Se afișează postările cu eticheta Tobarlanii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tobarlanii. Afișați toate postările

duminică, 21 iulie 2013

Tobârlan. Capitolul XIV. Fragment




          Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel,–Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica,– Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, putem considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Dacă Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit, unchiu Nicu exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine la acel moment, îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia, oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în piela personajului.
          Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil, lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitate ciclului istoric, fără implicaare şi contribuţii creative, la ce bun investiţia. Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut. Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corecte la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.
          Tobârlan era precum o fântână.
          Nicolae îşi aducea aminte cum copil fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt ca să fim corecţi Gogu îl înventase, el îi făcuse doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident era cel mai mare. Numărau câte pietre aruncate nimereau la ţintă, pe gura făntânii decupată în peretele de piatră cimentuită, nu prea mare, cât să intre coferul cu coadă de lemn. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.
          Mândru de el, lui îi intraseră 14, vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.
          – Iar tu Nicolae, azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.
          – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.
          – Nu Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem)doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

luni, 15 iulie 2013

Tobârlanii. Insula din cer. Fragment de roman.



          Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită, fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu plăcut generat de stropii de apă imprăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică se producea cu încetinitorul, cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

          Am întins braţul, stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să se întindă şi fără să-mi provoace răcoarea, parcă intrau în carne dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe: de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul, amândouă curgeau liniştite doar că îşi schimbaseră cursul despletindu-se spre locurile de unde veniseră. La mijloc Insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

          Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Era singura care parcă aducea cu coverga. Pereţii de sticlă sau de gheaţă nu ştiu din ce erau construiţi lăsau să se vadă la mijloc scheletul împletit din târşuri. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare, s-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijloc încăperii am văzut un călugăr, să fi avut 85 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate că era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu, i-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită.

          S-a destins faţa i s-a iluminat pentru o clipă, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit în el ca un Dumnezeu.

          Am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră repede precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa nu ai cum să le ţii numărul.

          Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia, când consideră că a trăit mai intens şi mai frumos viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul şi starea de spirit. E aici o reală nedumerire şi totuşi cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând, intervine plictisul pe diferite grade în consecinţă.



          Înainte să bat la uşa unui alt igluu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală. Întâi ceva ca o muzică a sferelor parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans.

          Tata a citit un fragment din Tobârlanii. Semăna cu un reportaj, era un jurnal de familie, se întâmplase recent.Văr’miu Cornel era eroul acelor pagini, întâmplarea era ciudată dar textul te captiva îndeajuns.

          Cornel intrase pe insulă cu vârsta de după căsătorie. Ionel îşi deschisese cârcumă în igluul lui, însă aprovizionarea cu alcooluri era o treabă anevoioasă pe insulă, acolo erau doar culturi de zarzavaturi. Meşterise din te miri ce, alambicul, dar lipseau fructele. 
           Din cartofi fermentaţi reuşise un fel de whiski. În cârciuma lui intrau şi femei. În igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum. Partea periculoasă a afacerii i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemâna şi a intrat în parteneriat cu unchi’su. A trecut râul şi nu departe a văzut o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor.

          Cornel şi-a umplut rucsacul reveninid, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis, încălcase normele locului şi consemnul(pactul de cuabitare) dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină, de la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu, l-a lăsat să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Tobârlanii. Micul trafic. Fragment din roman




          La cinci şi jumătate, şeful gării dădea semnalul de plecare. Răspundea cu un ţiuit scurt, ca un salut, mecanicul dinspre locomotiva care pufăia aburi sub presiune. Trebuia să fi trecut de şcoală când se auzea huruitul ăla mare produs de tren la trecea peste podul de fier. Te trezeai devreme, căci trenul nu te aşteapta pe tine, indiferent cine-ai fi. Avea de cu seară totul pregătit. Făcea lejer un sfert de oră pe jos până la gară de la casa ei, dar ieşea în poartă cu bagajul mai devreme cu cinci minute. Suficient timp ca să treacă de pe vale vreunul dintre navetiştii cu serviciul la Piteşti. Lenuţa mai mult plecată, devenise o doamnă, nu era de nasul lor, dar o ştiau de mică şi săreau s-o ajute.

          Tinerii din sat socoteau ca un premiu să-i ducă Lenuţei bagajele la gară. Ajunşi în dreptul lui Menghel, micşorau pasul. Când Lenuţa ieşea ţinându-l în braţe pe Cornel, adormit, apăreau şi ei ca din întâmplare, totdeauna câte doi. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, erau vorbiţi. Nu-i lucru puţin să te-nsoţeşti la drum şi să respiri parfumul acela placut de care se înconjura Lenuţa, ai timp s-o descoşi şi să afli când programează următorul drum. Avea de făcut la Bucureşti două trei călătorii pe săptămînă. Când a început micul trafic cu ţuică, bagajul ei conţinea două damigene, dar a găsit destul de repede soluţia cu patru vase de transport. Căratul de-acasă îl rezolvase, iar la Bucureşti, negustorii trimiteau feciorii în Gara de Nord să o aştepte. Trenul circula înţesat, vremurile nu erau simple de loc, iar specula măruntă, cu ţuică sau alte produse, devenise un mijloc de trai. Îşi cumpăra bilet de călătorie la clasa I.

          Se formau echipe de control, specula nu da bine la democraţie unii se puteau îmbogăţii, iar partidul hotărâse să o stârpească trimiţând echipe mixte în teren. (Aici calculatorul mi-a jucat feste, nu în teren, ci în tren.) Vânzoleala mare era la clasa II-a. La primul vagon, după locomotivă, curat, îngrijit, cu bănci îmbrăcate cu pluş, rar intrau în compartimente să intrebe de bagaje. Doamna frumoasă cu copilul care sugea la piept, era dincolo de bănuială.

           – Ce te holbezi măi neghiobule la sânul domnişoarei! Mergi mai departe! Şi cel în uniformă, îi înghiontea pe civilul din faţă, ca să o poată saluta respectuos. Ea, împingea recunoscătoare pieptul dezgolit înainte, îi lua mânuţa copilului şi o flutura de la revedere, rostind în acelaşi timp mărunt din buze:

          – Jigodia dracului, iar te-am păcălit!

          O singură dată, un neam prost rămas agăţat cu ochii, a citit pe buzele ei rujate mesajul. S-a întors şi a găsit damigenele. În Gara de Nord aştepta maşina Miliţiei. La secţie, Cornel urla ca din gură de şarpe. Lenuţa l-a rugat pe ofiţerul care o ancheta să-l sune pe frat’su Gogu la Curtea de Casaţie(era grefier) să-i aducă laptele. A venit de grabă, s-a dus la Comandant. A aranjat lucrurile. Când a văzut-o comandantul pe Lenuţa a rupt procesul verbal şi i-a făcut cu ochiul.

          – Fromoaso, data viitoare nu-l mai suni pe Gogu că e uricios, vii direct la mine. N-arăta rău comandantul, dar gras. A măsurat-o şi frat’su Gogu pe Lenuţa scurt, adevărat expert. Nu mai trecuse de mult pe la el. Se şi mirase cum îşi călcase pe mândrie, independentă cum era, de-l sunase. Arăta bine ce să zică, îmbrăcată sobru, ca pentru căloria pe tren, dar elegant. N-ar fi fost greu să-şi poarte singură de grijă. O să vorbească cu prietenul lui, Sichitiu.

          Cu experienţa lui, ştia desigur să aprecieze, dar te pui cu catârca?

(Continuare în postarea de mâine)

joi, 11 iulie 2013

Tobârlanii. Un alt capitol. Fragment.




          Coexistă pașnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea de la ţară, din Merişani şi cea din Micul Paris, nici lumea reală și lumea din vis... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deșii rostirea în versuri când scriu proză, uneori ar putea genera oarece confuzii. E lumea Tobârlanilor, specială, dar nu opusă. Cumva geamănă cu lumea celorlalți.

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam, manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile, într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă, noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns trebuia să număr până la 100, în timpul ăsta ea devenea zâna bună şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos. Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră, aplecat deasupra Mariei. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel, mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

– I-a fost prea sete lui Cornel şi i-am dat să soarbă el picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită, deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos. Nu m-au mai luat cu ei, până în ziua când am fost gata să dau foc la casă.

*

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă de fân. Îmi lăsase mie cutia cu chibrituri să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana. Avea în casă câteva ţigări ascunse. Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Aveau un semnal sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol ce se dorea ca un tril de pasăre, mai ciudat. Venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovea înăuntru. Poate că nu găsise momentul prielnic să-şi strecoare ţigările în buzunar. Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei după ce smulsesem o pală de fân făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcările albastre vioaie se căţărau jucăuş. Pală de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară, o ţigancă nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă cu linguri de lemn de vânzare, o uda cu apă.

După un minut de buimăceală, realizam dezastrul, am sărit peste fânul negru ce fumega încă, împrăştiat prin curte. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata trăia, nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce bătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Eram încă acolo când au ajuns împreună spre seară, mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid, c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

miercuri, 10 iulie 2013

Tobârlanii. O altă Marie. Fragment



          Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că nu erau întru totul adevărate.

          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii, despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci, din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie ascunsă de tufişuri, privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

miercuri, 3 iulie 2013

Tot Dumitra din cer




Notă:
         Azi, nepoţii mei aflaţi în vacanţă mi-au dat pace şi am putut continua Tobârlanii.
*
         Cu Dumnezeu a purtat negocieri imaginare mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? S-a uitat, a văzut mulţumit, era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl străfulgeră un gând. Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu? Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere. Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise, uşi mari grele, a ajuns într-o încăpere largă unde trebuia să urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

          – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

          – Atunci dă lampa mai mică Prealuminate, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse! Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuie? Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când îşi cumpăra alimente, pâine, ulei şi pleca în luncă. Numai că, pâinea, după ce s-a căsătorit Toma o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită, i-o cocea special Gheorghe fratele Aurichii, el era brutar. Paporniţa împletită din papură, era mai largă şi mai încăpătoare, nici pâinea nu transpira.

          I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei.Ţinea în ea actele: ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu Credincios primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

          Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

          – Mitică, eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

          – Da de ce Doamne tu mereu la urmă

          – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică. Aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii, n-avem partide politice.

          – Doamne, ca să nu zici că mă amestec în treaba ta, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare – am aici actele că le-am cumpărat de la boier cinstit cu banii mei munciţi – coverga şi râul. Dacă nu ţi-e cu supărare, tot îl muţi, fă râul să ocolească tot locul, căt se poate! Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine, ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul din luncă şi familia mea. Zâmbind:

          – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot Tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas: I-a în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii, îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit... Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta, cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul! Sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

          – Îi ştiu pe-ai mei Doamne, dacă le au pe toate de-a gata vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Mai bine nu. Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi o biserică din lemn. Acum sunt gata să te ascult, e rândul tău, care îţi sunt condiţiile?

          – O să-ţi fie greu Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra, n-ai să te mai întâlneşti. Cum bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

          Îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată! Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, dar cum s-o facă de râs pe Lina în faţa satului? Ea îi născuse copii, îi adusese echilibrul. Pe Dumitra o blestemase Dumnezeu, era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

luni, 1 iulie 2013

Tobârlanii. Fragment din Capitolul 10



            Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par reuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol, şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă(într-un dosar). Mi se întâmplă să revin la ele şi descopăr o nuanţă care dincolo la produsul finit îmi scăpase, completez şi iar revin.

          Toate personajelor mele conturate pănă în momentul de făţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să-şi găsească locul în ierarhia Tobârlanilor, încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Sunt zile când nu mă pot apropia de nici un personaj. Sunt neamurile mele devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică’miu. Cel mai vehement mi se pare unchiu Nicu, dar n-am apucat să scriu nimic despre el. Şi-a pus cămaşa aia verde şi se răţoieşte la mine, nu-l recunosc.

          Pe el îl ştiu sfârşit, stors ca un burete uscat, o umbră în care doar ochii nu erau stinşi. Prima oară l-am văzut după ce terminasem liceul, ieşise din puşcărie cu ultimul val, când s-a dat drumul la toţi deţinuţii politici, dar n-a îndrăznit probabil să vină în Merişani, cum ieşise. Poate că avea ceva pe suflet, poate că nu era pregătit să răspundă la întrebări, poate că i se rătăcise fiinţa şi a rămas departe undeva lângă Târgovişte cumva în carantină, să se mai înfiripeze.

          Se apropiase septembrie. Nu reuşisem să intru la facultate. Am ales cu inima nu cu mintea Facultatea de teatru, secţia regie şi, în consecinţă, necăjit, aşteptam să înceapă anul şcolar, îmi găsisem un post de suplinitor într-un sat, la Băbana.

          N-a venit singur la ţaţa, îşi adusese şi Smochina, pe Mimi. Poate că şi numele Mimi i s-a potrivit vreodată, dar Smochina, porecla inspirată care i-a dat-o ulterior văr’miu Burtilă, îi venea ca o mănuşă. O femeie uscată cu viaţa arsă în urma ei. Cred că nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de barbati şi amintindu-şi că se trăgea din neam de popi s-a reapropiat de Dumnezeu. Dar i s-a urât repede singură cu El. Ca să n-o piardă El, i l-a adus în bătătură pe unchiu Nicu. 
          Oricum îi trecuse timpul.  

joi, 27 iunie 2013

Tobârlanii. Capitolul 1.





În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, ea îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor, nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui.

(Când uda roşiile spre seară, singur, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.)

O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă.

„Grijania lui de ţap logodit!" Se cunoşteau de-o viaţă. Bătuseră de copii purceaua şi ţurca. Se jucaseră de-a hoţii şi vardiştii, totdeauna în tabere adverse, liberali şi conservatori, prinţi şi cerşetori, dacă cu adevărat ar fi fost jocul, popa era cerşetorul iar bunicul prinţul...



Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului, când noi nepoţii draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii, gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.



*

          Tobârlan. Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat înnapoi pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.

– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:

– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit nici un Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:

– Da’pe tatăl dumneavoastră?

– Toma Ionescu.

–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare!... Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.

– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...

– L-o fi luat cu el.





            Nu ştiu dacă memoria oaselor mele mă va ajuta să ridic aproape din nimic, casa pe care tata o avea în minte înainte de a muri. Nu mi-a lăsat nici un plan nu se aştepta ca Dumnezeu să-i ceară să se urce la el de grabă, fără să poată pune ordine în hârtii. Lădiţa lui pe care n-o pierduse nici măcar atunci, prin spitale, când s-a întors rănit de pe front, păstra în ea pe lângă scrisori planurile emisiunilor pe care le difuzase la staţia locală de radio căci în difuzoarele care se aflau în fiecare casă din comună, la oră fixă, se tăia emisia studiourilor centrale şi din cutiile negre cu ramă de plastic venea pe fir vocea clară, inconfundabilă a tatălui meu:

          –Aici staţia de radio Merişani. Înainte de orice, realizatorul emisiunii „Ora locală” vă invită să daţi difuzoarele mai tare.(Urma un calup de muzică dedicată, după care panseurile scrise cu umor de tata despre oameni şi fapte ale locului)

          – Veronico n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mătii, ia copii şi du-te dincolo că n-aud nimic. Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă să impingă către stânga butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii! Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica pe lângă el. Nu se descălţase. Desigur după emisiune urma să plece.

          – Dar e dat la maximum tăticule.

          – Da ce frati’tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia, sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă nu se simţea nevoia ei deocamdată.

          – Mai are dreptate şi Petre să-ţi ardă câte una din când în când. Nu suporta să dai într-o femeie. Până să se îmbolnăvească şi să cadă la pat, mama Lina îi accepta mângâierile doar când erau ocrotite de întunericul nopţii. Ziua îl ţinea la respect oricât ar fi părut de turbat. Ocrotită de Dumnezeu, îl domina din priviri. Iar fi căzut mâna dac-ar fi ridicat-o.

          Odată, mai la început, s-a nimerit acasă. Veroana şi Petre reuşiseră să-şi ridice căsuţa lor în aceeaşi curte unde era nucul. Mai cu năbădăi, cum învăţase la el acasă în Drăganu, silitor, nu strica să-ţi mai atingi muierea din când în când. 

          Tobârlan a intrat peste ei. Deja avea bastonul. L-a ridicat deasupra capului să dea. Cristoşii... Să ieşi acum! E casa şi nevasta ta, dar e curtea mea. Petre s-a stăpânit ca prin minune şi a ieşit în drum. A mai venit după trei zile. Întâmplător ăl bătrân era tot acasă. Dar nu era întâmplător, dacă-mi aduc bine aminte. Se terminaseră trebile în luncă, stătea să vină iarna, nu mai era motivul... Nu-şi găsea locul până când venea în jur de 12 poştasul cu şareta  şi-i lăsa România Liberă. Răzbătea în curte pe uşa deschisă câte-o-njurătură când citea despre colectivizare.

          – Ţopârlani, cum îi rabzi Doamne să mintă atât! Cristoşii mamii lor...

          Veroana îngheţase în prag cu ochi mari de spaimă. Petre nu s-a oprit urcând pe scara de lemn, uşa deschisă, a intrat direct la el.

          –Tăticule, am greşit faţă de dumneata. Să mă ierţi! Nu-i zisese tăticu până atunci niciodată.

          –Lasă, dar să şti de la mine, femeia... N-a mai continuat mustăcind. Ce era să-i zică, pe Lina n-o lovise, dar era suficient? Biata de ea nu putea s-o vadă aşazăcând în pat. Rar îi deschidea uşa dincolo.

          –Petre, vezi că ne-ar mai trebui o căruţă de lemne. Slavă Domnului avem focuri mai multe.

          În valiza de lemn a tatei se aflau şi încercările lui literare. Nu publicase nimic din câte ştiu. Îi mai citise pagini ţaţei, sora lui mai mare, iar câteva poezii le citise la staţia de amplificare în emisiunea lui. Ştiam de la ţaţa că adunase multe pagini din povestirile lui tatamare. După ce termina casa, voia să scrie o carte. Îi dăduse şi titlul Tobârlanii. S-a pierdut cartea lui.

luni, 10 iunie 2013

Tobarlanii. Guşterele _ fragment



          Dealul se lăsase prăvălit peste case şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Lângă lăstărişul din stânga rămas agăţat pe vechiul loc, se formase o râpă adâncă de zece- cinsprezece metrii, ca o rană galben-maronie dintr-un pământ nisipos unde noi copii ne dădeam drumul pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare. La bază, un tăpşan cu iarba moale, drept ca fundul unei căldări, ne ascundea privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele, totul era sub control, dar de ceva vreme o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva la umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.

          Era gata fiertura, trasă la margine ca să se odihnească pe plita din bucătăria de vară şi pusese tuciul pe pirostrii în curtea mică, mestecând cu făcăleţul din timp în timp. Răsturnă tuciul pe fundul de mămăligă şi îl lăsă acolo cu gura în jos. Aşezase masa rotundă cu trei picioare în umbra nucului, Într-o juma de oră oricum trebuia să-i strige pe copii. S-a uitat în găleată, ridicând capacul, nu ajungea apa să-şi spele mizeria de pe ei când vor coborâ coasta ca să-i poată pune omeneşte la masă. A luat căldarea s-o umple la fântână. Strecurându-se pe portiţa din spatele casei bătrâneşti, totdeauna îi intra în ochi locul unde frat’su Toma apucase să dărâme pătulul cu cele două odăi de sub el. Locul acela gol, nefiresc de gol după ce plecase, o făcu să gândească ce repede se pun anii înapoi. Nelu Mare al Aurichii venit în vacanţă se înălţase în doi ani şi se maturizase, puteai avea încredere în el. În schimb Nelu al ei parcă se încuscrise cu dracu în fire, aşa, de mic. Se încăiera cu copii, sărea gardurile să fure cireşe în vremea cireşelor, sau struguri când dădeau în must. Lua cu piatra la ţintă, dacă mai rămăsese vreun bec întreg în vreun stâlp, în sus pe vale. Te aşteptai la orice din partea lui.

          Dar azi îi rămăsese în gânduri Maria. De dimineaţă, când a dezbrăcat-o să-i schimbe rochiţa, s-a întors cu spatele la Nelu Mare cu aerul de domnişoară. A privit-o uşor surprinsă. Sânii căpătaseră un pic de contur pe dedesubt, iar bumbii înţepau aerul ca două dude mici. Dacă îmi seamănă copila asta! Trebuie să fiu atentă  să nu am probleme cu ea.

          – Mamă, Nelu Mare e verişorul tău, ţi-e ca un frate.”

          Mai devreme parcă îl zărise pe Gică, băiatul Oanţei strecurându-se pe lângă ulucile gardului, spre coastă, pe partea lui de grădină. Se liniştii singură, Gică e mult mai mare decât ei.



          Când Gică a sărit gardul, ne-am oprit din chiot. El ştia poveşti cu extratereştrii, ne mai spusese. Era elev la şcoala profesională în Bucureşti. Tot să fi fost patru cinci ani între noi. Ne-am strâns în jurul lui. Gică s-a uitat lung la noi după care ne-a propus un joc.

          – Azi jucăm în familie. Ne pregătim pentru viaţă. Maria, tu mai eşti fată mare? Maria a dat din umeri nelămurit. N-ar fi vrut să creadă el că nu era pregătită.

          Mama era Maria. Limpede pentru toţi ca lumina zilei. Cu tătăl, trebuia să tragem la sorţi.

          – Ca să fim egali, presupunem că e noapte şi cum în familie nu ne ascundem nimic, toată lumea să rămână în chiloţi. N-a stat nimeni să caute logica. Nu s-a opus nimeni, aşa era jocul. Nici măcar Maria. Aştepta curioasă şi ea să-şi vadă norocul. Pierise reţinerea de dimineaţă. Şi-a aruncat rochia intr-un tufiş, speriind un guştere. Nelu Mic, frat’su, a sărit în picioare să-l prindă. Gică stăpân pe situaţie îşi însuşise deja rolul tatălui. M-a pus să sting lumina şi cu mâinile părea că lipeşte cu întuneric trupul plăpând ce da să îmbobocească mai devreme, al fetiţei de zece ani. Şi-a adus aminte de mine şi m-a îndemnat să mă apropii cu ochii închişi şi să pipăi întunericul acela cald, pe care-l întinsese pe pielea Mariei. Când am atins din întâmplare zvâcnitura sfârcului, m-am curentat şi am aprins lumina. Maria se uita la mine cu nişte ochi strălucitori. Gică m-a dat la o parte pierzându-şi cumpătul şi s-a aruncat asupra fetei. Chiloţeii ei roşii parcă nu voiau să coboare. Maria nu mă slăbea din ochi.

          Se auzii un urlet victorios şi Nelu Mic apăru de după tufiş cu guşterele în mână, ţinut de cap. Ii văzu pe cei doi, ţintuit o clipă şi fără să ezite dădu drumul şopârlei pe spatele lui Gică. Maria se eliberă şi tocmai atunci s-a auzit din curte glasul Veroanei care ne striga la masă.

          Ne-am îmbrăcat repede scuturând de pe noi întunericul. Gică a rămas să strivească între două pietre capul guşterului.

marți, 14 mai 2013

Tobarlanii. La scăldat



          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani,că apele n-aveau de unde să-şi ştie cursul, căci izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, strângându-se sub gheaţă de frig, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau, potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa Malului Vânăt şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. Înca de pe atunci din copilăria mea la Malu Vânăt se purta spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Eu aveam pe mine nişte pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă, parcă mă trăgea sfoara către buturugă.

          Am zărit-o pe mal întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie albastru ascunsă în tufişuri de privirile indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o Bucureşteancă în vacanţă. Era mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa şi îmi tremură genunchii mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Am ales apa liniştită mai adâncă. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem strâns cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb bucureşteanca de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul ud mirosea a flori. Nasturele sub ea se descheiase ca din întâmplare.

          În zilele urmoare m-a învăţat să fac pluta

duminică, 27 ianuarie 2013

Veronica



            – Orvane, tu o şti pe aia din Merişani de se uită acum la noi? A venit cu Toma şi Niculae, băieţii lui Tobârlan, n-am mai văzut-o până acum la bal! Parcă are foc în călcâie şi mai aruncă şi o privirea pe sub gene de te seacă la inimă.

         – O ştiu Petre, dar de grijă că e drăcoasă. E sora lor mai mică, abia au scos-o la baluri în afara Merişanului, n-ai de unde s-o ştii. Joia trecută s-au mai încăierat vre-o doi pentru ea la Valea Mărului.

         Flăcăii din sat nu se mulţumeau cu distracţia oferită la căminul cultural, o dată pe săptămână şi îşi construiseră programul astfel ca să nu se suprapună cu balurile din satele vecine. Dacă sâmbăta, dintotdeauna, era bal la Merişani, nu era un secret pentru nimeni că joia treceau peste râu în Valea Mărului. Miercuri urcau pe firul potecii peste deal, prin pădure ca să scurteze drumul, în Drăganu, marţea la Vâlcele sau Tutana şi tot aşa aproape în fiecare noapte dansul, sârba şi strânsul în braţe al drăguţelor era un prilej de bune practici în respectul tradiţiei şi tot în buna tradiţie, aproape nu era petrecere fără scandal.    

         Cele mai multe pricini nu erau cum s-ar crede mândruţele. Disputele se-ncingeau de cele mai multe ori de la capetele de horă, sau de la vre-o comandă neonorată în timp de muzicanţi. Nu puteai să fi fruntea la sârbă în sat străin, decât dacă te ţineau curelele! Ceata pregătită să-ţi stea alături, cum simţea primejdia se strângea ciorchine organizând ambuscada şi tot atât de rapid, la un semnal convenit, îndeplineau comanda retragerii. Sub vălul întunericului pumnii se răreau, strălucirea demonstrativă a cuţitelor spintecând aerul băga frig în oase, dar nu se ajungea decât rareori la înţepături ale pielii ce presupuneau anchete şi declaraţii în scris la miliţie.

         Urmăriţi o vreme de la distanţă, flăcăii se strigau în întuneric, numărându-se ca să nu fi rămas vre-unul în pericol, încocleţat cu vre-o mândră. Rar în peregrinările astea, se lipea de grup şi vre-o fată. Poate doar dacă şi-ar fi aflat în satul acela iubitul.
          Cu Veronica lucrurile stăteau altfel. Toată săptămâna se ruga de Toma sau de nenea Nicu. Le intra în voie, le turna apă să se spele dimineaţa, goi până-n brâu, le spărgea în tigaie câte trei ouă ochiuri înainte să plece fiecare în treaba lui, le călca cu grijă după amiaza cămăşile cu fierul încins, doar-doar o vor lua şi pe ea seara cu ei la bal. Nicu era mai ursuz după ce i se întâmplase necazul cu prima soţie, dar Toma îi ceda uneori, mai ales că Veroana se-mprietenise cu Aurelia pe care Toma o alesese în inima lui şi-i mai dezvăluia de-ale fetelor. Cea mai mică dintre copii lui Tobârlan rămăsese singura pe lângă casă, cu gospodăria. Ţăţica Miţa, măritată, plecase la Bucureşti, Gica, în Piteşti la nenea Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, îşi vedea de viaţa ei nehotărându-se dacă să-şi aleagă un partener cu uniformă militară, sau unul dintre cei ce cochetau cu cariera politică. Ionel, se însurase cu cârciuma, iar Leana, cea mai frumoasă dintre surori avea o viaţă trepidantă, aventuroasă, crezând că poate să-şi joace rolul de femeie fatală, să ţină sub control cu frumuseţea ei rostul banilor şi nemernicia bărbaţilor.

         – Fă-mi un serviciu te rog, du-te la balaoacheşul cu vioara şi zi-i să-i ardă un tango după sârbă, că mor aci pe loc dacă n-o strâng în braţe.

         Când o simţii mlădiindu-se în braţele lui puternice, realiză că potrivitul paşilor venea de la sine, de undeva din interior şi nu-l mai trăgea înapoi ca de fiecare dată când trebuia să fie atent şi să ferească încălţările partenerei cu care dansa de parcă ar fi dus o luptă. Şi vorba parcă se lega mai bine, curgea altfel în gura lui obişnuită cu sudalmele. Timbrul cald, era mai mieros, se mira singur descoperind surprins frazele pe care i le scria parcă cineva în minte şi lui îi rămânea doar să le rostească pe gură. N-ar fi putut spune că le împrumutase dintr-o carte, căci la viaţa lui nu citise niciuna. Nu se omorâse nici cu cele de şcoală reuşind totuşi să termine cele şapte clase.

         – Veronico, ce găsi-şi tu la ăla de care nu te dezlipişi toată seara? Că doar n-oi avea de gând să ne bagi în neamul lui Menghel. Menghel ăsta trecuse mai demult dealul din Drăganu pe Valea Pribei. Era un văr de-al lui Petre, se însurase cu o fată săracă şi turnase o turmă de puradei care toată vara se încăierau ţipând desculţi prin curte. Niciodată nu le-am ştiut numărul. Iarna, completându-şi hainele unul de la altul, ieşeau în zăpadă la sanie doar câte doi. Veroana chicoti ştrengăreşte, neprecizând un răspuns.

         – Îţi promit eu că nu mai pupi în Drăganu la bal cu mine! O admonestă frat’su Nicu în drumul de întoarcere, spre dimineaţă, coborând dealul. Drumul de întoarcere nu mai ţinea poteca pe scurtătură, era cel pe care ziua mergeau căruţele, puţine, cărând lemnele din pădure în directii opuse, spre cele două sate. Într-o porţiune de aprozimativ o suta de metrii, nu ajungeau să se întâlnească. Locul era năpădit de iarbă, doar o potecă se ghicea bătătorită. Urma de roată, neavând de ce să unească cele două drumuri, căci, legăturile nu păreau a fi strânse între cele două comunităţi. Oricum, în liziera pădurii, era mai puţin periculos decât pe poteca pe care veniseră. Noaptea puteai ajunge lunecând uşor într-o râpă, neluând în consideraţie că nu era de colea, nici să dai bot în bot cu vre-un lup.

         Fapt e că inima fetei parcă se strângea când se gândea la Petre. Mai dansase cu băieţi în sat, dar pe aceştia îi cunoştea bine,îi învârtea pe degetul mic. Îi plăcea să-i perpelească. Petre părea altfel, dintr-o bucată, ardea intens, simţeai că te poţi frige nu doar de sentimentele dar şi de mânia lui. La următoarele întâlniri deveni posesiv. Ea îl punea la încercare, glumea cu conoscuţii, încercând să-i explice după aceea că firea ei e liberă şi el nu are nici un drept exclusiv asupra ei. E drept că atunci când ajungeau la sărut, parcă un fluid plăcut o traversa până-n vârful degetelor. Nu ştia Petre trucurile şmechereşti ale băieţilor de-o vârstă, dar sinceritatea contopirii şi măsura sentimentului realiza că nu puteau fi stăpânite.

         I-a cedat înainte de aşi fi pus pilostriile. Vara, consuma ultimele zile în care cuptorul trebuia potolit pentru ca pâinea să se rumenească bine în ţest. A strigat-o la poartă, cu o voce nesigură. Inima i-a pornit la vale de-a berbeleacul de pe deal. A dat drumul un pic mai tare la difuzor şi a ieşit ca arsă din camera dinspre drum unde călca două cămăşi pentru Toma. Mama Lina aţipise în dormitorul din spate, nu se simţea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă, înbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.

         – Dacă tăticu era acasă, sunt sigură că a doua oară n-ai mai fi îndrăznit! Ce e cu tine? Sprâncenele i se încruntaseră, dar pe faţă i se citea plăcerea că îl revede.

          – Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai fost niciodată pe Argeşul vostru şi nu ştiu cum să ajung, pe cine era să întreb?

         – Şi cum ai nimerit la mine, de unde ai aflat unde stau? Se simţea mustrare în glas.

           – Stai liniştită că n-am întrebat de tine. După ce am trecut izlazul. când am intrat în valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă ce ţinea drumul într-un băţ. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai să mergem să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum s-o scoale să-i spună mamei Lina? Şi fără voia ei!?... Dacă s-ar fi întâlnit cu cineva pe drum care să-i scape lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?

         – Du-te colo sub nuci! Sări pârleazul din drum şi ăşteaptă-mă în poteca ce duce spre pădure. Nu se recunoştea cât de curajoasă poate fii! Scrise un bilet pentru mama Lina când va fi să se trezească, explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. Nu se făcea să o lase singură, biata fată se întâlnea cu Toma diseară la bal şi venise mai devreme. Ştia că mama Lina o plăcuse tare pe Aurelia şi ar fi dorit-o de noră. Îşi puse pe dedesupt un pantalon scurt, mai strâmt în care făcea de-obicei baie la râu şi grăbii să nu se trezească. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum schimbară puţine cuvinte, fiecare cu gândurile lui.

         Petre deveni iarăşi nepriceput la vorbă. Ajunşi în livada cu pruni, peste Priba, Veronica îi arătă fructele rotunde, mari, rumenite în coroana unui pom ştiut de ea mai în stânga plantaţiei. Îşi umplură buzunarele şi plecară mai departe. Au traversat şoseaua asfaltată, apoi calea ferată şi ajunşi în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja se vedea zăvoiul. Nu acela era drumul pe care venea „tăticu”,Tobârlan, de obicei când părăsea coverga să-şi cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui trecea pe sub gară, pe la fântâna de unde îşi luau apa de băut în ulcioare toţi cei care lucrau în câmp.

         În dreptul cimitirului Veroana urmată de Petre o luă la fugă şi nu se mai opri până în zăvoi. Din spatele crucilor alea înşirate, care abia de se zăreau dintre bălării, în porţiunile neîngrijite, se aştepta să sară vre-un drăcuşor sub formă de capră sau mai ştiu eu ce vietate fără suflet, ca să-i facă rău. Rar o lua prin faţa cimitirului. În mod obişnuit folosea cealaltă cale, pe la fântână, dar acum cu Petre s-a temut să nu-i vadă cineva. Era ora aia firbinte când puţin probabil să treacă cineva, dar paza bună...

         Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegaseră mâinile, se luară în braţe şi se sărutară îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător şi nici către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

         – Petre tu şti să înoţi?

         – N-am avut unde să-nvăţ, noi n-avem râu la Drăganu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea, unde apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă caci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frat’su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tatamare. Alesese să-l ducă la Vâlsan pe Petre. Argeşul era prea mare şi apa periculoasă. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înnece, dar n-o interesează, va trebui să înveţe să înnoate.

         – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanului mult mai caldă şi liniştită intra într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împleteau ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi într-un vijoi sălbatic până când contopiţi ceva mai la vale se linişteau întro curgere lină.

          Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă, transparentă. S-au luat de mână şi au alergat împotriva cursului stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

         – Hai să te învăţ să înoţi! L-a luat de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îşi apropie şi celălalt picior străngându-l uşor ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele apa, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, mai adânc, tot mai adânc, până ce apa îl acoperii cu totul.

         – Să mai facem o încercare, poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Eu te ţin tot de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă să nu iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată ea lunecă peste el, el o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe lungi şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura care aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înnotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.         

         Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, trupurile contopite sau potolit prima-şi dată într-o curgere lină, fără sfârşit.