3. Fragment Gușterele. Cap Veroana

           – Veronico, n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mă-tii, ia copiii şi du-te dincolo că n-aud nimic! Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă, să impingă către dreapta butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii? Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica, pe lângă el. Nu se descălţase. Pănă nu venea seara rămânea pregătit, pescuind momentul gata să plece pe undeva...

            – Dar e dat la maximum, tăticule.

            – Da ce, frati-tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă, nu se simţea nevoia ei deocamdată.

............................................................................................................

            Dealul se lăsa prăvălit peste case şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Lângă lăstărişul din stânga rămas agăţat pe vechiul loc, se formase o râpă adâncă de zece-cinsprezece metrii, ca o rană galben-maronie dintr-un pământ nisipos unde noi, copii, ne dădeam drumul pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare. La bază, un tăpşan cu iarba moale drept ca fundul unei căldări, ne ascundea privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele totul era sub control, dar de ceva vreme o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva în umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.