Mi se întâmplă
lucruri care mă stârnesc şi mă clatină ca fiinţă, deschizându-mi
apetitul pentru întrebări. Mi le pun singur şi tot singur încerc să-mi răspund
ca şi cum cineva m-ar fi adus în faţa propriei judecăţi şi m-ar fi lăsat baltă
acolo să mă confrunt cu mine însumi.
Am fost mai mulţi aleşi ca personaje, introduşi fără
casting, distribuiţi în roluri, tineri piteşteni, elevi în ani terminali de
liceu şi studenţi, talentaţi într-ale scrisului, membrii unui cenaclu literar, cu
multiple alte preocupări artistice. La început de drum, între 16 şi 22 de ani,
ne exprimam în vers alb, ne plăcea proza absurdul... şi doar unul dintre noi
scria poezie patriotică, atâta cât să reuşim să ne plătim votca la Barul de Zi
Union.
Ni s-a făcut un “privilegiu”, să fim strânşi în
dosarul de urmărire informativă Albaştrii, de către securişti şi să ne jucăm
propriile vieţi sub lumina strâmbă din reflectoarele lor.
Pe parcursul a 4-5 ani(un cincinal), într-o stagiune
prelungită (anii 1970), fără să ştim am fost studiaţi, dirijaţi şi antrenaţi, să
pregătim un spectacol grotesc pentru puşcăriile patriei.(Se plictisiseră
paznicii oare şi voiau prospături?…)
Se pare că într-un final am avut noroc, n-am mai înfundat
puşcăriile şi spectacolul gata pregătit, s-a jucat cu casa închisă doar la
matineu, pe scena Casei de Cultură a Tineretului, unde fuseseră aduse cu
autobuzele, activele tineretului comunist
din licee, Institutul de subingineri şi marile intreprinderi industriale
piteştene.
A fost un spectacol de gală macabru, în lumina Tezelor
din iulie ale tovarăşului, unde prin bunăvoinţa organelor de Securitate ale
judeţului Argeş, am fost scoşi din rând şi împinşi pe scenă sub ameninţarea
pistoalelor. Într-un simulacru de proces de demascare publică, ni s-a pus pe
faţă stigmatul de duşmani ai poporului. A trebuit o lungă perioadă să trăim cu
el.
Dar filmul, cu toate dedesubturile, tăieturile şi lipiturile
arbitrare de la montaj, noi nu-l văzusem niciodată în întregul lui. Abia după
patruzeci de ani, în arhivele CNSAS, am reuşit să citim scenariul scris prost de
securiştii regimului communist. Era un scenariu al mai multor autori care parcă
se înghesuiseră cu imaginaţia lor redusă şi bolnăvicioasă, care mai de care, să-şi
înscrie numele cu litere lăbărţate pe genericul acelui film înţesat de
securişti şi informtori ce se declaraseră, fervenţi apărători ai socialismului multilateral
dezvoltat.
Iar noi bietele personaje negative ale acelui film a
trebuit să suportăm consecinţele, să fim marginalizaţi, ni s-a luat dreptul la
publicare… N-am uitat în toată viaţa huiduielile din sală şi cuvintele de
înfierare şi mânie proletară care s-au rostogolit atunci.
Dar nu acesta e azi subiectul disertaţiei mele.
Povestea aceea am tratat-o pe larg în Dosarul Albaştrii. Astăzi este despre
altceva şi anume despre recuperarea unor promisiuni şi despre prietenul meu
Gicu, unul dintre “albaştrii”
*
De
o bunǎ bucata de vreme, Gicu, prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa
sufletului sǎu. Sunt câţiva ani, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în
vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi frumoase,
semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare
toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la
traiectoria stabilitǎ, și, dacǎ vreuna, pilotatǎ curajos le-ar fi stârnit
bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și, cu inconștienţa vârstei,
trage prea mult de manșǎ ca să capete înălţime, să dispară de pe radare, ar fi
fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de
liber și senin pânǎ ce ne-au doborât!...
Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, într-o curte cu un bazin în care înotau
pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne-a obturat
orizontul. Ni s-a spus cǎ totuşi am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un
strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate,
tulburate și ele, ne-a izbit în elicea avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar
nu știusem cǎ zburăm!
Existau
explicaţii. Suspectau cǎ aveam de gând să subtilizăm de la aerodromul Geamǎna
dintr-un hangar un planor şi-l căutau pe cel care avea abilităţi de pilotaj. Cercetau,
ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau
legǎturile cu vestul...
Vestea bunǎ
e, ne spunea comandantul, la procesul de demascare, cǎ salvatorii v-au gǎsit
imediat și v-am recuperat. Aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la construcţia
socialismului şi omului nou.
Vestea
rea, era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit bietele pǎsǎri
ale ceţii!…
Pe prietenul
meu Gicu l-am ştiut un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în
seamǎ niciodată!(Pentru cuvintele astea s-a supărat pe mine Gicu! I le-am scris,
la mine pe blog lângă o proză de-a lui, Herghelii în amurg, care mi-a plăcut
mult şi am postat-o acolo să o citească şi alţii. Atunci s-a supǎrat pe mine,
n-am înţeles de ce! Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...
Acum la o vârstă respectabilă i-a apărut în sfârşit prima
carte şi inima mi s-a umplut de bucurie. Raftul albaştrilor s-a mai îmbogăţit
cu un nume de scriitor şi o bijuterie de carte. Zodia porumbeilor sălbatici.
Felicitări
prietene, o gripă teribilă m-a împiedicat să ajung azi la lansarea cărţii tale
pe care am citit-o cu mare bucurie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu