Tobârlanii. O altă Marie. Fragment

          Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că nu erau întru totul adevărate.

          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii, despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci, din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie ascunsă de tufişuri, privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.