marți, 7 aprilie 2015

O întâmplare cu Amza

S-a născut la 07 aprilie 1931. Azi ar fi împlinit 84 de ani.
Să fie zâmbetul luminos al marelui Amza Pelea, cel care ne-a lipsit în vremuirile din urmă de nu mai ştim bucuriile, râsul homeric, farmecul vieţii adevărate?...
Un amic mi-a povestit nu de mult, o întâmplare cu Amza, având privilegiul s-o asculte direct de la sursă, printre rotocoale groase de fum, într-un spaţiu de hotel la Argeşelul, lângă Casa Armatei, unde-şi odihnea oasele înainte de spectacolul de la Al Davila, maestrul.
În vremea studenţiei la I.A.T.C. venise din vacanţa de sărbători cu paporniţele încărcate de-abi să le duci cu cele porceşti, cârnaţi, tobă, slănină, cu zaibăr de Băileşti şi-un kil de ţuică. Pusese bagajul pe bancă în Cişmigiu şi tropăia în jur să se-ncălzească. Îşi pierduse căminul într-un conflict deschis cu administratorul, venea târziu de la repetiţii sau de pe unde rămânea înţepenit. Unde să se ducă? Şi-l zări pe Petre. Dumnezeu l-a trimis! Nu Sfântul Petre ci fiul popii din Băileşti, unul slab, lung cât o pălugă, cu pardesiul pâna-n pământ ca sutana tătâne-său fluturând. Venea agale pe alee. Era şi el student, dar la A.S.E.
- Amzo, aş bea o bere! Hai cu mine la Cireşica!
- Stai colea pe bancă să te omenesc. Am zaibăr, ţuică...
- Păstrează-le, acu’ bem bere. Ne-ncălzim mai târziu!
După ce serviră berile, plecară spre locunţa lui Petre, nu departe, doar ce dădură colţul. O casă mare, înaltă, veche.
- Intrăm prin spate!  O scară de fier ducea într-un pod cu un perete deschis, numai bun de numărat stelele în plină iarnă, dacă eşti mai romantic. Cum e fânarul la ţară. Înăuntru coşuri, multe coşuri ce înţepau acoperişul scurgând afară fumul. Era cald oarecum. Petre avea agăţată în fundul podului, într-un loc mai ferit, o lanternă mare, dar nu făcea risipă că era scump.
- Aici sunt pături şi tot ce-ţi trebuie şi descrise cu un gest larg interiorul bine gospodărit.
- Pentru nevoi, valiza!(...) Şi-mi arătă ceva mai departe, un fel de cufăr destul de mare închis ermetic. N-am înţeles la-nceput!
- La o nevoie adică, vezi şi tu, te dai mai încolo după stâlpul ăla pe unde intraşi!... E acolo o găletuşă. După ce te descarci, o verşi în cufăr. Să fi ştiut popa! El îi dădea bani, dar ochiul dracului băgă de seamă că-i plăceau jocurile de noroc şi al lui fuse!  
Nu era rău la Petre, până-ntr-o seară când s-a umplut valiza. N-aveam încotro, trebuia deversată. Bine că Dâmboviţa era aproape! Am tras o ţârică de valiză deh, că mâncasem tot porcul!
N-apucarăm să ne tragem sufletul pe mal şi să dăm roată cu ochiul, că şi apăru ca din senin miliţianul călare.
          - Staţi nu mişcaţi! Haidaţi la secţie! Credea că prinsese infractorii.         - Luaţi amândoi cufărul şi mergeţi în faţa mea!
Cufărul greu. Bietul, ce-o fi crezut că furasem? Era sigur c-a dat lovitura! Deja-şi benoclase juma’ de tablă pe umăr.
Până să vină şeful la secţie, înauntru cald, începu să cam miroase. Noi tremuram ca varga, ne şi vedeam la zdup. A venit şeful. I-am povestit de-a fir a păr toată tarăşenia. Răbdător, ne-a ascultat serios, mustăcind, până la capăt.
          - Haralambie, întocmeşte formele! şi încruntat către noi:
          - De acum înainte aici va fi casa voastră! Şi s-a pus pe un râs!...
          Am locuit acolo în secţia de miliţie într-o cameră liberă până la absolvire. Eram în ultimul an. A fost bine. Am băut cu şefu, ne-am distrat. Om!
          L-am pierdut. Ale vieţii! După mulţi ani la Iaşi, terminasem „Mihai Viteazul”, la masa festivă m-am auzit strigat:
          - Amza! ... În spatele meu colonelul, „şeful”. Ne-am luat în braţe. Ne-am adus aminte. Am râs homeric.
          - Şi aici tot eu răspund de voi!...de buna organizare.
Am vrut să mă ridic să fac linişte şi să povestesc la toată masa povestea cufărului.

- Lasă cufărul Amzo! Fuseşi Mihai Viteazu, ce dracu’!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase