duminică, 22 aprilie 2012

Maria care aduce ploaia



Cel de-al doilea text în care îl redescopăr cu bucurie pe prietenul meu Nicolae Radu, ca prozator, este: Maria care aduce ploaia. Dea Domnul să încolţească seminţele răsădite de mine aici!

Maria care aduce ploaia

                                                  Nicolae RADU

Toamna întârzia să vină, era jumătatea lui octombrie şi soarele frigea cu încăpăţânare pământul uscat. Zilele fierbinţi îşi urmau nepăsătoare cursul. Oamenii blestemau, nici nu-şi mai aduceau aminte de când nu mai plouase. Plantele pârjolite şi fântânile secate anunţau zile grele.
Maria rămăsese văduvă tânără, cu luni bune în urmă, când Manole bărbatul ei, se hotărâse să moară în cârciuma satului. Aflase că soţia îl înşela cu cel mai bun prieten, Dragomir, pe deasupra şi rudă, e drept mai depărtată, dar tot rudă se cheamă, nu? Mai călcase strâmb Maria şi cu alţi bărbaţi. Prietenul ăsta al lui Manole, era un om timid cu femeile, se fâstâcea, îl treceau toate sudorile, se înroşea şi rămânea mut în faţa lor.
Mai mult ruşinat decât supărat, într-una din seri Manole adăstă în cârciumă şi turnă în el fără măsură, intrând în comă alcolică. Până să vină ambulanţa, a murit.
Moartea bărbatului a adus necazuri celor din jur. Cârciumarul a fost judecat şi condamnat pentru comercializarea de băuturi spirtoase contrafăcute. ( Dacă nu murea prostul ăsta, mai vindea şi azi.). Maria a fost chemată de mai multe ori la poliţie să dea o grămadă de declaraţii, inutile. Manole tot mort a rămas, iar femeia, văduvă! Amărâtul de Dragomir a luat drumul bejeniei, nu s-a mai auzit de el.
Gura satului nu a făcut-o nici mai rea, nici mai bună.
Numai că, niciunul dintre foştii iubiţi, nici o femeie şi nici un alt bărbat n-au mai călcat în casa ei până în seara din jumătatea lui octombrie, când un străin a bătut la poartă.
I-a spus de la început că nu cunoaşte locurile, vine de departe şi ar vrea găzduire pentru o noapte, o mâncare caldă dacă se poate, bineînţeles contracost. Maria l-a poftit în casă zâmbind prietenos, au trăncănit despre toate cele. În timpul cinei i s-a plâns de viaţa ei de văduvă tânără prigonită de oamenii locului, el a ascultat-o cu îngăduinţă, iar noaptea au împărţit şi patul, omenindu-l cum se cuvine.
Dimineaţă, în timp ce bărbatul se spăla gol până la brâu, observă că era mai tânăr decât i se păruse. Părul negru îi scotea în evidenţă tenul alb, avea ochii mari şi albaştri, nasul fin ca al zeilor din statuile greceşti, cum citise de curând într-o carte. Îl întrebă cum îl cheamă, el îi spuse fără urmă de zâmbet că îl poate numi cum vrea ea.
Pentru mine vei rămâneAlfred.
Bărbatul dădu nepăsător din umeri şi o întrebă ce şi-ar dori în clipa asta mai mult.
Să plouă, îi răspunse ea repede, zile întregi să toarne cu găleata.
„Fie!” parcă spuse Albert şi plecă repede.
Maria se repezi la fereastră să-l vadă, însă ochii i se agăţară către culmea dealului, unde prin aerul străveziu al dimineţii nori negrii se îngrămădeau pe cer deasupra casei. Când îşi aduse aminte de Alfred pe drumul din faţă nu mai era nimeni. Alergă afară, deschise poarta, ochii ei măturară cât putură, în sus şi-n jos. Nimeni. Un trăznet lumină cu flacăra fulgerului, urmat de un tunet puternic. Intră repede înăuntru. Stropi mari şi grei se năpustiră asupra acoperişului. Afară se întunecase a noapte, încuie uşa fricoasă, privi prin geamul ferestrei dinspre uliţă, nici poarta nu se mai zărea din cauza întunericului şi al ploii. Se simţea mulţumită, în ciuda sentimentului de teamă, i se îndeplinise dorinţa spusă lui Alfred.
Se întinse în pat. Apăsă pe butonul veiozei de pe noptieră, dar acesta refuză să aprindă becul. Nu se miră, deseori la prima scăpărare de fulger, cei de la transformator opreau lumina. Somnul o cuprinse repede, un somn greu, fără vise.
Când se trezi nu ştia cât a dormit, dacă e noapte sau zi. Auzea doar sunetul ploii. Butonul lămpii de pe noptieră ţăcăni degeaba. Trebuia să caute chibriturile şi lumânările. Când coborî din pat, picioarele îi intrară în apă până la glezne. Se trase instinctiv, nedumerită, în mijlocul patului. „Pe unde să fi intrat apa?” Manole al ei cheltuise o sumedenie de bani să pună la geamuri şi uşă, termopane. Îşi luă inima în dinţi şi coborî din pat. Acum apa îi ajungea până la genunchi. Simţii cu adevărat apăsarea fricii. Se îndreptă pe bâjbâite, împleticit spre uşă. Apa creştea mereu. Ajunse. Găsi mânerul rotund al zăvorului. Trase de el cu putere. Uşa se deschise brusc. Şuvoiul de apă care năvăli, o lipi dureros de peretele din fundul camerei.
A doua zi, abia se lumina de ziuă, satul întreg dormea. Intrigaţi de poarta trântită de gard şi de uşa deschisă la perete, doi poliţişti opriră în făţa casei. Clacsonară, bătură la poartă. Nici la strigătele lor nu răspunse nimeni. Păşiră în curtea din faţă şi se priviră miraţi unul pe altul. Pământul mustea de apă, ici-colo se iveau băltoace în care se scălda răsăritul timpuriu de soare.
De unde o fi avut atâta apă să ude grădina?!
Întinsă pe podeaua udă, umflată şi vânătă, de parcă acum cineva o scosese înecată din râu, zăcea Maria. Nu-şi aduceau aminte cănd a căzut în satul lor ultima picătură de ploaie.

Un comentariu:

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase