Simo şi Nică a lui Ştefan a Petrei (O paralelă imposibilă)

 

– Ieși copilă cu părul bălai pe-afară și râzi după soare, doară s-o îndrepta vremea!

Așa se pare că i-a zis tata Stere, Simonei, copilă fiind, şi, i-a pus  într-un rucsac racheta de tenis și câteva tricouri, dându-i drumul în lume. La fel cum, pus pe şotii şi glume, Nică a lui Ștefan a Petrei – şi-a ascultat mămuca, părăsind  coclaurii Humuleștilor ca să poată lupta cu năluca oraşului şi balaurii poveştilor. 

Şi copila cu părul bălan a plecat din Constanţa sǎ se lupte în lumea de zmee și sǎ cucerească an de an trofee.

A mai curs ceva vreme, gheme după gheme s-au deşirat în favoarea Simonei, până ce steaua ei a început să strălucească şi zeii din Olimp s-au înghesuit s-o cunoască.  Cum și la Nică, s-a scurs ceva apă pe râul Ozanei, până ce a cântat în biserică în faţa icoanei, în ziua de Paști, rugăciunea “Îngerul a strigat”, spre uimirea humuleștenilor care auzind cu urechile şi văzând cu ochii lor minunea, s-au închinat.

La un moment dat, nu-l cunoștea personal, Simona s-a întâlnit cu Ion Ţiriac pe mare, ţinea strâns timona unui barcaz. Ea era o sirenă pe val prin urmare și, mustăciosul o măsura mustăcind cu necaz. Parcǎ ochia prin lunetă un mistreţ pe domeniul lui de vânătoare.

– Asta mică, înainte sǎ să se fi proiectat,  ca machetă, sǎ se fi înălţat preţ de încă 10 centimetrii!... Cioplită din stâncă sub piele şi brunetă ca Serena! E păcat putea să ajungă cea mai stea dintre stele!

– Ţiriac puiule! Fii băiat de băiat! Nu fii prostănac, ia o ciungă! Îi facem o racheta mai lungă şi s-a rezolvat!...

 Nu mi-am propus sǎ fac paralelisme, nimic nu confirmă mintenaş comparaţia, căci Simona a umblat în adidași de firmă peste mări şi ţări, pe când Nică s-a purtat creanga în cizme ca încălţări, doar prin Iaşi...

Și ghinioanele au fost diferite între Simo şi Nică! Ea nu a dat de bucluc căzând în ispite, sǎ ia râia de la caprele vreunui Irinuc. E drept că l-a avut ca soţ pe Iuruc, dar el avea treabă cu milioanele lui. Şi nici nu s-a lăsat tunsă chilug ca cel mai mirean popă dintre păgâni!

Din considerente etice, Simona a avut doar operaţii estetice la sâni şi la nas… mai recent.

Că e acum suspendată, eu n-am să cred evident niciodată că şi-a făcut-o cu mâna ei, la sfârşit de carieră. Nu avea nici un rost! N-ai însă cum să pui barieră, să te pui pe tine la adăpost de invidia, sau gelozia unei femei, sau unui om de bine...

Tabletă de guştere

 

Ce şansă au cărţile? Cărţile au şanse destul de mici. Scriem cărţile cu aceeaşi cerbicie cu care ţăranul aruncă în brazdă sămânţa, având speranţa că vremea îi va fi favorabilă, nu vor fi inundaţii, nu va fi secetă, iar bobul aurit de lumina soarelui – înainte ca pâinea cea de toate zilele să se rumenească în ţest – nu va fi năucit de grindină.

O carte se naşte greu, se caută pe sine în cuvintele care rătăcesc în zăpada paginilor, dar autorul nu e niciodată sigur că plăsmuirea lui va avea norocul să încolţească în inima cititorului. Se va bucura cineva de ea? Nu va rămâne sechestrată prizonier în vreo bibliotecă?

Bobul de grâu înfrăţeşte, se multiplică de milioane de ori, povestea lui se regăseşte în pâine. Pâinea e viaţă!

O carte în chivotul ei ascunde milioane de întrebări, porţi deschise luminărilor din altar, litere surori mute, multe pomădate cu fard şi trase la sorţi din alfabetarul de vise… Nu ştii mâine, dacă mai ard lumânările… Şi pentru cine sunt întrebările pentru vii pentru morţi?...

Cartea e ceaţa păsării ucise prima oară de vânătorul care a lansat-o în zbor. Şi el nu ştie dacă va ţâşni din norişorul acela de suflet, izvorul de apă vie

Prima ninsoare

 

iar s-au jucat îngerii

toată noaptea

s-au zbenguit

s-au bătut cu pernele

lor moi

un fulg n-a rămas în cer

ne-a acoperit zăpada

parcă şi sângele-n mine

e alb

îmi ţin strâns

în pumni respiraţia

să nu-mi scape

ca pe vremuri

sfoara la zmeu

*

Linişti răpuse, 

zvon de arginţi năvălind 

ca un stol de sturzi...

VERONICA

 

Vara consuma ultimele zile, în care cuptorul trebuia potolit, ca pâinea să nu se ardă în țest. A strigat-o la poartă cu o voce nesigură. Inima Veronicăi i-a pornit la vale de-a berbeleacul. A dat drumul un pic mai tare la difuzor și a ieșit din camera dinspre drum, unde călca două cămăși pentru Toma. Mama Lina ațipise în dormitorul din spate. Nu se simțea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă, îmbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.

— Dacă era tăticu acasă?... Sunt sigură că a doua oară n-ai mai fi nimerit. Ce e cu tine? Sprâncenele i se încruntaseră, dar i se citea în voce plăcerea revederii.

— Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai fost niciodată pe Argeșul vostru și nu știu cum să ajung. Pe cine era să întreb?

— Și cum ai nimerit la mine, de unde ai aflat unde stau? Se simțea o ușoară mustrare în glas.

— Stai liniștită, că n-am întrebat de tine! După ce am trecut islazul, când am intrat în Valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă ce ținea drumul într-un băț. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai să mergem, să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum s-o scoale să-i spună mamei Lina că abia adormise… Și fără voia ei!?... Și, dacă se întâlnesc cu vreun binevoitor și ăsta îi scăpa lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?

— Du-te colo sub nuci, peste drum! E un pârleaz și o portiță în gard. Așteaptă-mă acolo în poteca ce duce spre pădure!... Nici nu se recunoștea cât de curajoasă putea să fie! Scrise un bilet pentru mama Lina cu litere mari, să se vadă când va fi să se trezească, explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. (Petre trebuie să plătească pentru minciună!...). Nu se făcea să lase fata singură! Se întâlnea cu Toma seara la bal, și venise mai devreme de la Malu Vânăt. Știa că mama Lina o plăcuse tare pe Aurelia și ar fi dorit-o de noră.

Își puse repede șortul albastru de baie pentru râu. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum, schimbară puține cuvinte, fiecare cu gândurile lui. Petre deveni iarăși împiedicat la vorbă cum era de fel. Ajunși în livada cu pruni, peste Priba, după ce trecură gârla, Veronica îl duse la un prun știut de ea, cu fructe mari, rotunde. Își umplură buzunarele și plecară mai departe.

Au luat-o în sus pe poteca de lângă calea ferată, nu direct pe șosea. Ajunși la canton, în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja se vedea zăvoiul. Nu acesta era drumul pe care obișnuia să treacă Tobârlan, atunci când părăsea coverga să-și cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui era pe sub gară, în partea opusă, pe la fântâna de unde își luau apă de băut în ulcioare toți cei care lucrau la câmp.

În dreptul cimitirului, Veronica urmată de Petre, a luat-o la fugă și nu s-a mai oprit până în zăvoi. Dacă din spatele crucilor alea înșirate, care abia de se zăreau dintre bălării, ar fi sărit vreo capră, sau mai știu eu ce altă vietate fără suflet, să-i facă rău?... Rar trecea cineva prin fața cimitirului plasat departe de sat, tocmai în luncă și de aceea lăsat neîngrijit. În mod obișnuit și ea folosea celălalt drum, pe la fântână, dar acum, cu Petre... Era ora fierbinte când puțin probabil să întâlnească pe cineva, dar paza bună totuși...

Ajunși în tufișurile din zăvoi, în sfârșit li se dezlegară mâinile. S-au luat în brațe și s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă, dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum! Și nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulți, apa era adâncă și te puteai îneca, dacă nu știai bine să înoți

       — Petre, tu știi să înoți?

— N-am avut unde să-nvăț. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine!... Îi revenise graiul.

— Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad știut de ea. În porțiunea aceea largă, apa nu atingea sus de genunchi. Știa râul ca-n palmă, căci îl umblase cu frate-su Toma, de copii. Vacile păscând prin zăvoi, iar ei în jos pe firul apei înotând, până ajungeau la coverga lui tata-mare.

A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeșul era prea mare și periculos. Parcă totuși n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să învețe să înoate!

Toma rebotezase, în jocurile lor Vâlsanul, susținând că trupul acelei ape, firav, unduios și cald, nu putea fi decât al unei femei.

— Data viitoare nu mai vin cu tine, dacă nu înveți să înoți! Vâlsana fierbinte, liniștită, părea că nu se grăbește să se verse într-un Argeș impetuos. Trupurile li se împleteau până la urmă, ca acelea ale unei perechi de îndrăgostiți, în care Argeșul sălbatic, dominator, o înlănțuia, până când contopiți, ceva mai la vale, se linișteau într-o curgere lină.

Și-au dezbrăcat hainele după un tufiș, ea rămânând într-o cămășuță scurtă peste șort. L-a luat de mână și au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde râul se strâmta și se închidea la culoare, părând că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul săltat sub cămașa subțire.

— Hai să te învăț să înoți! L-a ținut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se  sprijinea de picioarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învățase.

Ea și-a apropiat și celălalt picior strângându-i mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare și trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperi cu totul. Ea se prăpădea de râs...

— Să mai încercăm o dată! Poate îți vine mai ușor să faci pluta pe spate. Te țin de mijloc. Ascultător, Petre se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă pavilionul deasupra. Într-o mișcare necontrolată, Veronica lunecă peste el. El o strânse în brațe și căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrățișați preț de câteva clipe, și își dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafață, independent. Apoi el o luă în brațele lui puternice, o sărută pe gura ce așteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui campion de înot pe nisipul fierbinte din spatele tufișurilor.

Cămașa i se lipise de corp, trebuia uscată la soare. Și celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit într-o curgere fără sfârșit.

(Din romanul Tobârlanii)

În Expres cultural cu Adrian Alui Gheorghe

 Mulţumesc Adrian!

Carte nouă pe raftul “albaştrilor”

Mi se întâmplă  lucruri care mă stârnesc şi mă clatină ca fiinţă, deschizându-mi apetitul pentru întrebări. Mi le pun singur şi tot singur încerc să-mi răspund ca şi cum cineva m-ar fi adus în faţa propriei judecăţi şi m-ar fi lăsat baltă acolo să mă confrunt cu mine însumi.

Am fost mai mulţi aleşi ca personaje, introduşi fără casting, distribuiţi în roluri, tineri piteşteni, elevi în ani terminali de liceu şi studenţi, talentaţi într-ale scrisului, membrii unui cenaclu literar, cu multiple alte preocupări artistice. La început de drum, între 16 şi 22 de ani, ne exprimam în vers alb, ne plăcea proza absurdul... şi doar unul dintre noi scria poezie patriotică, atâta cât să reuşim să ne plătim votca la Barul de Zi Union.

Ni s-a făcut un “privilegiu”, să fim strânşi în dosarul de urmărire informativă Albaştrii, de către securişti şi să ne jucăm propriile vieţi sub lumina strâmbă din reflectoarele lor.

Pe parcursul a 4-5 ani(un cincinal), într-o stagiune prelungită (anii 1970), fără să ştim am fost studiaţi, dirijaţi şi antrenaţi, să pregătim un spectacol grotesc pentru puşcăriile patriei.(Se plictisiseră paznicii oare şi voiau prospături?…)

Se pare că într-un final am avut noroc, n-am mai înfundat puşcăriile şi spectacolul gata pregătit, s-a jucat cu casa închisă doar la matineu, pe scena Casei de Cultură a Tineretului, unde fuseseră aduse cu autobuzele,  activele tineretului comunist din licee, Institutul de subingineri şi marile intreprinderi industriale piteştene.

A fost un spectacol de gală macabru, în lumina Tezelor din iulie ale tovarăşului, unde prin bunăvoinţa organelor de Securitate ale judeţului Argeş, am fost scoşi din rând şi împinşi pe scenă sub ameninţarea pistoalelor. Într-un simulacru de proces de demascare publică, ni s-a pus pe faţă stigmatul de duşmani ai poporului. A trebuit o lungă perioadă să trăim cu el.

Dar filmul, cu toate dedesubturile, tăieturile şi lipiturile arbitrare de la montaj, noi nu-l văzusem niciodată în întregul lui. Abia după patruzeci de ani, în arhivele CNSAS, am reuşit să citim scenariul scris prost de securiştii regimului communist. Era un scenariu al mai multor autori care parcă se înghesuiseră cu imaginaţia lor redusă şi bolnăvicioasă, care mai de care, să-şi înscrie numele cu litere lăbărţate pe genericul acelui film înţesat de securişti şi informtori ce se declaraseră, fervenţi apărători ai socialismului multilateral dezvoltat.

Iar noi bietele personaje negative ale acelui film a trebuit să suportăm consecinţele, să fim marginalizaţi, ni s-a luat dreptul la publicare… N-am uitat în toată viaţa huiduielile din sală şi cuvintele de înfierare şi mânie proletară care s-au rostogolit atunci.

Dar nu acesta e azi subiectul disertaţiei mele. Povestea aceea am tratat-o pe larg în Dosarul Albaştrii. Astăzi este despre altceva şi anume despre recuperarea unor promisiuni şi despre prietenul meu Gicu, unul dintre “albaştrii”

*

De o bunǎ bucata de vreme, Gicu, prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sunt câţiva ani, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi frumoase, semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ, și, dacǎ vreuna, pilotatǎ curajos le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și, cu inconștienţa vârstei, trage prea mult de manșǎ ca să capete înălţime, să dispară de pe radare, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât!...

            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne-a obturat orizontul. Ni s-a spus cǎ totuşi am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele, ne-a izbit în elicea avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburăm!

Existau explicaţii. Suspectau cǎ aveam de gând să subtilizăm de la aerodromul Geamǎna dintr-un hangar un planor şi-l căutau pe cel care avea abilităţi de pilotaj. Cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul...
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, la procesul de demascare, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat. Aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la construcţia socialismului şi omului nou.

Vestea rea, era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit bietele pǎsǎri ale ceţii!…
            Pe prietenul meu Gicu l-am ştiut un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodată!(Pentru cuvintele astea s-a supărat pe mine Gicu! I le-am scris, la mine pe blog lângă o proză de-a lui, Herghelii în amurg, care mi-a plăcut mult şi am postat-o acolo să o citească şi alţii. Atunci s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce! Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

            Acum la o vârstă respectabilă i-a apărut în sfârşit prima carte şi inima mi s-a umplut de bucurie. Raftul albaştrilor s-a mai îmbogăţit cu un nume de scriitor şi o bijuterie de carte. Zodia porumbeilor sălbatici.

Felicitări prietene, o gripă teribilă m-a împiedicat să ajung azi la lansarea cărţii tale pe care am citit-o cu mare bucurie!

Am văzut moartea cu ochii

 

o negresă tânără

se înflăcăra

obraznic în aer

lepădându-se de hanțe

dansa din buric...

șișul meu

cu tăișul în jos

adăsta

în prăsele de os...

la foc mic

 

i l-am răsucit

de teamă

morții sub piele...

cu zăpadă am șters

sângele pe lamă

și-am fugit

ea ținându-se de stele

mă striga duios

poete

cu ce ți-am greșit

*

Din marmidele  

aburind, se împărţea

ceaţă cu gamela …

De Ziua Culturii Naţionale

 

           Cea de-a 13 sărbătorire a Zilei Culturii Naţionale, - ca urmare a adoptării în Camera Deputaţilor, în 2011, a unui proiect de lege care oficializa ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, să devină Sărbătoarea Culturii Naţionale, - ne-a adunat ieri împreună. Sunt incertitudini cu privire la ziua exacta a naşterii poetului, cum sunt incertitudini în general cu privire la cultură!... În registrele Junimii din Iași, adolescentul Mihai Eminovici îşi trecea drept dată a nașterii, 20 decembrie 1849. De cealaltă parte, dacă te uiţi în buget datele culturii sunt triste...

Pentru Poeţii Cetăţii această a 13-a aniversare nu a fost o zi cu ghinion, cum putea să fie ţinând cont de cifra fatidică. A existat un potential risc, pentru că spaţiul de manifestare, Sala Media a Muzeului Naţional al Ţăranului este situată la doi păşi de Palatul Victoria, şi, sunt cunoscute reacţiile de adversitate între cultură şi politic. Socotesc interesantă aserţiunea “La doi păşi”, de Palatul Victoria!

Poeţii cu ştate mai vechi cunoşteam condiţiile, dar noii veniţi cu acest prilej, reprezetaţi de vază ai minorităţlor, statorniciţi în limba română şi susţinând cu temei că prin iubirea de Eminescu, şi-au găsit în limba română a doua lor patrie,- la început au cârtit, comentând, ba că e frig în sală, lipseşte confortul, scaunele nu sunt tapiţate si poate găsim peste stradă, la guvern, o sală cu condiţii mai adecvate.

N-aveau dreptate! I-am convins să se aşeze între noi într-un mare cerc, ne-am spus lucruri interesante, ne-am ascultat şi flacăra poeziei a încins atmosfera… A fost frumos!

Fotografii; Liliana Popa şi ITI

La Librărie Mon Cher

        Intrăm pe autostradă. Vălătuci de ceaţă izbesc parbrizul în straturi compacte. Un panou luminos atârnat deasupra, abia reuşeşte să transmită difuz, din încercuire, mesajul de pericol la drum, scris cu litere mari roşii, precum şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor la condiţiile date. Şoferul ambalează motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge asfaltul.

        Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii duble, ne încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează directive precise.

        Totuşi o porţiune nemarcată în şosea, preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să agite intensitatea emoţiei şi trăirilor.

        Azi e ziua lui Mihai Eminescu. Radio ZU, punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a celor de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciană a versurilor îndrăgostiţilor, de cartier…

        Parcă ochii s-au mai obişnuit cu ceaţa şi întrezăresc copaci încărcaţi de zăpadă pe ambele margini, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ. Mai repede nişte perdele forestiere crescute anapoda pe câmp, risipite ca parazăpezi naturale, gândite de guvernanţii de altădată, ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul în căruţe, la drum, se măsura pe alte coordonate. La ce le-or fi împădurit atunci, că nu erau autostrăzi, nici maşini, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale să trebuiască să baţi drumurile să-ţi asiguri voturile. Campaniile lor erau doar cele agricole şi iarna era un fel de duminică lungă, lăsată de Dumnezeu din cer, fiecăruia după posibilităţi, pentru starea lui de boier…

        Ştergătoarele de parbriz continuau să scârţâie. Parcă aveam în faţă, liniile care se înalţă şi se coboară pe ecranul unui electrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineînţeles, configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta că trăiesc. Motorul monoton aduna toate gândurile într-o matcă. Drumul întins se lăsa măturat, când si când, de spoturile mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urmă.

        Dar ce se întâmplă? Parcă de deasupra, cineva trage şovăielnic cu o mână cortina. O întrebare persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un soare care se aprinde strălucitor.

        E ziua lui Eminescu. O mulţime de ani de la naştere.

        Nici nu ştiu cum a trecut vremea! Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi bazinele uriaşe, profilate în culorile şterse, cenuşii, ale Petrochimiei. Altădată acolo strălucea o constelaţie de lumini, şi flăcări imense pârleau cerul din mai multe turnuri.

        Ajuns acasă, la un pahar de whisky cu străvechii mei prieteni Iordache Vasile(Dumnezeu să-l ierte) şi Nicolae Rdu, ne-am aplecat asupra unui manuscris „Tablete în alb şi negru”, care credeam eu că-l pot trimite spre o editură. Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea carte mai poate fi cizelată înainte să iasă în lume.

        Seara ne-am amintit de Eminescu şi am descins la ceainăria, La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ, de care v-am mai vorbit cândva, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmări împreună un recital inspirat de aniversarea poetului, în interpretarea câtorva actori de la teatrul Al. Davila, conduşi de Matei Varodi, regizorul.

        Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta, am lăsat calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin!).

        S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile poetului către Veronica şi ale ei către Emin. O seară liniştită în care am simţit printre noi omul, nu geniul, cu iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei dedicate lui. Marin Sorescu, Nichita Stănescu, având surpriza să aud şi o poezie cunoscută al cărui autor nu-mi venea în minte. Curgea bine. Mi-am dat seama într-un târziu că era o poezie de-a mea…

        La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori blogul meu, Pasărea ceţii. Nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.

        – Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...

        – Nu maestre, chiar sunt onorat!

        Am părăsit imediat după spectacol localul, odată cu poeta Alora Şerp şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. M-am desprins la un moment dat de ele, salutându-le, dar după câţiva zeci de paşi mi s-a părut că aud: „Pst, pst!”... Părere nu m-am întors! Adâncit în gânduri am continuat drumul, dar am auzit clar de data asta în spatele meu, paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora. Se grăbea să ajungă acasă, primise un telefon şi m-a rugat s-o însoţesc eu pe blondă în drumul meu până în centru. Fata nu cunoştea locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.

        – Câini şi vagabonzi! precizez eu. Nu mi se părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către propria casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul unde trebuia să o depun.

        Nu sunt un volubil precum mă ştiţi! Nu am înfiripat practic o adevărată discuţie. Câteva întrebări convenţionale şi răspunsuri în acelaşi ton. Avea un timbru al vocii plăcut, dar chipul, înfăşurat într-o glugă, strada întunecată, n-avea cum să-mi inducă mari revelaţii. Ştiam că e blondă practic din sala localului. Hazardul o poziţionase cu spatele către mine. Nu-i văzusem încă faţa, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.

        N-am zis nimic până acum despre local, constat, cu toate că ar merita puţină reclamă. La Librărie Mon Cher, în Piteşti, e un loc special – librărie, ceainărie, bar – toate însumate şi pe deasupra, actorii de la teatrul Davila organizau aici,la două săptămâni, lecturi publice. Acelaşi public stilat, exclusivist al casei, iubitori de literatură, teatru, film, muzică, dornic a savura un ceai bun sau un pahar de whisky şi a se relaxa prelungind momentul poetic, concertul la pian, lectura publică sau lansarea unei cărţi, într-un schimb de idei uneori scăpărătoare, care prindeau toată asistenţa, sub privirile mulţumite şi blânde ale patronului Dan, un avocat tânăr, inteligent, ce răspândea în aer din când în când rotocoale de fum dulce aromat de tutun bun din pipa-i de aristocrat sadea.

        Uneori făcea un semn discret către fetele de la bar şi i se aducea narghileaua. Obiectul acela ciudat aduna la masa lui doamnele, ce îl trecea din mână în mână şi primeau îmbujorate prima lecţie de tras fumul în piept.

        Rar vedeai o figură nouă! O pisică birmaneză, uriaşă, străjuia la intrarea principală care dădea în librărie, ca un adevărat bodyguard. Chiar dacă s-ar fi rătăcit însetat de băutură vreun neavenit, la întâlnirea privirii cu cărţile, ar fi dat înapoi, şi dacă o mai vedea şi pe Micky, pisica aia specială, n-ar mai fi urcat cu siguranţă pe scări.

        Am ajuns repede în centru. Blonda mi-a mulţumit pentru companie şi abia atunci m-a străfulgerat cu un zâmbet cald pe chipul care se deschisese în mod plăcut, subliniat de o nuanţă a vorbelor ce m-a surprins.

        “Îmi pare rău că a fost doar atât!”. Mi s-a părut că întinde o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.

        Orbit de ceaţa ce mă bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător, nu?), mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, păstrasem de la prânz, câteva feliuţe de şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă...

        Cu siguranţă, destinul îşi făcuse datoria. Îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele. Uitându-mă la ceas, era zece jumătate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi deschis un non-stop! A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea încercase, n-avea nici o vină că eu ratam întâlnirea cu destinul!

        – O seară plăcută în continuare!

        – Mulţumesc, mi-a părut bine!... Cum să-mi pară bine!?...

        Am tras cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el singur şi nefericit.

Lui Eminescu

!Praful stelar acoperă timpul

!Linişti din adânc limpezesc apele

!Eminescu scoboară cu o candelă

iluminând

în aproapele

!Unii l-au asemuit cu un voievod

!Alţii l-au nemurit pe boltă, luceafăr

!Eu îl ştiu în salina limbii române

izvod, săpând

viu şi teafăr

!Scara lui nu ajunge în înaltul ceresc

!Adânceşte dedesubt în oglindă

!Flori de mină, sori de ger tăinuiesc

încuibând

sub grindă

!Destinul în munte e fără sfârşit

!Timpu-şi răstoarnă ţărmul în mare

!Vieţi după vieţi în aceeaşi lucrare

sapă, împădurind

dimineţi

9 secunde la Club 99

 

Ce spune autorul despre Fotografiile mişcate

 

Ideea acestei cărţi a prins consistenţă şi a căpătat aripi, între două trenuri în Gara de Nord, la o bere cu Ioan Romeo Roşianu. Ea începuse să înveţe zborul cu aeroplanu, ca sport de plăcere în mintea mea, făcându-şi lecţiile de antrenament pe domeniul resort Pasărea ceţii, dar nu mi se luase evident ceaţa de pe ochi. Mi se părea supărător să amestec alandala, versuri şi proze cu poze mişcate în cala aceluiaşi aparat de zbor.  

Romeo m-a încredinţat, ca un lord integru al tiparului, sfidând răsuflarea rece de criză a Mistralului, că se va sui cu mine la bord. El avea viză pentru zboruri…

“Dar ca să ştii, să mă pun cumva şi eu la adăpost, îţi cer, poa’ să fie pozele mişcate, să vibreze în mister dacă vrei, da să fie toate alb negru!  Să nu se coloreze prea tare preţul de cost la ultima strigare…”

Dreptatea învingătorului

                 Rubrica Amintiri a facebookului scoate azi la suprafaţă un comentariu sincer si cu atât mai valoros, primit de la un simplu cititor al Dosarului „Albaştrii”, care, pentu mine ca autor face mai mult decât un studiu profesionist al aparatului critic. Ce-mi spune acest comentariu este faptul că tirajul infim(aproape secret...), maximum 300 de exemplare în cele două ediţii scoase de Paralela 45/ 2011 şi Detectiv literar/ 2019 (securitatea încă veghează!...), a trezit interesul şi circulă.

        Am avut surpriza să primesc semnale şi ecouri despre această carte din Statele Unite, Canada, de la Paris şi din Germania. Din păcate cartea n-a ajuns întâmplător la o editură străină(pe ei, oamenii de-acolo nu-i supervizează nimeni), sau cum speram în mâna unui regizor de film român, care să o pună în valoare cu adevărat. Cât timp însă cartea rămâne vie, mai sunt speranţe să i se facă dreptate!

După ziua Ionilor

 

        Ne-a urat cineva de Sfântul Ion să trăim 100 de ani!... O fi de bine, o fi de rău? Sunt întrebări justificate!... Dacă socotim încă 25 de ani, e mult e puţin(?)... Cifra nu te dă pe spate în fond, că nu urci vreun Ceahlău!...

        Îţi pui papion în loc de cravată, ca James Bond după ce a decimat o armată de lupi singuratici spioni, şi, cu sau fără companioni îţi faci plimbarea la şosea, bei o bere, mai dai un rond şi în tăcere rupi floarea, cea mai floare dintre toate dacă se poate, dibaci şi discret, să nu te vadă careva! Te întorci acasă şi senin cu nevasta bei un vin roze cu sorbituri mici. Apoi, ca doi moşi, căutaţi în album poze de când eraţi tineri şi frumoşi.

        Noaptea te găseşte jucând canastă şi bambilici cu a ta nevastă... Şi cum somnul nu vine, aşezaţi comod pe canapea, tastaţi la butoane pe telefoane, atenţi la exprimări, răspunsurile de mulţumire la mesaje.

        Dragii noştrii vă mulţumim de urări!

        Ioane, dacă erai poet, ai fi scris măcar un sonet! N-au greşit ăştia la VAR când te-au declarat pensionar şomer!

        Măcar ai grijă să nu-ţi rămână visul între etaje...când urci la cer

O vacă la doi stăpâni

 

 

Povestea vacii cu doi stăpâni pare neverosimilă în vremurile de azi, când proprietatea ar trebui să fie sfântă, cum şi vaca e sfântă dacă am lua în consideraţie alte culturi...

Dar nici în vremurile de ieri, cum vine vorba, n-ar fi putut fi verosimilă o astfel de întâmplare. Altfel cum s-ar mai fi proliferat la noi obiceiul ce parcă îl avem ca un dat în genă, să ne uităm peste gard cu ochii sârmă după capra vecinului.

Capra e capră!... Dar vaca!?...

Joiana despre care vorbim face parte dintr-un specimen rar de vacă furajată fericită. Şi, probabil va rămâne fericită în destin, până în ultima clipă când de atâta fericire i se va lua de viaţă(!), şi, plictisită va cere pentru propria-i plăcere, să fie dusă la abator, să vadă cu ochii ei ce lasă în urmă pentru viitor. Să-şi vadă filmul.

Îi auzise pe cei doi ţărani, stăpânii ei, de pe Valea Boierească din Merişani, discutând la gard, cum le şade bine unor vecini cumsecade, că nişte oameni de ştiinţă americani descoperiseră că după ce mori, creierul mortului rămâne să mai trăiască în jur de 15 minute, timp în care ţi se derulează tot filmul vieţii tale.

Poate că nu era sigură dacă în mintea ei de vacă, după ce moare, creierul îi va funcţiona la fel ca la om, dar nu putea să lase răspunsul în pom! Avea o mare curiozitate de animal domestic de curte, să ştie dacă în cele 15 minute magice, când se va derula imagine cu imagine filmul, îi va produce declicul pe ultrascurte şi va afla în sfârşit, cum şi de când a dat peste ea fericirea să aibă doi stăpâni? Uitase multe din copilărie!

S-a trezit aşa! O vacă singură la doi stăpâni!...

Din două în două săptămâni, schimba domiciliul, mutându-se dintr-un grajd într-altul, de la un vecin la celălalt, all inclusive, cu un castron şi-o lingură după ea şi şpriţul asigurat în jgheabul de la cişmea. Fără griji, beneficiind întotdeauna de un confort sporit cu fâneţuri grase, cu aromă de rozmarin sau alte verdeţuri sofisticate(cannabis, seminţe de in?...), care mai de care mai speciale, căci era o adevărată competiţie între vecini.

Cei doi nu erau săraci, aveau case mari cu panouri fotovoltaice pe acoperiş, nu-i atinsese criza şi puteau avea ca în vremuri arhaice, două vaci. Câte una pentru fiecare. Miza mare era că nu le plăcea risipa.

Produsele derivate, laptele şi carnea de viţel, erau tot în proprietate comună. Prin urmare împărţeau fiecare mulsoare peste gard. Viţelul când îl tăiau, îl tăiau că nu era leopard să-l ducă la grădina zoologică, îl porţionau într-o gândire logică, jumătate/jumătate.

Pulpele din faţă pentru ei, cele din spate pentru studenţi.  Un vecin avea fiul, celălalt fica, am uitat să spun, studenţi la căminul unde se fac fripturi şi se bea rachiul şi vinul să mulţumească toţi muşteriii de pe palier...

Cam prin anul trei, după trei viţei, băitul şi fata, căsătoriţi de-acum, au trăit fericiţi toată viaţa lor...

Şi vaca?

Atenţi la detalii, în acord şi cu dorinţa ei, dumnealor parentalii au sacrificat vaca de Saturnalii, la nuntă...

Ce sortă a avut săraca vacă, să piară pe limba dumneaei!