marți, 3 septembrie 2013

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu



Nota:


          Nicolae Radu, prietenul meu, unul din personajele Dosarului Albaştrii a împlinit azi 62 de ani. LA MULţI ANI NAE!

          De dimineaţă a venit la mine cu o sticlă de votcă şi mi-a citit ultima lui proză. Vă mărturisesc şi proza şi votca mi-au mers la suflet. Reuşită împerechere. Lăsând gluma la o parte, dacă aveţi răbdare, e un pic mai lungă, am postat proza aici pe blog. Votca a fost mai scurtă, nu m-am încumetat s-o păstrez...
 

C O N C E R T  P E N T R U  P I A N  S I  O R C H E S T R A


                                                                               Autor Nicolae RADU
          Aruncat  la câţiva zeci de kilometri de capitala judeţului, înşirat pe malurile râului, oraşul, veche curte domnească a basarabilor, loc de odihnă şi ocrotire a ultimilor regi ai ţării, se târa într-o leneşă existenţă, tulburată doar de pelerinajele din sărbătoarea Sfintei Maria la mănăstirea clădită de meşterii mari, calfe şi zidari ajunşi eroi de legendă. Autocarele cu turişti, făceau escale scurte la biserica Domnească şi la mănăstire, în goana lor spre muntele străjuit de cetatea unui  domnitor vestit în lume prin cruzimea lui. În timpul vieţii îşi trăgea duşmanii în ţeapă, după moarte bea sângele unor gură cască. Poveste prinsese bine la turiştii naivi care visau la o posibilă întâlnire cu el.
          Oraşul cu căsuţele cochete îşi păstrase farmecul de odinioară, monştri de beton şi sticlă se opriseră la intrările lui şi aşteptau semnarea unor hârtii care să dea frâu liber cotropirii hulpave. Însă obosise şi îmbătrânise. Locuitorii care mai rămăseseră intraseră în apatie, indiferenţa faţă de ziua de mâine le dădea o somnolenţă bolnăvicioasă. Starea lor se transmisese şi caselor, multe din ele se scorojiseră, se gârboviseră, semănau cu stăpânii lor, oameni în general în vârstă. Cei tineri, plecaţi peste mări şi ţări în căutarea febrilă a ceva mai bun, mai trainic, mai stabil, îşi aduceau aminte de neamuri şi de oraş în vacanţe, sau în cel mai fericit caz  la sfârşit de săptămână.
          În serile lungi de toamnă încăpăţânată, vechile familii se strângeau în restaurantul Irinei Lăzăroiu, la un ceai, o partidă de biliard sau de wist. Clădirea, la câteva sute de metri de Biserica Domnească, pe strada principală care făcea legătura între Mănăstire şi gara nostalgică construită pe timpul primului rege al ţării, păstra arhitectura de la începutul secolului trecut. Veranda mare de la parter se transforma vara în terasă. Sala principală avea un separeu cu o masă de biliard înconjurată de măsuţe mici, negre, pentru jucătorii de remy, table sau cărţi.
          Mijlocul de octombrie păgubise de frunze copacii care însoţeau strada principală. O bură rece, sâcâitoare, m-a făcut să strâng cordonul pardesiului demodat şi să mă grăbesc spre restaurant. Îi promisesem patroanei, Irina Lăzăroiu, că o voi ajuta în seara aceasta. Nu era pentru prima oară, serile de sâmbătă şi duminică aduceau mulţi clienţi în local, doamna Irina şi cele două fete făceau cu greu faţă comenzilor. Strânsul de pe mese al farfuriilor şi paharelor, spălatul acestora, îmi aduceau la sfârşitul serii câţiva bani peste salarul meu, destul de mic, pe care îl primeam la Casa de cultură. Doamna Irina mă aştepta cu nerăbdare. Localul era plin, se plătiseră pensiile, cei care mai lucrau pe undeva primiseră şi ei salariul.
          – Bine ai venit dragă. Le lăsăm pe fete în sala mare, tu te vei ocupa de cei din separeu. Te va ajuta şi Gică.  Gică, era barmanul, o rudă a patroanei.
          În separeu erau strânşi cunoscuţii. Aproape toţi. Câteva doamne jucau la una din mese, wist. Dirigintele de poştă cu directorul gimnaziului erau la masa de biliard. Şeful de gară şi Tache bancherul, aruncau cu zarurile în cutia de table. Ultimii au sosit Lucian, profesorul de muzică, împreună cu Dorel, un pierdevară care apărea acolo unde simţea că îi va pica ceva de băut. Lucian ridică deasupra capului mâna dreaptă în care ţinea ca pe un trofeu, un sul de hârtie.
          – Domnilor şi doamnelor! Vocea lui puternică aduse linişte în separeu, dar şi în camera alăturată a cărei uşă profesorul o lăsase deschisă.
          – Am plăcerea să vă anunţ bomba acestui an. Toate capetele se întoarseră curioase spre el.
          – Dar mai întâi...  Tuşi teatral, apoi strigă spre barman care apăruse în pragul uşii. 
          – Gică ! Adu-mi repede o mastică!

          – Imediat, dom’ profesor! Şi se ţinu de cuvânt.

Lucian sorbii tacticos o gură din paharul cu mastică. Îi privea cu un zâmbet misterios pe cei din jur, prelungindu-le şmechereşte curiozitatea. Începuse să se plimbe printre mese, fără grabă, cercetându-i cu priviri viclene. Când socoti că a sosit momentul rosti cu glas apăsat fără a-şi opri plimbarea prin cameră.
          – Leon Gregoriade va concerta în oraşul nostru! Câteva clipe ai fi putut auzii paşii păianjenului spre plasa uitată de mătura gospodinei. Apoi, neîncrederea îi cotropi pe cei din jur.
          – Fugi, dom’ne d-aici! Ce să caute Leon la noi!
          – Lucică, ai băut ceva băiete?! Lucian se opri privindu-i sfidător. Zâmbetul nu i stinsese de pe buze.
          – Nu mă crede-ţi ai? Atunci priviţi! Desfăcu brusc sulul de hârtie. Era un afiş galben cu chenar maro. Continua să vorbească în timp ce se oprea la fiecare masă.
          – Priviţi, citiţi, adulmecaţi! E proaspăt tipărit, nici nu i s-a uscat bine cerneala. L-am luat de la băieţi care lipeau afişe în centru. Afişul galben cu chenar maro, ţipa :



                                        JOI 28 OCTOMBRIE ORA 19

                     SALA  DE  SPECTACOLE  A  CASEI  DE CULTURĂ

                   CONCERTUL  EXTRAORDINAR   AL  PIANISTULUI

                                              LEON  GREGORIADE

                   ACOMPANIAT  DE  ORCHESTRA  FILARMONICĂ  A…
          – Ei, ce mai ziceţi acum?! Ce să mai spună ?! Afişul le dăduse certitudinea că nu peste mult timp în oraş va avea loc un eveniment deosebit. Un moment bun pentru a se descuia sertarele cu amintiri despre Leo şi familia lui.
          Se lăsase peste cele două săli ale localului o linişte chinuită. Oamenii se uitau unul la altul, se simţeau stânjeniţi, ar fi vrut să spună ceva însă nu îndrăzneau. Un tânăr din sala mare rupse tăcerea. 
          – Dar cine e Grigoriade acesta?! Cei mai în vârstă  îi aruncară o privire, ce eşti prost, chiar nu şti?! Sache croitorul încercă să-i lumineze minţile.
          – Leon Gregoriade este unul dintre marii pianişti ai continentului, dar ce spun eu continent, al lumii întregi! S-a născut aici, în oraşul nostru, casa o poţi vedea şi acum, a patra cum vi de la gară… Numai că în anii aceia! şopti cu nostalgie şi admiraţie bătrânul. Noul proprietar…
          Sache croitorul se opri câteva clipe şi se uită întrebător spre Vasilache zidarul care stătea cu el la masă :          
          – Cum îl cheamă?
          – Pe cine? Făcu Vasilache pe niznaiul.
          – Pe acela care a cumpărat casa ?

A, parcă îşi aminti hoţul de Vasilache. Maximilian. Maximilian Vereş, procurorul.
          – Vezi că şti? Bătu satisfăcut din palme Sache. Apoi spuse cu voce de taină. Procurorul avea nevoie numai de livada de pruni, nu şi de casa aia amărâtă, vai mama ei cum a ajuns! Se adresă apoi celor care căscau gura la el. Din vechea casă nu a mai rămas decât arcada de la intrare cu îngerul cocoţat pe ea, îngerul cu faţa întrebătoare, îmi i-au zborul spre lume, da sau nu ?
          Irina Lăzăroiu auzise frânturi din discuţia celor doi din sala alăturată. Amintirile îi dădură câteva palme zdravene făcând-o să cadă pe unul din scaunele libere. Faţa i se schimbă brusc. O boare din strălucirea tinereţii îi sărută ochii care se umplură de lacrimi.
          – Doamne, ce copil prost am fost! Puteam să fi devenit Doamna Gregoriade, să colind lumea alături de soţul meu!
          Irina Petrache omorâse  navalnica dragoste adolescentină a tânărului Leon. Râdea cu prietenele sau prietenii de starea lui socială, de îmbrăcămintea lui modestă, de statura lui firavă, privirea melancolică, gesturile stângace, vorba uşor bâlbâită când se afla în preajma ei, roşeaţa care îi împurpura obrajii. Irina îi râsese în nas  când tânărul a reuşit să-i mărturisească dragostea lui, a  povestit  celor care aveau chef s-o asculte.  “Auzi dragă, un amărât a cărui  familie abia dacă reuşeşte să aibă o bucată de pâine pe masă, să-mi propună logodna! Ce sa fac eu cu dragostea lui, ce-mi poate el oferi ?” Se căsătorise la puţin timp după terminarea colegiului cu Tache Lăzăroiu, mai bătrân decât ea cu treizeci de ani, care avea două prăvălii şi un restaurant în târg, plus o moşie şi un conac în apropierea oraşului. Acesta a reuşit să moară după zece ani, lăsându-i o avere frumuşică şi văduvia de femeie încă tânără. Nu s-a lăsat doborâtă de pierderea soţului decât în prima săptămână. A Păstrat numele de Lăzăroiu mai mult pentru firma restaurantului, ,,La Lăzăroiu’’, nume cunoscut şi dincolo de hotarele târgului.
          Toţi îşi căutară, dând la o parte praful uitări, amintirile despre Leon. Fiecare găsi câte ceva, să-i convină, să arate cât de mult l-a ajutat pe pianist şi familia lui, daca erai străin şi te lăsai prins în năvodul ţesut de poveştile lor. Puteai  cu greu  să dibui micul bob de adevăr în muntele clădit din linguşiri şi minciună.
          Profesorul de muzică a lovit delicat bila albă. Îi urmării cu privirea prima izbire de manta din dreapta, reculul spre stânga, atingerea uşoară a bilei galbene care în mersul ei doborî cele cinci popice din  centrul mesei.
          – Merităm o pauză domnule consilier, zâmbi plin de sine spre partenerul său.

Bobică Silvăşan a acceptat cătrănit. Cum dracu a reuşit să mă bată beţivul acesta, când aveam o poziţie aşa de bună?! Se aşezară la una din mese. Lucian a comandat al treilea pahar cu mastică. Acum pe banii învinsului. Mâna îi tremura uşor când a dus paharul la gură.
          – Măi Bobică, începu împăciuitor profesorul de muzică, tu ai stofă de jucător însă îţi lipseşte sclipirea din momentul decisiv! Sclipirea Bobică, sclipirea! Cu asta m-a pricopsit pe mine bunul Dumnezeu! Mi-a dat în plus puterea de a vedea dacă cei de lângă mine o au şi ei.
          – Deci eu?… murmură consilierul dezamăgit.
          – Nu o ai Bobică şi nici nu văd vreun semn că o vei dobândi curând, îi tăie Lucică orice speranţă consilierului.
          Pe Dorel îl pitise penumbra lăsată de draperia din catifea roşie care proteja uşa spre sala mare, rămasă deschisă de la intrarea lui Lucică în separeu. De acolo se auzea un zumzet. Oamenii vorbeau încet, parcă le era frică să nu se spargă cumva liniştea în cioburi tăioase. Dorel se ameţise, carcaletele pe care i-l făcuse Gică la cererea profesorului, două sute votcă, o sută ţuică, un pahar cu vin negru şi un strop de sirop de vişine, începuse să-şi facă efectul. Ochii îi deveniseră sticloşi, ca al felinelor în noapte. Îi privea pe cei doi, mişcându-şi caraghios capul de la unul la altul, de parcă ar fi fost într-o arenă urmărind un joc de tenis.
          Lucian ridică puţin glasul pentru a fi auzit şi de cei din jur.
          – Las modestia la o parte şi îţi spun că am fost primul care a descoperit talentul care stătea ascuns  în copilul Leon. Mi-am dat seama de la prima lecţie, că puştiul neînsemnat, sărăcăcios îmbrăcat, cu faţa aia de neputincios datorită ochelarilor cu lentile groase de miop, slab, gălbejit, avea geniu. Sclipirea, Bobică, sclipirea !
          Dorel a clătinat din cap neîncrezător şi a murmurat ironic, mai mult pentru el.
          – Haide! Lucian a auzit ceva dar nu era sigur, a întors capul spre el.
          – Ai zis ceva, Dorele?!
          – Nimic dom’ profesor, nimic, se apără Dorel bâlbâindu-se. Lucian îl privi insistent câteva clipe, îi făcu mustrător semn cu degetul, ai grijă ce vorbeşti, ai grijă, apoi se întoarse cu faţa spre cei din separeu.
          – Şi acum mă mir câtă răbdare am putut să am cu copilul acesta, cu opintelile lui, de câteva ori am vrut să renunţ, credeam că m-am înşelat, că nu e nimic de capul lui, dar era bobul acela care mă îmbărbăta, o luam de la capăt… În cele din urmă l-am dat pe brazdă. Acum mă simt mândru şi am şi de ce, nu credeţi?! Dorel dădu a lehamite din mână, profesorul nu avea cum să-l vadă era cu spatele la el, eu mi-am înăbuşit un căscat de plictiseală.
          – Mai facem un joc? îşi provocă Lucian fostul partener. Acum. Mai târziu nu  ştia dacă mai putea să ţină tacul în mână.
          Profesorul de muzică se făcea că nu ştie nimic de zilele când venea băut la cursuri şi fără motive se enerva. Nu de puţine ori rupea bagheta pe capul sau spinarea elevilor săi. Adevărul e că micul Leon nu a făcut mai mult de zece ore cu profesorul Lucian. Părinţii lui şi-au dat repede seama că risipeau banii şi timpul copilului degeaba. Lucian era un om mediocru. Ajunsese în învăţământ prin intervenţia unor rude sus puse. Terminase cu chiu cu vai un liceu pedagogic, iar cunoştinţele lui muzicale se rezumau la noţiunile primite în liceu. În schimb avea darul de a atrage o mulţime de oameni în jurul său, îi cucerea cu vorba dulce şi cu talentul lui de a se pricepe de la dans la jocurile de societate. Îşi crease acel nume de băiat bun, nu te poţi supăra pe Lucică. Avea o mulţime de prieteni de la vagabonzi, găinari, la directori, procurori sau funcţionari la primărie. Datorită lor a scăpat din încurcături, chiar şi în cazul elevei din ultimul an de gimnaziu ai cărei părinţi l-au reclamat la inspectorat pentru purtare şi limbaj indecent.
          Irina Lăzăroiu s-a trezit după un timp din visele ei. Mi-a spus cu o voce schimbată, puţin răguşită.
          – Hai dragă, să mă ajuţi să fac cafelele! Nostalgia după un timp trecut, cu bune şi rele, se retrase într-unul din cotloanele lui. Irina redeveni femeia aprigă care avea grijă de ani buni, singură, de bunul mers al restaurantului. Se răţoi la fete, vă mişcaţi de parcă aţi fi împiedicate, se răsti la Gică, du-te şi schimbă-ţi jiletca, chiar nu vezi că ai pătat-o pe piept?! hai mişcaţi-vă, repede, repede, că de-aia vă plătesc !
          Am pus tava cu patru ceşti cu cafea pe masa de joc a doamnelor. Acestea terminaseră jocul de wist. Miruna Diaconu îşi întinse picioarele scurte şi butucănoase pe sub masă, nepăsătoare la protestele celorlalte, îşi rezemă spatele de bivoliţă de spătarul scaunului care trosni lung, nemulţumit de chiriaşa lui.
          – Vai fetelor, ce mi-au înţepenit oasele! Oftă, apoi îşi aprinse o ţigară la fel de lungă, cu tutun mentolat. Întoarse capul spre vecina ei din dreapta, o femeie slabă, cu părul lins, negru, în care apăruseră nesimţite destule fire albe.
          – Lorico, tu ţi-l mai aminteşti pe Leon? Lorica a dat în semn de cum să nu.
          – Cum dă Dumnezeu noroc la toţi coate goale! spuse apoi cu voce acră.
          – Ai dreptate, Lorico! Bagă norocul îi traista cui nici nu gândeşti! i-a întărit spusele Miruna. Celelalte două femei de la masă ciuliră urechile. Erau venite de curând în oraş, mureau de curiozitate să afle cât mai multe despre locuitorii lui, nu le interesa dacă era laudă sau bârfă.
          – Familia lui era vai de capul lor! Tata le dădea alimente pe datorie. Plătea la sfârşitul lunii Gregoriade ăl bătrân, când lua leafa. Hei, dacă ar mai trăi bietul tată să vă povestească el cât i-a ajutat! Trecea de la el, mai ştergea câte o cifră, îl boscorodea mama când băga de seamă… Tata o domolea, lasă Sabino, nu păgubim noi din atât, ce să fac, mi-e milă de ei! Şi nici un cuvânt de mulţumire de la ei, fetelor, nimic! Că dacă nu am fi fost noi, nu mai termina Leon studiile la Conservator!
          Dorel a mai luat o înghiţitură din carcaletele lui, apoi îşi mişcă mâna spre masa femeilor a negare. Nu-l luă nimeni în seamă. Strângeam ceştile şi paharele de la mesele alăturate, aşa că am auzit vorbele de la masa de wist.   
          Îi ştiam pe  toţi din familia Diaconu. Locuisem pe aceeaşi stradă. Părinţii Mirunei aveau băcănia de lângă fabrica de confecţii. Dădeau pe datorie. dar umflau preţurile, mamă, mamă! Şi când venea termenul îşi aşteptau datornicul în faţa uşii, nu cumva să treacă o zi peste data convenită. Pe lângă negoţul de la băcănie,  împrumutau bani cu camătă. Când a luat Leon examenul, Gregoriade tatăl a apelat la părinţii Mirunei. Băiatul trebuia să stea în capitală, avea nevoie de îmbrăcăminte, încălţăminte, trebuia plătită facultatea, căminul, cantina… Mama, Mioara, era bolnavă, o ţineau pe picioare numai medicamentele ălea scumpe, aduse tocmai din Germania! Gregoriade s-a împrumutat de la Diaconu. Acesta i-a dat babii cu termen de restituire şase luni, dobândă 80 %. Leonid Gregoriade a acceptat. Nu avea ce face. Leon nu a ştiut nimic. Dacă ar fi aflat la ce s-a înhămat tatăl său ar fi fost în stare să renunţe la studii.
          Cu câteva zile înainte de termenul fixat pentru plata datoriei, Mioara Gregoriade a murit. Diaconu nu a vrut nici o amânare. „Treizeci martie am zis, treizeci martie rămâne!” Leonid a trebuit să-i spună fiului său în ce situaţie se aflau. Leon, ajutat de câţiva profesori şi de nişte colegi mai pricopsiţi, a reuşit să strângă suma de bani. La înmormântarea mamei sale l-am văzut pentru ultima oară pe Leon. Şi-a descărcat sufletul. Mi-a spus că i s-a scârbit de oamenii oraşului, despre neomenia lui Diaconu, de râsul  jignitor al Irinei. La plecare mi-a mărturisit cu amărăciune că nu va mai călca niciodată pe aici.
          – Lorico, întrebă Bobică, da’ Gregoriade ăl bătrân, mai trăieşte ?
          – Trăieşte, se băgă în vorbă Dorel.
          – Tu de unde şti, măi amarule ? râse de el Lucian.
          – Ştiu tot despre cei din târgul nostru care s-au mutat în capitală. Ştiu eu…ştiu! mai spuse, apoi tăcu îndărădnic.
          – Trăieşte, confirmă şi Lorica. Trăieşte pe banii lu’ fiu-su!
          La un an de la moartea soţiei Leonid a vândut tot şi s-a mutat cu băiatul în Bucureşti. A găsit repede de lucru, era un bun meseriaş în particular, în mobilă sculpatată. Leon a început să dea lecţii de pian. În primii ani a fost mai greu. Ştiu asta din scrisorile pe care le-am primit un timp de la Leo. După miezul nopţii localul  a început să se golească. Irina Lăzăroiu l-a convins pe Lucian să-i dea ei afişul. L-a prins în ţinte în sala mare şi privindu-l a întrebat-o pe femeia care o ajutase în seara aceea :
          – Dacă îmi aduc bine aminte, tu şi Leon aţi copilărit împreună, nu-i aşa? Familia mea s-a mutat pe strada Gării într-un sfârşit de februarie. Tata  lucra la căile ferate, eu şi mama eram obişnuite cu mutatul din loc în loc. Casa familiei Gregoriade era gard în gard cu cea în care ne mutasem noi cu chirie. Copilul Leon era de vârsta mea. Amândoi ăm fost în aceeaşi clasă, am stat în ultimii ani de gimnaziu în aceeaşi bancă.
          – Da, am copilărit împreună. Eram amândoi ţinta răutăţilor celor din jur. El pentru că purta ochelari, era foarte slab şi puţin cocoşat, eu pentru că eram ghindoacă şi aveam faţa spuzită cu pistrui.  Aceste mici defecte a cimentat prietenia noastră. Nu ne amestecam în jocurile celorlalţi, eram mereu împreună. Părinţii lui nu erau săraci aşa cum vorbeşte lumea. Însă felul lor de a se purta, de a nu căuta prieteni, de a ocoli discuţiile care se transformau în bârfe de cele mai multe ori, de a nu-i interesa ce face capra vecinului, dacă e sănătoasă sau trage să moară, a atras după ea dezaprobarea locuitorilor urbei. Leonid  Gregoriade era inginer la o fermă pomicolă care se afla într-o comună din afara oraşului. Făcea naveta, pleca cu trenul de dimineaţă, se întorcea seara. Nu avea timp de discuţii aiurea. Ajuns acasă se ocupa de familie şi de livada cu pruni din spatele casei.
          Soţia, doamna Mioara, ieşea rar din casă. Am aflat de boala ei de la Leo. Avea grijă de copil şi ca locuinţa să fie întotdeauna curată. De la mijlocul lui aprilie până la jumătatea toamnei, pianul îşi revărsa poezia muzicii prin ferestrele larg deschise, când Leon îi mângâia clapele. Copiii de pe stradă râdeau. Îi spuneau Lăutarul. Pentru ei, cine cânta la un instrument, era lăutar. Pentru mine, muzica mi-l aducea pe Leon mai aproape. Imaginea cu el aplecat deasupra clapelor, cu faţa, când încruntată, când inundată de fericire, dădeau liber visurilor mele de iubire, de dragoste nevinovată.
          După terminarea gimnaziului Leon a intrat la Liceul de arte şi meserii din oraşul capitală de judeţ. A început în timpul şcolii să facă şi el naveta ca şi tatăl său. Plecau dimineaţa se întorceau seara. Acest lucru nu a şubrezit prietenia noastră. Din contră. În acel an mama a plecat. Fără certuri, fără nicio explicaţie. A lăsat un bilet că se duce să înceapă o nouă viaţă. Eu nu am mai dat examen la liceu. Am ales şcoala profesională. Se termina mai repede, ieşeam cu o meserie, nu eram nici foarte pretenţioasă. Apoi, trebuia să am grijă de casă şi de fraţii mei mai mici. Vocea Irinei Lăzăroiu a smuls-o pe Ana dintre amintirile care o cuprinseră.
          – Mulţumesc Ană. Poţi să te duci acasă. Cred că ai obosit şi tu. În restaurant nu mai rămăsese decât una din fete care dădea cu mătura.




          A doua zi oraşul s-a trezit cu zidurile şi gardurile cotropite de afişele cu chenar înflorat de culoarea maro, ce anunţau concertul pianistului. În săptămânile următoare s-a intrat în febra pregătirilor. Se măturau curţile, se vopseau gardurile şi obloanele ferestrelor, se mai repara o poartă, se mai schimba o draperie sau o perdea. Sala de spectacole a fost zugrăvită, cortina din catifea roşie a fost periată, scaunele care s-a mai putut s-au reparat, celelalte au fost înlocuite. Pianul, lăcuit, lustruit, a fost chemat un meşter de peste munţi să-l acordeze.
          Sache croitorul a avut de lucru până peste cap în cele două săptămâni dinaintea concertului. Toată lumea vroia să-şi schimbe îmbrăcămintea, să arate cât mai bine Se înnoiau de parcă ar fi venite sfintele sărbători de Paşti. Pe scările de la intrarea în Casa de cultură, se aşternuse un covor roşu cum văzuse directorul la televizor când erau transmise evenimente deosebite.
          Încă de la ora cinci  sala de spectacole a început să se umple. Bărbaţi şi femei, stânjeniţi în platoşa hainelor noi care mai de care mai scumpe, unele cădeau în ridicol. Cel puţin primarul, soţia şi cele două fiice păreau coborâţi dintr-o fotografie făcută la începutul secolului douăzeci. În dorinţa lor de a arăta cât mai bine deveneau stângaci, caraghioşi. Lumea amestecată, culorile amestecate, dădeau imaginea unei seri de carnaval. Se râdea tare, se vorbea mult şi aiurea. Ana îi privea din culise şi din când în când dădea a dezaprobare din cap. Discuţiile despre Leon nu aveau nimic cu muzica sau talentul lui, se învârteau în jurul binelui pe care l-a făcut comunitatea pianistului în anii în care a locuit în târg. Minciuni ştiute, însă aprobate tacit de cei prezenţi.
          La şase şi jumătate nu se simţea nici-o mişcare pe scenă, nimic din vânzoleala dinaintea unui concert, nu se acorda nici un instrument, nici un solou cât de mic dincolo de cortină.
          La ora şapte, luminile din sală se stinseră. Cortina se ridică. Reflectoarelor descoperiră scena unde pianul trona în mijloc în faţa scaunelor goale ale orchestrei, aşezate în semicerc. Câteva şoşoteli şi încercări de tuse din sală au fost apostrofate de sâsâiturile care cereau linişte.
          Eu Ana, am adus din culise aparatul de radio al bunicului, un aparat nemţesc mare şi greu, care ieşise nevătămat din cel de-al doilea război mondial. L-am aşezat  pe pian şi am răsucit butonul zimţat.
          „Transmitem din sala Ateneului, Concertul No. 2 pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov. La pian, Leon Gregoriade.”
          După câteva clipe de linişte sala a izbucnit în aplauze.



*


          Concertul se termină aproape de ora zece. Nimeni dintre cei din sală nu s-a ridicat să plece.
          „Am transmis de la Ateneul Român…” Pe deplin mulţumită am răsucit butonul. Clic ! Ultimii spectatori părăseau încântaţi sala. Am ridicat de pe scenă o garoafă şi i-am sărutat petalele însângerate.
          – Mulţumesc Leon. Câteva ore Leon i-a fost aproape.

2 comentarii:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase