sâmbătă, 21 aprilie 2012

Baticul roşu

Picasso
*

Ne-am întâlnit ca pe vremuri la mine acasă, în altă casă, dupa patruzeci de ani. Eu, Ică şi Nae, trei personaje albastre, nu ştiu să continui din viaţa sau din cartea mea. Ei au adus şi sticla de votcă. Lipsea doar Claudia, e mai greu din Olanda. Am căutat-o pe net, nu era. Şi mai lipsea cineva, securitatea desigur...
Iordache între timp pregătise paharele. Nae şi-a scos un dosar cafeniu(bine că nu era tot albastru), căutând febril ceva anume printre manuscrise. Nerăbdător, nu doar el, şi eu îmi doream să-i recunosc rândurile nervoase, pline de miez, dar aruncate alandala până când o liniuţa de dialog reuşea să lumineze ca un trasor fosforescent, năvala gândurilor sale.
Ică l-a potolit.
– Cumpăneşte bine. Te rog să ne citeşti, pentru început, nu prea lungi, doua texte, unul mai bun şi altul mai slab după mintea ta. I-am dat dreptate lui Ică, cu siguranţa textul considerat slab de Nae va fi cel mai bun, cum s-a şi dovedit

          *



Baticul roşu proză

                                                                                Nicolae RADU


Pe la sfârşitul unui februarie umed de ploaia ce nu se-ndura să se oprească de o săptămână, mi-a bătut la uşă bătrâna. Îmbrăcată într-o rochie verde peste care aruncase neglijent o pelerină galbenă, îmbrobodită pe cap cu un batic roşu, părea că vine de la un carnaval.
– Ce mai faci? M-a întrebat scuturându-se de apă.
Murea de nerăbdare să-mi audă răspunsul. Gura ei, rămasă deschisă, arunca în cameră un miros de tescovină. M-am uitat cu un ochi, pe celălalt l-am lăsat să se odihnească.
– Bine! Am răspuns cu jumătate de gură.
S-o crezi tu! A râs gâtuit. Uite cum ţi-a albit părul!
Şi?! Am făcut pe indiferentul. Tu nu mai ai deloc!
Am batic roşu! îmi făcu în necaz lipindu-şi pumnii.
Am evitat să-i spun cum îi stă cu baticul roşu de frică să nu plece. Îmi plăcea să stau cu ea la taclale, mai ales în zilele nesuferite de plictiseală. Nu o mai văzusem de săptămâni bune aşa că i-am întors întrebarea:
Tu, ce mai faci?
Iubesc! Mi-au răspuns buzele ei vestejite, dezvelind încântate gingiile vinete, fără nici un dinte. Bărbaţii îmi cad la picioare cum mă privesc!
M-am uitat insistent în ochii ei. Unul verde, altul de un albastru spălăcit.
– Uite că eu nu am căzut!... încercând să zâmbesc.
Nu şti ce pierzi! Mă ţintui unul din degetele ei de la mâna dreaptă, uscată, şerpuită de venele umflate, aproape negre.
Ce? Am întărâtat-o.
Îşi desfăcu, cu furie cei patru nasturi ai rochiei descoperind doi sâni căzuţi, stafidiţi.
Îi vezi? Îşi cuprinse cu amândouă mâinile într-o atingere duioasă fructele muşcate de gerul anilor. Un bărbat tânăr, de departe mai frumos ca tine, a înebunit cu capul între ei, ameţit de căldura şi mireasma lor.
Mi-am închipuit parfumul şi greu m-am stăpânit să nu strâmb din nas. Devenise pătimaşă, coborî una din măini şi îşi ridică rochia, sus de genunchi, descoperind proteza galbenă a piciorului stâng.
Piciorul ăsta a fost sărutat de la degetul mic până...
Ajunge! Am întrerupt-o speriat, dar şi puţin amuzat de ceea ce putea să urmeze.
Femeia se potoli pentru un moment, se trânti într-un fotoliu, îşi aprinse o ţigară, un fum de tutun prost se împrăştie în cameră. Îşi desfăcu baticul şi pielea capului, fără pic de păr, luci albăstrui în lumina lămpii cu neon de pe birou. O făptură pe chipul şi trupul căreia anii îşi făcuseră de cap.
–N-ai iubit niciodată! Îmi spuse cu o tristeţe neobişnuită în glas. Începu să povestească stârnită – când cu însufleţire, când în şoaptă cu vocea dulce de femeie îndrăgostită – despre întâlnirile ei cu bărbaţi. Pe unii îi cunoşteam, de alţii auzisem – despre orele nesfârşite de dragoste sălbatică sau duioasă – numai vocea ei trăda pasiune, restul trupului rămânea inert, nepăsător.
Visezi! Am spus după un timp mai mult pentru mine.
Aşa crezi tu! A izbit violent cu mâna ei uscată braţul fotoliului. S-a ridicat apoi hotărâtă de plecare. Am luat repede aparatul de fotografiat de pe birou.
Să nu faci asta! A şuierat veninos. Nu-ţi dau voie s-o faci!
    Prea târziu. Lumina albă a blitzului a înfuriat-o mai rău. A încercat să smulgă aparatul cu ghiarele, după luptă, m-a implorat... Prea târziu!
–Tu ai vrut-o! Şi-a strâns cordonul pelerinei şi a plecat lăsându-mi în cameră mirosul de tutun prost şi  tescovină.
Nici nu am simţit când Ada a intrat pe uşă. Developasem filmul şi întindeam fotografiile încă umede pe sticla biroului privind năucit.
– Cine e? M-a întrebat Ada în timp ce nările ei fremătau simţind mirosul străin.
Am tăcut un timp. Din fotografii, goală sau sumar îmbrăcată, în poziţii triviale, inocente sau provocatoare, o femeie tânără, păr roşcat, lung, numai bucle mă privea cu ochi mari de un verde misterios, nas fin, buze senzuale...
Cine e?
O babă nebună, am reuşit să spun.
Şi palma Adei îmi fulgeră obrazul.
Mincinosule! A ţipat. Eşti un animal, un animal obsedat!
Aproape plângea de furie.
– Ai avut nesimţirea s-o aduci aici, în casa noastră. I-am simţit parfumul de când am intrat.
Parfumul!... Mirosul acela de tescovină şi tutun prost, plecase din cameră. In locul lui plutea o boare marină, amestecată cu iz  fin de flori exotice.
Şi-a lăsat şi baticul aici, sigură că va reveni.
Ada îmi aruncă în faţă pânza roşie. Nici măcar nu încercam să mă scuz, să-i explic... Ce să-i explic!?

2 comentarii:

  1. asta mi-a placut. a inceput sa-si intre in forma. imi aduce aminte de S.king

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. imi plac culorile, pe acestea le-am simtit...am simtit si putina agresivitate, dar e frumos...

      Ștergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase