miercuri, 25 ianuarie 2023

Carte nouă pe raftul “albaştrilor”




Mi se întâmplă  lucruri care mă stârnesc şi mă clatină ca fiinţă, deschizându-mi apetitul pentru întrebări. Mi le pun singur şi tot singur încerc să-mi răspund ca şi cum cineva m-ar fi adus în faţa propriei judecăţi şi m-ar fi lăsat baltă acolo să mă confrunt cu mine însumi.

Am fost mai mulţi aleşi ca personaje, introduşi fără casting, distribuiţi în roluri, tineri piteşteni, elevi în ani terminali de liceu şi studenţi, talentaţi într-ale scrisului, membrii unui cenaclu literar, cu multiple alte preocupări artistice. La început de drum, între 16 şi 22 de ani, ne exprimam în vers alb, ne plăcea proza absurdul... şi doar unul dintre noi scria poezie patriotică, atâta cât să reuşim să ne plătim votca la Barul de Zi Union.

Ni s-a făcut un “privilegiu”, să fim strânşi în dosarul de urmărire informativă Albaştrii, de către securişti şi să ne jucăm propriile vieţi sub lumina strâmbă din reflectoarele lor.

Pe parcursul a 4-5 ani(un cincinal), într-o stagiune prelungită (anii 1970), fără să ştim am fost studiaţi, dirijaţi şi antrenaţi, să pregătim un spectacol grotesc pentru puşcăriile patriei.(Se plictisiseră paznicii oare şi voiau prospături?…)

Se pare că într-un final am avut noroc, n-am mai înfundat puşcăriile şi spectacolul gata pregătit, s-a jucat cu casa închisă doar la matineu, pe scena Casei de Cultură a Tineretului, unde fuseseră aduse cu autobuzele,  activele tineretului comunist din licee, Institutul de subingineri şi marile intreprinderi industriale piteştene.

A fost un spectacol de gală macabru, în lumina Tezelor din iulie ale tovarăşului, unde prin bunăvoinţa organelor de Securitate ale judeţului Argeş, am fost scoşi din rând şi împinşi pe scenă sub ameninţarea pistoalelor. Într-un simulacru de proces de demascare publică, ni s-a pus pe faţă stigmatul de duşmani ai poporului. A trebuit o lungă perioadă să trăim cu el.

Dar filmul, cu toate dedesubturile, tăieturile şi lipiturile arbitrare de la montaj, noi nu-l văzusem niciodată în întregul lui. Abia după patruzeci de ani, în arhivele CNSAS, am reuşit să citim scenariul scris prost de securiştii regimului communist. Era un scenariu al mai multor autori care parcă se înghesuiseră cu imaginaţia lor redusă şi bolnăvicioasă, care mai de care, să-şi înscrie numele cu litere lăbărţate pe genericul acelui film înţesat de securişti şi informtori ce se declaraseră, fervenţi apărători ai socialismului multilateral dezvoltat.

Iar noi bietele personaje negative ale acelui film a trebuit să suportăm consecinţele, să fim marginalizaţi, ni s-a luat dreptul la publicare… N-am uitat în toată viaţa huiduielile din sală şi cuvintele de înfierare şi mânie proletară care s-au rostogolit atunci.

Dar nu acesta e azi subiectul disertaţiei mele. Povestea aceea am tratat-o pe larg în Dosarul Albaştrii. Astăzi este despre altceva şi anume despre recuperarea unor promisiuni şi despre prietenul meu Gicu, unul dintre “albaştrii”

*

De o bunǎ bucata de vreme, Gicu, prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sunt câţiva ani, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi frumoase, semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ, și, dacǎ vreuna, pilotatǎ curajos le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și, cu inconștienţa vârstei, trage prea mult de manșǎ ca să capete înălţime, să dispară de pe radare, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât!...

            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne-a obturat orizontul. Ni s-a spus cǎ totuşi am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele, ne-a izbit în elicea avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburăm!

Existau explicaţii. Suspectau cǎ aveam de gând să subtilizăm de la aerodromul Geamǎna dintr-un hangar un planor şi-l căutau pe cel care avea abilităţi de pilotaj. Cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul...
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, la procesul de demascare, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat. Aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la construcţia socialismului şi omului nou.

Vestea rea, era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit bietele pǎsǎri ale ceţii!…
            Pe prietenul meu Gicu l-am ştiut un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodată!(Pentru cuvintele astea s-a supărat pe mine Gicu! I le-am scris, la mine pe blog lângă o proză de-a lui, Herghelii în amurg, care mi-a plăcut mult şi am postat-o acolo să o citească şi alţii. Atunci s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce! Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

            Acum la o vârstă respectabilă i-a apărut în sfârşit prima carte şi inima mi s-a umplut de bucurie. Raftul albaştrilor s-a mai îmbogăţit cu un nume de scriitor şi o bijuterie de carte. Zodia porumbeilor sălbatici.

Felicitări prietene, o gripă teribilă m-a împiedicat să ajung azi la lansarea cărţii tale pe care am citit-o cu mare bucurie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu