între timp a intrat pe fir şi Mitică Dragomir, sprinţar, din senin, ca să bage zâzanie, susţinând că miop n-am văzut bine şi că din paharul preaplin, a căzut doar un strop de şampanie...

            Închipuiţi-vă  ce impresie extraordinară am fi lăsat lumii dacă am fi aplaudat imnul oaspeţilor, după ce hoardele acelea de huligani au vrut să ne dărâme fântânile din Centrul Vechi! Istoric, mergând înapoi, i-am fi plasat în secolul XVI. O precizare se cere, că ei, nu noi, au secat fântânile umplute cu bere.

            M-am uitat, când s-a cântat imnul nostru s-au întors cu spatele, ca o haită de maidanezi pusă pe fugă de primarele Oprescu...

            Ionescule, suficient atât! Ce-ai vrea, să-şi pună doctorul ştreangul de gât? Sau preşedintelui Sandu să-şi taie vre-o venă de la degetul mic, să-i găsim săracu crestătura la buric în vreo ghenă în plic? Ai uitat că-l cheamă şi Mircea? Marţi vin otomanii ce dracu!

            Felicitări fotbaliştilor care aseară ne-au bucurat inimile şi ne-au umplut de mândrie pentru un 3-0 istoric! Şi felicitări de data asta meritate lui Piţi, care la rândul său, am căzut pe spate când l-am auzit, i-a felicitat la conferinţa de presă pe adversari, pentru modul cum le-a mers echipa.

            Sincer nu-l credeam atât de subtil.

vineri, 6 septembrie 2013

Demisia lui Kafka. Nimic despre Piţurcă. Avancronică.



            Azi e o zi specială. Stau în faţa calculatorului şi parcă mi s-a rupt firul. Mi-aduc aminte, i se rupea şi bunicii uneori când trăgea lâna din caier şi fusul învârtit prea repede cădea pe jos. Tocmai Făt Frumos se lupta cu zmeul, dând cu el de pământ. Bunica ridica fusul şi cu degetele ei lungi refăcea cu dexteritate, trăgând uşor de lână, legăturile nevăzute. Puteai jura că firul n-a fost rupt niciodată şi povestea continua.

            Ce se-ntâmplă cu mine şi cu noi acum? Tocmai un copil de patru ani a fost omorât de un câine. Nici în visele rele!... Iar noi facem referendum pentru ce? Nebunia cui e mai mare, a câinelui?... Mâine ce va mai fi? Între ce jivine va trebui să alegem.

            Şi, nu-mi revin.

            Trec peste Roşia Montana, peste Oltchim, peste CFR, peste Guvern, peste parlament, peste lăcomia politică mizerabilă. N-ar trebui să trec, dar le las în seama frumoşilor nebuni de pe străzi. Trag nădejde că poate ei n-au fost contaminaţi de Mioriţa şi nici de bani mai mânjiţi ca cianura.

            Dar nu pot să trec, azi e o zi specială, viaţa trebuie să continuie. Nu pot să trec, am aflat de la televizor, televizorul mai minte, că s-au trimis de la Federaţia Română de Fotbal invitaţii, după înmormântarea de ieri, părinţilor copilului să participe la meciul de fotbal dintre România şi Ungaria. Nu e Kafka, e Mircea Sandu!

            Dacă este aşa, nu e greu de aflat, e timp până diseară, după meci indiferent de rezultat să-i cerem demisia. Dacă nici de asta nu suntem în stare ne merităm soarta.

            Fotbaliştilor le doresc victoria!

joi, 5 septembrie 2013

Ce frumosi sunt tinerii protestand




            Ce frumoşi sunt tinerii protestând! Ei sfidează cu libertatea lor maşinile care înoată în carosabil, încălcând flagrant regulile de circulaţie nescrise ale istoriei. Jandarmii în costumele lor negre se bălăngăne aliniaţi într-un şir lung de spânzurători, legaţi cu lanţuri de boldurile lui Videanu. Fetele zâmbind radioase le-au adus flori şi le strigă în cască ora întâlnirii sub ceas în parcul Tei ca să facă dragoste.

            Primarul Oprescu a amenajat o tribună în Piaţă să le mulţumească manifestanţilor în lacrimi pentru alungarea din capitală a maidanezilor.

            Mulţimea scandează Roşia! Roşia! Roşia! Şi din spatele mulţimii, dinspre câmpurile mănoase, vin transportoarele blindate încărcate cu roşii. Unul bărbos într-o portavoce schimbă direcţia ţintei mişcătoare. La guvern! La guvern! Ponta îi aşteaptă pe trepte la Palatul Victoria, mic tot mai mic, să le dea vestea mult aşteptată mai întâi lor.

            „Am semnat ordonanţa de urgenţă cu gândul la popor. Punct unic.

            Anul ăsta bulionul e gratis!”


miercuri, 4 septembrie 2013

A disparut primarul general



            Reporterii nu-l găsesc nicăieri pe primarul general. A dispărut omul. Nu ştie nimeni nimic. Sunt profund indignat că nu e căutat cu câinii comunitari. Poate e în pericol înţepenit într-un alambic cu homari? Stă sechestrat în ceaţă înconjurat ridicol de măgari, sau de lăutari? Poate l-au tras în bulboană toancele? S-au mai ştii, l-au castrat piţipoancele?

            Măi fraţilor! n-o luaţi la modul uşor, don Doctor e iubit de popor. Vă rog frumos! Rămânem făra autostrăzi suspendate şi pe jos între palate, ne mănâncă câinii. Scuzaţi cacofonia.

            Undeva duios Anastasia Lazariuc cânta Sinceritate şi-un puiuc Fox Terrier mai haiduc, lătra amarul dintr-o lesă la geam, ca la balamuc.

            „Ham, ham! La 18 are conferinţă de presă primarul. Mă duc să-l aplaud.

marți, 3 septembrie 2013

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu



Nota:


          Nicolae Radu, prietenul meu, unul din personajele Dosarului Albaştrii a împlinit azi 62 de ani. LA MULţI ANI NAE!

          De dimineaţă a venit la mine cu o sticlă de votcă şi mi-a citit ultima lui proză. Vă mărturisesc şi proza şi votca mi-au mers la suflet. Reuşită împerechere. Lăsând gluma la o parte, dacă aveţi răbdare, e un pic mai lungă, am postat proza aici pe blog. Votca a fost mai scurtă, nu m-am încumetat s-o păstrez...
 

C O N C E R T  P E N T R U  P I A N  S I  O R C H E S T R A


                                                                               Autor Nicolae RADU
          Aruncat  la câţiva zeci de kilometri de capitala judeţului, înşirat pe malurile râului, oraşul, veche curte domnească a basarabilor, loc de odihnă şi ocrotire a ultimilor regi ai ţării, se târa într-o leneşă existenţă, tulburată doar de pelerinajele din sărbătoarea Sfintei Maria la mănăstirea clădită de meşterii mari, calfe şi zidari ajunşi eroi de legendă. Autocarele cu turişti, făceau escale scurte la biserica Domnească şi la mănăstire, în goana lor spre muntele străjuit de cetatea unui  domnitor vestit în lume prin cruzimea lui. În timpul vieţii îşi trăgea duşmanii în ţeapă, după moarte bea sângele unor gură cască. Poveste prinsese bine la turiştii naivi care visau la o posibilă întâlnire cu el.
          Oraşul cu căsuţele cochete îşi păstrase farmecul de odinioară, monştri de beton şi sticlă se opriseră la intrările lui şi aşteptau semnarea unor hârtii care să dea frâu liber cotropirii hulpave. Însă obosise şi îmbătrânise. Locuitorii care mai rămăseseră intraseră în apatie, indiferenţa faţă de ziua de mâine le dădea o somnolenţă bolnăvicioasă. Starea lor se transmisese şi caselor, multe din ele se scorojiseră, se gârboviseră, semănau cu stăpânii lor, oameni în general în vârstă. Cei tineri, plecaţi peste mări şi ţări în căutarea febrilă a ceva mai bun, mai trainic, mai stabil, îşi aduceau aminte de neamuri şi de oraş în vacanţe, sau în cel mai fericit caz  la sfârşit de săptămână.
          În serile lungi de toamnă încăpăţânată, vechile familii se strângeau în restaurantul Irinei Lăzăroiu, la un ceai, o partidă de biliard sau de wist. Clădirea, la câteva sute de metri de Biserica Domnească, pe strada principală care făcea legătura între Mănăstire şi gara nostalgică construită pe timpul primului rege al ţării, păstra arhitectura de la începutul secolului trecut. Veranda mare de la parter se transforma vara în terasă. Sala principală avea un separeu cu o masă de biliard înconjurată de măsuţe mici, negre, pentru jucătorii de remy, table sau cărţi.
          Mijlocul de octombrie păgubise de frunze copacii care însoţeau strada principală. O bură rece, sâcâitoare, m-a făcut să strâng cordonul pardesiului demodat şi să mă grăbesc spre restaurant. Îi promisesem patroanei, Irina Lăzăroiu, că o voi ajuta în seara aceasta. Nu era pentru prima oară, serile de sâmbătă şi duminică aduceau mulţi clienţi în local, doamna Irina şi cele două fete făceau cu greu faţă comenzilor. Strânsul de pe mese al farfuriilor şi paharelor, spălatul acestora, îmi aduceau la sfârşitul serii câţiva bani peste salarul meu, destul de mic, pe care îl primeam la Casa de cultură. Doamna Irina mă aştepta cu nerăbdare. Localul era plin, se plătiseră pensiile, cei care mai lucrau pe undeva primiseră şi ei salariul.
          – Bine ai venit dragă. Le lăsăm pe fete în sala mare, tu te vei ocupa de cei din separeu. Te va ajuta şi Gică.  Gică, era barmanul, o rudă a patroanei.
          În separeu erau strânşi cunoscuţii. Aproape toţi. Câteva doamne jucau la una din mese, wist. Dirigintele de poştă cu directorul gimnaziului erau la masa de biliard. Şeful de gară şi Tache bancherul, aruncau cu zarurile în cutia de table. Ultimii au sosit Lucian, profesorul de muzică, împreună cu Dorel, un pierdevară care apărea acolo unde simţea că îi va pica ceva de băut. Lucian ridică deasupra capului mâna dreaptă în care ţinea ca pe un trofeu, un sul de hârtie.
          – Domnilor şi doamnelor! Vocea lui puternică aduse linişte în separeu, dar şi în camera alăturată a cărei uşă profesorul o lăsase deschisă.
          – Am plăcerea să vă anunţ bomba acestui an. Toate capetele se întoarseră curioase spre el.
          – Dar mai întâi...  Tuşi teatral, apoi strigă spre barman care apăruse în pragul uşii. 
          – Gică ! Adu-mi repede o mastică!

          – Imediat, dom’ profesor! Şi se ţinu de cuvânt.

Lucian sorbii tacticos o gură din paharul cu mastică. Îi privea cu un zâmbet misterios pe cei din jur, prelungindu-le şmechereşte curiozitatea. Începuse să se plimbe printre mese, fără grabă, cercetându-i cu priviri viclene. Când socoti că a sosit momentul rosti cu glas apăsat fără a-şi opri plimbarea prin cameră.
          – Leon Gregoriade va concerta în oraşul nostru! Câteva clipe ai fi putut auzii paşii păianjenului spre plasa uitată de mătura gospodinei. Apoi, neîncrederea îi cotropi pe cei din jur.
          – Fugi, dom’ne d-aici! Ce să caute Leon la noi!
          – Lucică, ai băut ceva băiete?! Lucian se opri privindu-i sfidător. Zâmbetul nu i stinsese de pe buze.
          – Nu mă crede-ţi ai? Atunci priviţi! Desfăcu brusc sulul de hârtie. Era un afiş galben cu chenar maro. Continua să vorbească în timp ce se oprea la fiecare masă.
          – Priviţi, citiţi, adulmecaţi! E proaspăt tipărit, nici nu i s-a uscat bine cerneala. L-am luat de la băieţi care lipeau afişe în centru. Afişul galben cu chenar maro, ţipa :



                                        JOI 28 OCTOMBRIE ORA 19

                     SALA  DE  SPECTACOLE  A  CASEI  DE CULTURĂ

                   CONCERTUL  EXTRAORDINAR   AL  PIANISTULUI

                                              LEON  GREGORIADE

                   ACOMPANIAT  DE  ORCHESTRA  FILARMONICĂ  A…
          – Ei, ce mai ziceţi acum?! Ce să mai spună ?! Afişul le dăduse certitudinea că nu peste mult timp în oraş va avea loc un eveniment deosebit. Un moment bun pentru a se descuia sertarele cu amintiri despre Leo şi familia lui.
          Se lăsase peste cele două săli ale localului o linişte chinuită. Oamenii se uitau unul la altul, se simţeau stânjeniţi, ar fi vrut să spună ceva însă nu îndrăzneau. Un tânăr din sala mare rupse tăcerea. 
          – Dar cine e Grigoriade acesta?! Cei mai în vârstă  îi aruncară o privire, ce eşti prost, chiar nu şti?! Sache croitorul încercă să-i lumineze minţile.
          – Leon Gregoriade este unul dintre marii pianişti ai continentului, dar ce spun eu continent, al lumii întregi! S-a născut aici, în oraşul nostru, casa o poţi vedea şi acum, a patra cum vi de la gară… Numai că în anii aceia! şopti cu nostalgie şi admiraţie bătrânul. Noul proprietar…
          Sache croitorul se opri câteva clipe şi se uită întrebător spre Vasilache zidarul care stătea cu el la masă :          
          – Cum îl cheamă?
          – Pe cine? Făcu Vasilache pe niznaiul.
          – Pe acela care a cumpărat casa ?

A, parcă îşi aminti hoţul de Vasilache. Maximilian. Maximilian Vereş, procurorul.
          – Vezi că şti? Bătu satisfăcut din palme Sache. Apoi spuse cu voce de taină. Procurorul avea nevoie numai de livada de pruni, nu şi de casa aia amărâtă, vai mama ei cum a ajuns! Se adresă apoi celor care căscau gura la el. Din vechea casă nu a mai rămas decât arcada de la intrare cu îngerul cocoţat pe ea, îngerul cu faţa întrebătoare, îmi i-au zborul spre lume, da sau nu ?
          Irina Lăzăroiu auzise frânturi din discuţia celor doi din sala alăturată. Amintirile îi dădură câteva palme zdravene făcând-o să cadă pe unul din scaunele libere. Faţa i se schimbă brusc. O boare din strălucirea tinereţii îi sărută ochii care se umplură de lacrimi.
          – Doamne, ce copil prost am fost! Puteam să fi devenit Doamna Gregoriade, să colind lumea alături de soţul meu!
          Irina Petrache omorâse  navalnica dragoste adolescentină a tânărului Leon. Râdea cu prietenele sau prietenii de starea lui socială, de îmbrăcămintea lui modestă, de statura lui firavă, privirea melancolică, gesturile stângace, vorba uşor bâlbâită când se afla în preajma ei, roşeaţa care îi împurpura obrajii. Irina îi râsese în nas  când tânărul a reuşit să-i mărturisească dragostea lui, a  povestit  celor care aveau chef s-o asculte.  “Auzi dragă, un amărât a cărui  familie abia dacă reuşeşte să aibă o bucată de pâine pe masă, să-mi propună logodna! Ce sa fac eu cu dragostea lui, ce-mi poate el oferi ?” Se căsătorise la puţin timp după terminarea colegiului cu Tache Lăzăroiu, mai bătrân decât ea cu treizeci de ani, care avea două prăvălii şi un restaurant în târg, plus o moşie şi un conac în apropierea oraşului. Acesta a reuşit să moară după zece ani, lăsându-i o avere frumuşică şi văduvia de femeie încă tânără. Nu s-a lăsat doborâtă de pierderea soţului decât în prima săptămână. A Păstrat numele de Lăzăroiu mai mult pentru firma restaurantului, ,,La Lăzăroiu’’, nume cunoscut şi dincolo de hotarele târgului.
          Toţi îşi căutară, dând la o parte praful uitări, amintirile despre Leon. Fiecare găsi câte ceva, să-i convină, să arate cât de mult l-a ajutat pe pianist şi familia lui, daca erai străin şi te lăsai prins în năvodul ţesut de poveştile lor. Puteai  cu greu  să dibui micul bob de adevăr în muntele clădit din linguşiri şi minciună.
          Profesorul de muzică a lovit delicat bila albă. Îi urmării cu privirea prima izbire de manta din dreapta, reculul spre stânga, atingerea uşoară a bilei galbene care în mersul ei doborî cele cinci popice din  centrul mesei.
          – Merităm o pauză domnule consilier, zâmbi plin de sine spre partenerul său.

Bobică Silvăşan a acceptat cătrănit. Cum dracu a reuşit să mă bată beţivul acesta, când aveam o poziţie aşa de bună?! Se aşezară la una din mese. Lucian a comandat al treilea pahar cu mastică. Acum pe banii învinsului. Mâna îi tremura uşor când a dus paharul la gură.
          – Măi Bobică, începu împăciuitor profesorul de muzică, tu ai stofă de jucător însă îţi lipseşte sclipirea din momentul decisiv! Sclipirea Bobică, sclipirea! Cu asta m-a pricopsit pe mine bunul Dumnezeu! Mi-a dat în plus puterea de a vedea dacă cei de lângă mine o au şi ei.
          – Deci eu?… murmură consilierul dezamăgit.
          – Nu o ai Bobică şi nici nu văd vreun semn că o vei dobândi curând, îi tăie Lucică orice speranţă consilierului.
          Pe Dorel îl pitise penumbra lăsată de draperia din catifea roşie care proteja uşa spre sala mare, rămasă deschisă de la intrarea lui Lucică în separeu. De acolo se auzea un zumzet. Oamenii vorbeau încet, parcă le era frică să nu se spargă cumva liniştea în cioburi tăioase. Dorel se ameţise, carcaletele pe care i-l făcuse Gică la cererea profesorului, două sute votcă, o sută ţuică, un pahar cu vin negru şi un strop de sirop de vişine, începuse să-şi facă efectul. Ochii îi deveniseră sticloşi, ca al felinelor în noapte. Îi privea pe cei doi, mişcându-şi caraghios capul de la unul la altul, de parcă ar fi fost într-o arenă urmărind un joc de tenis.
          Lucian ridică puţin glasul pentru a fi auzit şi de cei din jur.
          – Las modestia la o parte şi îţi spun că am fost primul care a descoperit talentul care stătea ascuns  în copilul Leon. Mi-am dat seama de la prima lecţie, că puştiul neînsemnat, sărăcăcios îmbrăcat, cu faţa aia de neputincios datorită ochelarilor cu lentile groase de miop, slab, gălbejit, avea geniu. Sclipirea, Bobică, sclipirea !
          Dorel a clătinat din cap neîncrezător şi a murmurat ironic, mai mult pentru el.
          – Haide! Lucian a auzit ceva dar nu era sigur, a întors capul spre el.
          – Ai zis ceva, Dorele?!
          – Nimic dom’ profesor, nimic, se apără Dorel bâlbâindu-se. Lucian îl privi insistent câteva clipe, îi făcu mustrător semn cu degetul, ai grijă ce vorbeşti, ai grijă, apoi se întoarse cu faţa spre cei din separeu.
          – Şi acum mă mir câtă răbdare am putut să am cu copilul acesta, cu opintelile lui, de câteva ori am vrut să renunţ, credeam că m-am înşelat, că nu e nimic de capul lui, dar era bobul acela care mă îmbărbăta, o luam de la capăt… În cele din urmă l-am dat pe brazdă. Acum mă simt mândru şi am şi de ce, nu credeţi?! Dorel dădu a lehamite din mână, profesorul nu avea cum să-l vadă era cu spatele la el, eu mi-am înăbuşit un căscat de plictiseală.
          – Mai facem un joc? îşi provocă Lucian fostul partener. Acum. Mai târziu nu  ştia dacă mai putea să ţină tacul în mână.
          Profesorul de muzică se făcea că nu ştie nimic de zilele când venea băut la cursuri şi fără motive se enerva. Nu de puţine ori rupea bagheta pe capul sau spinarea elevilor săi. Adevărul e că micul Leon nu a făcut mai mult de zece ore cu profesorul Lucian. Părinţii lui şi-au dat repede seama că risipeau banii şi timpul copilului degeaba. Lucian era un om mediocru. Ajunsese în învăţământ prin intervenţia unor rude sus puse. Terminase cu chiu cu vai un liceu pedagogic, iar cunoştinţele lui muzicale se rezumau la noţiunile primite în liceu. În schimb avea darul de a atrage o mulţime de oameni în jurul său, îi cucerea cu vorba dulce şi cu talentul lui de a se pricepe de la dans la jocurile de societate. Îşi crease acel nume de băiat bun, nu te poţi supăra pe Lucică. Avea o mulţime de prieteni de la vagabonzi, găinari, la directori, procurori sau funcţionari la primărie. Datorită lor a scăpat din încurcături, chiar şi în cazul elevei din ultimul an de gimnaziu ai cărei părinţi l-au reclamat la inspectorat pentru purtare şi limbaj indecent.
          Irina Lăzăroiu s-a trezit după un timp din visele ei. Mi-a spus cu o voce schimbată, puţin răguşită.
          – Hai dragă, să mă ajuţi să fac cafelele! Nostalgia după un timp trecut, cu bune şi rele, se retrase într-unul din cotloanele lui. Irina redeveni femeia aprigă care avea grijă de ani buni, singură, de bunul mers al restaurantului. Se răţoi la fete, vă mişcaţi de parcă aţi fi împiedicate, se răsti la Gică, du-te şi schimbă-ţi jiletca, chiar nu vezi că ai pătat-o pe piept?! hai mişcaţi-vă, repede, repede, că de-aia vă plătesc !
          Am pus tava cu patru ceşti cu cafea pe masa de joc a doamnelor. Acestea terminaseră jocul de wist. Miruna Diaconu îşi întinse picioarele scurte şi butucănoase pe sub masă, nepăsătoare la protestele celorlalte, îşi rezemă spatele de bivoliţă de spătarul scaunului care trosni lung, nemulţumit de chiriaşa lui.
          – Vai fetelor, ce mi-au înţepenit oasele! Oftă, apoi îşi aprinse o ţigară la fel de lungă, cu tutun mentolat. Întoarse capul spre vecina ei din dreapta, o femeie slabă, cu părul lins, negru, în care apăruseră nesimţite destule fire albe.
          – Lorico, tu ţi-l mai aminteşti pe Leon? Lorica a dat în semn de cum să nu.
          – Cum dă Dumnezeu noroc la toţi coate goale! spuse apoi cu voce acră.
          – Ai dreptate, Lorico! Bagă norocul îi traista cui nici nu gândeşti! i-a întărit spusele Miruna. Celelalte două femei de la masă ciuliră urechile. Erau venite de curând în oraş, mureau de curiozitate să afle cât mai multe despre locuitorii lui, nu le interesa dacă era laudă sau bârfă.
          – Familia lui era vai de capul lor! Tata le dădea alimente pe datorie. Plătea la sfârşitul lunii Gregoriade ăl bătrân, când lua leafa. Hei, dacă ar mai trăi bietul tată să vă povestească el cât i-a ajutat! Trecea de la el, mai ştergea câte o cifră, îl boscorodea mama când băga de seamă… Tata o domolea, lasă Sabino, nu păgubim noi din atât, ce să fac, mi-e milă de ei! Şi nici un cuvânt de mulţumire de la ei, fetelor, nimic! Că dacă nu am fi fost noi, nu mai termina Leon studiile la Conservator!
          Dorel a mai luat o înghiţitură din carcaletele lui, apoi îşi mişcă mâna spre masa femeilor a negare. Nu-l luă nimeni în seamă. Strângeam ceştile şi paharele de la mesele alăturate, aşa că am auzit vorbele de la masa de wist.   
          Îi ştiam pe  toţi din familia Diaconu. Locuisem pe aceeaşi stradă. Părinţii Mirunei aveau băcănia de lângă fabrica de confecţii. Dădeau pe datorie. dar umflau preţurile, mamă, mamă! Şi când venea termenul îşi aşteptau datornicul în faţa uşii, nu cumva să treacă o zi peste data convenită. Pe lângă negoţul de la băcănie,  împrumutau bani cu camătă. Când a luat Leon examenul, Gregoriade tatăl a apelat la părinţii Mirunei. Băiatul trebuia să stea în capitală, avea nevoie de îmbrăcăminte, încălţăminte, trebuia plătită facultatea, căminul, cantina… Mama, Mioara, era bolnavă, o ţineau pe picioare numai medicamentele ălea scumpe, aduse tocmai din Germania! Gregoriade s-a împrumutat de la Diaconu. Acesta i-a dat babii cu termen de restituire şase luni, dobândă 80 %. Leonid Gregoriade a acceptat. Nu avea ce face. Leon nu a ştiut nimic. Dacă ar fi aflat la ce s-a înhămat tatăl său ar fi fost în stare să renunţe la studii.
          Cu câteva zile înainte de termenul fixat pentru plata datoriei, Mioara Gregoriade a murit. Diaconu nu a vrut nici o amânare. „Treizeci martie am zis, treizeci martie rămâne!” Leonid a trebuit să-i spună fiului său în ce situaţie se aflau. Leon, ajutat de câţiva profesori şi de nişte colegi mai pricopsiţi, a reuşit să strângă suma de bani. La înmormântarea mamei sale l-am văzut pentru ultima oară pe Leon. Şi-a descărcat sufletul. Mi-a spus că i s-a scârbit de oamenii oraşului, despre neomenia lui Diaconu, de râsul  jignitor al Irinei. La plecare mi-a mărturisit cu amărăciune că nu va mai călca niciodată pe aici.
          – Lorico, întrebă Bobică, da’ Gregoriade ăl bătrân, mai trăieşte ?
          – Trăieşte, se băgă în vorbă Dorel.
          – Tu de unde şti, măi amarule ? râse de el Lucian.
          – Ştiu tot despre cei din târgul nostru care s-au mutat în capitală. Ştiu eu…ştiu! mai spuse, apoi tăcu îndărădnic.
          – Trăieşte, confirmă şi Lorica. Trăieşte pe banii lu’ fiu-su!
          La un an de la moartea soţiei Leonid a vândut tot şi s-a mutat cu băiatul în Bucureşti. A găsit repede de lucru, era un bun meseriaş în particular, în mobilă sculpatată. Leon a început să dea lecţii de pian. În primii ani a fost mai greu. Ştiu asta din scrisorile pe care le-am primit un timp de la Leo. După miezul nopţii localul  a început să se golească. Irina Lăzăroiu l-a convins pe Lucian să-i dea ei afişul. L-a prins în ţinte în sala mare şi privindu-l a întrebat-o pe femeia care o ajutase în seara aceea :
          – Dacă îmi aduc bine aminte, tu şi Leon aţi copilărit împreună, nu-i aşa? Familia mea s-a mutat pe strada Gării într-un sfârşit de februarie. Tata  lucra la căile ferate, eu şi mama eram obişnuite cu mutatul din loc în loc. Casa familiei Gregoriade era gard în gard cu cea în care ne mutasem noi cu chirie. Copilul Leon era de vârsta mea. Amândoi ăm fost în aceeaşi clasă, am stat în ultimii ani de gimnaziu în aceeaşi bancă.
          – Da, am copilărit împreună. Eram amândoi ţinta răutăţilor celor din jur. El pentru că purta ochelari, era foarte slab şi puţin cocoşat, eu pentru că eram ghindoacă şi aveam faţa spuzită cu pistrui.  Aceste mici defecte a cimentat prietenia noastră. Nu ne amestecam în jocurile celorlalţi, eram mereu împreună. Părinţii lui nu erau săraci aşa cum vorbeşte lumea. Însă felul lor de a se purta, de a nu căuta prieteni, de a ocoli discuţiile care se transformau în bârfe de cele mai multe ori, de a nu-i interesa ce face capra vecinului, dacă e sănătoasă sau trage să moară, a atras după ea dezaprobarea locuitorilor urbei. Leonid  Gregoriade era inginer la o fermă pomicolă care se afla într-o comună din afara oraşului. Făcea naveta, pleca cu trenul de dimineaţă, se întorcea seara. Nu avea timp de discuţii aiurea. Ajuns acasă se ocupa de familie şi de livada cu pruni din spatele casei.
          Soţia, doamna Mioara, ieşea rar din casă. Am aflat de boala ei de la Leo. Avea grijă de copil şi ca locuinţa să fie întotdeauna curată. De la mijlocul lui aprilie până la jumătatea toamnei, pianul îşi revărsa poezia muzicii prin ferestrele larg deschise, când Leon îi mângâia clapele. Copiii de pe stradă râdeau. Îi spuneau Lăutarul. Pentru ei, cine cânta la un instrument, era lăutar. Pentru mine, muzica mi-l aducea pe Leon mai aproape. Imaginea cu el aplecat deasupra clapelor, cu faţa, când încruntată, când inundată de fericire, dădeau liber visurilor mele de iubire, de dragoste nevinovată.
          După terminarea gimnaziului Leon a intrat la Liceul de arte şi meserii din oraşul capitală de judeţ. A început în timpul şcolii să facă şi el naveta ca şi tatăl său. Plecau dimineaţa se întorceau seara. Acest lucru nu a şubrezit prietenia noastră. Din contră. În acel an mama a plecat. Fără certuri, fără nicio explicaţie. A lăsat un bilet că se duce să înceapă o nouă viaţă. Eu nu am mai dat examen la liceu. Am ales şcoala profesională. Se termina mai repede, ieşeam cu o meserie, nu eram nici foarte pretenţioasă. Apoi, trebuia să am grijă de casă şi de fraţii mei mai mici. Vocea Irinei Lăzăroiu a smuls-o pe Ana dintre amintirile care o cuprinseră.
          – Mulţumesc Ană. Poţi să te duci acasă. Cred că ai obosit şi tu. În restaurant nu mai rămăsese decât una din fete care dădea cu mătura.




          A doua zi oraşul s-a trezit cu zidurile şi gardurile cotropite de afişele cu chenar înflorat de culoarea maro, ce anunţau concertul pianistului. În săptămânile următoare s-a intrat în febra pregătirilor. Se măturau curţile, se vopseau gardurile şi obloanele ferestrelor, se mai repara o poartă, se mai schimba o draperie sau o perdea. Sala de spectacole a fost zugrăvită, cortina din catifea roşie a fost periată, scaunele care s-a mai putut s-au reparat, celelalte au fost înlocuite. Pianul, lăcuit, lustruit, a fost chemat un meşter de peste munţi să-l acordeze.
          Sache croitorul a avut de lucru până peste cap în cele două săptămâni dinaintea concertului. Toată lumea vroia să-şi schimbe îmbrăcămintea, să arate cât mai bine Se înnoiau de parcă ar fi venite sfintele sărbători de Paşti. Pe scările de la intrarea în Casa de cultură, se aşternuse un covor roşu cum văzuse directorul la televizor când erau transmise evenimente deosebite.
          Încă de la ora cinci  sala de spectacole a început să se umple. Bărbaţi şi femei, stânjeniţi în platoşa hainelor noi care mai de care mai scumpe, unele cădeau în ridicol. Cel puţin primarul, soţia şi cele două fiice păreau coborâţi dintr-o fotografie făcută la începutul secolului douăzeci. În dorinţa lor de a arăta cât mai bine deveneau stângaci, caraghioşi. Lumea amestecată, culorile amestecate, dădeau imaginea unei seri de carnaval. Se râdea tare, se vorbea mult şi aiurea. Ana îi privea din culise şi din când în când dădea a dezaprobare din cap. Discuţiile despre Leon nu aveau nimic cu muzica sau talentul lui, se învârteau în jurul binelui pe care l-a făcut comunitatea pianistului în anii în care a locuit în târg. Minciuni ştiute, însă aprobate tacit de cei prezenţi.
          La şase şi jumătate nu se simţea nici-o mişcare pe scenă, nimic din vânzoleala dinaintea unui concert, nu se acorda nici un instrument, nici un solou cât de mic dincolo de cortină.
          La ora şapte, luminile din sală se stinseră. Cortina se ridică. Reflectoarelor descoperiră scena unde pianul trona în mijloc în faţa scaunelor goale ale orchestrei, aşezate în semicerc. Câteva şoşoteli şi încercări de tuse din sală au fost apostrofate de sâsâiturile care cereau linişte.
          Eu Ana, am adus din culise aparatul de radio al bunicului, un aparat nemţesc mare şi greu, care ieşise nevătămat din cel de-al doilea război mondial. L-am aşezat  pe pian şi am răsucit butonul zimţat.
          „Transmitem din sala Ateneului, Concertul No. 2 pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov. La pian, Leon Gregoriade.”
          După câteva clipe de linişte sala a izbucnit în aplauze.



*


          Concertul se termină aproape de ora zece. Nimeni dintre cei din sală nu s-a ridicat să plece.
          „Am transmis de la Ateneul Român…” Pe deplin mulţumită am răsucit butonul. Clic ! Ultimii spectatori părăseau încântaţi sala. Am ridicat de pe scenă o garoafă şi i-am sărutat petalele însângerate.
          – Mulţumesc Leon. Câteva ore Leon i-a fost aproape.