sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Ursitul




Azi noapte te-am vǎzut goalǎ
între douǎ oglinzi.
Apele lor te incolǎciserǎ
ca douǎ pârâuri gemene
de munte.


Se repezeau pe curmǎturǎ
între cele douǎ muncele
rotunjite de dogoarea
soarelui verii.
Sǎreau stropi.



Abia de se zǎreau în ceaţǎ
douǎ mure așezate simetric
în calea sǎlbǎticiunilor.
Ochi mei doi,
tocmai învǎţaserǎ sǎ urle
ca puii de lup.


Spre dimineaţǎ
ai deschis fereastra
afarǎ bântuiau strigoi
și crǎpau pietrele de ger.
Grâul încolţise pe pervaz
și atârna de cer 
funia de usturoi.

vineri, 29 noiembrie 2013

7. Fragment Gușterele. Cap La buturugă


            Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că n-au fost întru totul adevărate.        
            Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.
          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.
          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.


          O luasem din coada vijoiului, de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa, mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Nu era greu de priceput.
            Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.


          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

Harta zilei


             "Uniunea Europeana a trecut Prutul!"

            Eu cred cǎ astǎzi la Vilnius s-a scris o zi mare în cartea sfântǎ de istorie a neamului. Nu vǎ așteptaţi ca ea sǎ fie pusǎ în valoare cumva de televiziuni. Instrumentarul cutiile de cremǎ maro, neagrǎ și galbenǎ s-au consumat, iar periile aspre sau cele moi zac tocite pe postamentul din lemn în studiourile mogulilor. Lustragiii profesioniști sunt deja obosiţi dupǎ efortul halucinant de a lustrui vechii teniși chinezești ai mandarinilor, veniţi la Summitul Bucureștiului cu promisiuni de buzunare pline de ioni, chilipir, sǎ-i învǎţǎm sǎ calce elegant cosmopolitele bulevarde scǎpǎtate în declin, ale Europei, în încercarea de a reconsidera noul drum al mǎtǎsii.

            Che Guevara al nostru, cu inima tivitǎ în fir de mǎtase roșu de Bejing, s-a întrecut în delir cu declaraţii sforǎitoare, punând evenimentul pe același plan cu intrarea în NATO si primirea în Consiliul European. Nu contest cǎ legǎturile economice cu China nu  ne-ar sluji, dimpotrivǎ. Dar prea ne-am cǎciulit ca niște slugi, în buza iernii, așteptând sǎ vinǎ cǎldura soarelui din lunǎ plinǎ, ca dar, doar pentru o imagine bunǎ. N-ar fi fost necesar.

            La Vilnius, cine știe sǎ vadǎ, s-a deschis o poartǎ și s-a rescris cu foc pe zǎpadǎ un nou 1 Decembrie pe hartǎ.

            Doamne ajutǎ!

joi, 28 noiembrie 2013

6. Fragment Gușterele. Cap Miţa



       Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era el când îşi căuta dimineaţa în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister. Era la locul ei şi nici nu albise. Asta, nu? Datorită Miţei!

           Copiii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier. Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş înalt de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. (Nu i-am auzit niciodată pe cei doi în copilăria mea şi mai târziu, tutuindu-se. „Dânsul”, „dânsa”, „dumnealui”, „dumneaei”, aşa vorbeau unul despre celălalt.)

           – Ia spune dumneata Miţo, nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

            – Ia să vedem. Olteanul vânjos, a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare, când a trimis-o generăleasa să cumpere cinci kile de crap proaspăt, adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase. Cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat, nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

            În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, cam înalt. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspuns scurt:

            – La cavalerie, să trăiţi domnule general!

            Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă, începuse războiul.

            – Dom’ Mitică, dânsul şi dânsa s-au căsătorit.

5. Fragment Gușterele. Cap Veroana



            Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegară mâinile. S-au luat în braţe şi s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător. Şi nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

           – Petre, tu ştii să înoţi?

           – N-am avut unde să-nvăţ. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine! Îi revenise graiul.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea. În locul acela întins apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă, căci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frate-su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tata-mare. A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeşul era prea mare şi periculos. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să înveţe să înoate. Toma, botezase în jocurile lor Vâlsanul, susţinând că trupul acelei ape unduios şi cald nu putea fi al unui bărbat.

          – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanei fierbinte, liniştită, părea că nu se grăbeşte să se verse într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împletiră până la urmă, ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi în care Argeşul ca un vijoi sălbatec, dominator, o înlănţuia până când, contopiţi, ceva mai la vale, se linişteau într-o curgere lină.

         Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă. L-a luat de mână şi au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

          – Hai să te învăţ să înoţi! L-a ţinut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îl apropie şi pe celălalt străngându-i uşor mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperea cu totul. Ea se prăpădea de râs.

         – Să mai facem o încercare. Poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Te ţin de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată Veronica lunecă peste el. El o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura ce aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.

        Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit  într-o curgere fără sfârşit.

miercuri, 27 noiembrie 2013

4. Fragment Gușterele. Cap Veroana



(continuare)
            Când Gică a sărit gardul, ne-am oprit din chiot. Ştia poveşti cu strigoi, ne mai spusese. Elev la o şcoala profesională în Curtea de Argeş, tot să fi avut patru cinci ani mai mult decât noi. Ne-am strâns în jurul lui. Gică ne-a măsurat lung, după care ne-a propus un joc.

            – Azi lăsăm strigoii, ne jucăm în familie. Ne pregătim pentru viaţă. Suna pompos. Maria, tu mai eşti fată mare? Maria a dat din umeri nelămurit. N-ar fi vrut să creadă el că nu era pregătită.

            Ne-am luat în primire rolurile. Limpede pentru toţi ca lumina zilei cine va să fie mama. Pentru tată, bănuiam că vom trage la sorţi.

            – Ca să fim egali închidem ochii şi presupunem că e noapte. Şi cum în familie noaptea nu ascundem nimic, toată lumea să rămână în chiloţi. N-a stat nimeni să analizeze logica. Nu s-a opus nimeni, aşa era jocul. Nici măcar Maria. Aştepta curioasă şi ea să-şi vadă norocul. Pierise reţinerea de dimineaţă. Şi-a aruncat rochia intr-un tufiş speriind un guştere. Burtilă, frate-su, a sărit în picioare să-l prindă. Gică îşi însuşise deja rolul tatălui.

            M-a pus să sting lumina şi printre gene am zărit cum mâinile lui, păreau că lipesc cu întuneric trupul plăpând ce da să îmbobocească mai devreme, al fetiţei de zece ani. Şi-a adus aminte de mine şi m-a îndemnat să mă apropii cu ochii închişi şi să pipăi şi eu întunericul acela cald pe care-l întinsese pe pielea ei. Când am atins din întâmplare zvâcnitura sfârcului, m-am curentat şi ridicând pleoapele am aprins lumina. Maria se uita la mine cu nişte ochi strălucitori. Gică m-a dat la o parte pierzându-şi cumpătul şi s-a aruncat asupra fetei să-i smulgă chiloţii. Corpul Mariei pe spate în iarbă, cuprins de spasm, parcă era traversat de o undă de şoc. Gică se lupta să stăpânească situaţia.

            Se auzii un urlet victorios şi frate-su apăru de după tufiş cu guşterele în mână, ţinut de cap. Ii văzu pe cei doi. Rămas ţintuit o clipă, fără să ezite, dădu drumul guşterelui pe spatele lui Gică. Simţind ghearele reci ale guşterelui, acesta sării speriat eliberând-o pe Maria. Maria se liniştii, nu mă slăbise din ochi cerşind ajutorul şi tocmai atunci din curte glasul Veroanei ne striga la masă.

            Ne-am îmbrăcat repede, scuturând de pe noi întunericul. Gică a rămas să strivească între două pietre capul guşterului.

3. Fragment Gușterele. Cap Veroana



           – Veronico, n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mă-tii, ia copiii şi du-te dincolo că n-aud nimic! Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă, să impingă către dreapta butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii? Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica, pe lângă el. Nu se descălţase. Pănă nu venea seara rămânea pregătit, pescuind momentul gata să plece pe undeva...

            – Dar e dat la maximum, tăticule.

            – Da ce, frati-tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă, nu se simţea nevoia ei deocamdată.
............................................................................................................

            Dealul se lăsa prăvălit peste case şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Lângă lăstărişul din stânga rămas agăţat pe vechiul loc, se formase o râpă adâncă de zece-cinsprezece metrii, ca o rană galben-maronie dintr-un pământ nisipos unde noi, copii, ne dădeam drumul pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare. La bază, un tăpşan cu iarba moale drept ca fundul unei căldări, ne ascundea privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele totul era sub control, dar de ceva vreme o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva în umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.

Călăreţi



Sunt steaguri pe fundalul imaginii.
Patru călăreţi veniţi din nord
îşi scutură colbul
Coborâţi din şa, clatină
umbra unui copac
întinsă ca o apă stǎtutǎ în colţul paginii.


De atâta mers
le-au încolţit unghiile,
scormonesc locul în iarba moale.
Sub cazma va ţâșni izvor limpede.
Şi zăresc în oglindǎ cele patru zâne
dansând în aburi


Au feţele acoperite cu plasă,
pe umeri aripi de fluture.
Corpurile lor se scriu ca nişte litere albe,
îşi fac vânt şi se lasă despletite,
dansând în fântână
de parcă ar fii ierburi vii.


Ritmul devine mecanic.
Trompeta cade ca o secure
sprijinită de aer.
Se izbeşte de copacul
care rămâne drept,
cu noaptea prăvălită peste ei

Volum în pregătire

2. Fragment Gușterele. Cap Tobârlan



Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi, care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului când noi nepoţii, draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic.

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii(la mama-mare Lina), gândeam că aşa se cuvine la uriaşi.

1. Fragment Gușterele. Cap Tobârlan




Vǎ propun în postǎrile ce urmeazǎ un numǎr de flashuri care sǎ vǎ introducǎ în viaţa privatǎ a Gușterului, sau mai bine zis în lumea roman-ţatǎ a Tobârlanilor
 


*


În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina. Mama-mare, neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui. (Spre seară pleca şi ultima vălimăreancă, premianta acelei zile, rămasă să-şi ia coroniţa a cărei strălucire încă o simţea ca o umbră iradiind din interior şi pe care abia de se îndura s-o risipească în unda râului. Era locul cel mai ferit s-o ascundă până să ajungă la privirea bănuitoare a celui cu care-şi împărţea necazurile.)

marți, 26 noiembrie 2013

Din arginturile mele 3





                                                                             Georgiath
adânc sub stele
amforǎ de lut ca o rugǎ


din osuarul îngerilor
curge fǎrǎ sfârșit timpul


nici un templu nu-i mai mare
ca însǎși viaţa


în sufletul orb trâmbiţeazǎ
trupul gol al femeii


ziua de-a curmezișul nopţii
pâlpâie ca un semn de carte


adânc sub stele râuri
de cruci rostogolindu-se

luni, 25 noiembrie 2013

Madrugada. Gaudeamus-Babilon 3





            Fiecare poet este dotat cu o oglindǎ convexǎ în care se privește pe sine ca prin hubloul unui batiscaf. Scormonește adâncurile cu aerul cǎ fotografiile pe care le capteazǎ sunt unice.

            Separat de mine, ieri la Târgul de carte, în batiscaful imens, am avut revelaţia cǎ pot îngǎdui pe cineva chiar dacǎ era cu spatele și nu mǎ vedea. Scruta zidul de sticlǎ, cântându-și cu furie dragostea.

            Descumpǎnit, vedeam degetele mele amprentând vitralii pe pielea ei...


duminică, 24 noiembrie 2013

Corifei și cori-fiţe. Gaudeamus - Babilon 2



            Sâmbǎtǎ în Babilon a fost ca la Sfintele Moaște. Lume luminatǎ se adunase în Pavilion de credeai cǎ se ridicase din raclǎ însǎși Sfânta Parascheva. M-am dumirit, se crease o ambuscadǎ  pe intrarea principalǎ, dar cu suita în mișcare nu era Parascheva și nici mǎcar Sfântuliţa de la Argeș scoasǎ în pelerinaj de Calinic. Asediul televiziunilor viza un element mult mai obscur, emanaţie a revoluţiei și toatǎ suflarea se înghesuia sǎ-l atingǎ pe Iliescu și sǎ-i admire zâmbetul larg: “Faţa cǎtre noi domnule președinte! Privirea sus la catarg!”.

            A trecut pe lângǎ mine rozaliu, împlinit, viu, un sac de carne îmbǎlsǎmatǎ fǎrǎ pic de os. Venise s-l lanseze pe Gorbaciov. Încǎ se mai lamenta ca o bunicuţǎ care și-a pierdut memoria, în faţa oglinzii mǎrturisind cǎ nu-l cunoscuse înainte și nu-și explicǎ nicicum, cum se culcase cu el. N-am nimic cu Gorbaciov ce sǎ zic, un grǎdinar care a cultivat pepeni în Europa și la vânzare, au scǎpat din cântar. N-o înţeleg pe “bunicuţa”, de ce oare se dǎ uţa și ne minte iar?

            Alǎturi, la Editura Cartier, Paul Cernat și Vintilǎ Mihailescu prezentând o Istorie a Scufiţei Roșii, fǎceau apel cu o voce tunǎtoare strigând cǎ Bunicuţa aia de-alǎturi ce clameazǎ despre libertate și moarte, e lupul cel rǎu care, n-ar avea ce sǎ caute la Târgul de carte.

            Mulţi corifei și cori-fiţe pudrate seduse și abandonate. Mǎști de crocodili și gǎști de intelectuali fini și subtili. M-am simţit topit de cǎldurǎ și puţin exclus. În plus cǎrţile mele nu erau la stand navigau pe altǎ paralelǎ. L-am lǎsat pe Liiceanu cu Dragul lui turnǎtor și m-am întorc acasǎ.


sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Gaudeamus - Babilon



            Intr-o bibliotecǎ, ordonate pe rânduri și pe litere stau cǎrţile. Ani la rând, nu pot încǎpea surprize, știi care ţi-e locul pe raft, lângǎ cine ţi-a fost hǎrǎzit sǎ-ţi faci veacul. Mai greu de știut dacǎ ai rezervat și un loc în literaturǎ, corvoada e a criticului, el poate sǎ influienţeze, dar treaba o rezolvǎ pânǎ la urmǎ doar timpul.

            Nu știu a cui a fost idea Târgurilor de carte. Dacǎ adunate între coperţile lor din piele de bivol cǎrţile rǎmân mute în biblioteci, interesant de studiat cum se comportǎ scriitorii, adunaţi de-a valma în spatele tarabelor printre cǎrţile lor. Am fost la Gaudeamus și anul acesta. Mi se pare un Babilon frumos.