Mă aflam
într-o complicată
eroare, listând
de la început
o erată, pentru
o lucrare
încă neredactată...
Concret,
înălțasem un zmeu
de carton
să pot recepționa
sau emite, mesajul
sincron
cu Dumnezeu...
Dar n-am știut
să strunesc
curenții de aer,
să fac corecțiile,
pentru că vântul
mă încăierase
din toate direcțiile.
Acul busolei,
cel cu dreaptă cale,
parcă turbase
sub cadran,
rotindu-se bezmetic
precum elicea
unui aeroplan...
(una
lume slobodă
din cartier
ar zice,
că elice,
doar
la elicopter!...).
Mișcarea elicei
îmi răsucise brațul
– una cu sfoara zmeului –
în lațul
nodului gordian
de deasupra
capului.
Eram actorul
într-un comic de situație
ca Mălăele, de senzație
în Dineul cu proști,
când căuta să-și așeze
pălăria pe cap
cu piciorul...
La fel și zmeul meu
– parașută mută –
în loc să-şi fixeze
deschis fața la soarele,
să recepteze
mesajele cifrate
din Paradis,
a confundat raiul
şi s-a trântit de pământ
cu fața la spate,
amintindu-și
că Talpa Iadului
i-a promis
nestemate...
Nu te supăra frate,
da, şi răsadul de roșii,
își tăvălește rădăcina
mai întâi în bălegar
şi noroi, şi abia
mai apoi slujește
lumina în altar!...
(Din ARGINTARIUM 2, o antologie căreia nu-i mai dau de cap...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu