marți, 29 decembrie 2020

Din volumul bun de tipar, La Crucea de piatră

5.     Ţin în porthart,

 

o bucată de asfalt

rulată fin

covoraşul meu fermecat

cât un petec de cer senin

 

mi l-a dat zâna

odată cu creta

(creta aia superdotată

prindea culoare după gând)

 

pe covoraşul întins

înşirase şotronul

şi fără griji ţopăia

urzind razele

 

m-a învăţat să desenez

în jurul gleznelor

am trasat cu albastru

conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi

 

atunci am desenat o insulă

insula s-a rotit împrejur

risipindu-se

într-un norişor verde

 

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

 

m-a prins de încheietura mâinii

şi cu degetele mele resfirate  

a nisipit praful de cretă

curcubeu între sâni.

 

râdea tot timpul

m-a pus să închid ochii

şi mi-a desluşit

învelişul de taină al culorilor

 

n-am mai deschis porthartul

nu mai ştiu dacă

funcţionează 

vraja…

          *

Capcane de vânt,

zmeu sprinten nesăbuit

zdrelindu-și glezna…

luni, 28 decembrie 2020

La ora bilanţului

 


La ora bilanţului, într-un an care a avut mai multe nopţi decât zile şi doamna cu coasa şi-a pus masca şi casca de motociclist, şi ca într-un regim stalinist s-a încoronat singură, regina danţului, cea mai mare realizare în plan personal mi se pare a fi faptul, că am dat la spate, fix pe cântar, un deca jumătate de kile dintr-un kintal şi ceva, cât acumulasem în cont.

Şi totuşi, dacă mă uit mai atent spre orizont înapoi la realizări, aş mai putea trece evident, vreo două spinări de Fotografii mişcate noi, ce aşteaptă o supapă de oxigen, să se vaccineze măcar şi să fie lansate la apă, sărbătorind cu şampanie şi caviar!(…)

De asemenea, aş enumera Guşterele, peste care au mai trecut nişte ani, s-a maturizat, a mai crescut şi a devenit cel mai cel dintre semenii lui Tobârlani. A prins aripi de zbor şi e gata pregătit să decoleze într-o nouă ediţie, anul viitor!(…)

Ar mai fi, o mică antologie de poezie ce latră sub lumina roşie a unui felinar, La crucea de piatră, şi cam atât(!), că anul în general a fost cum nu se poate mai urât şi a avut, prea multe zile de post în calendar…

LA MULTI ANI RODNICI PENTRU TOTI!

duminică, 27 decembrie 2020

La capătul firului

 


La capătul celălalt al firului nu răspundea nimeni. Soneria telefonului sună în gol, nefiresc de lung; o dată, de două ori, număram apelurile şi ecoul l-am simţit în inimă cum se strânge ca un pumn într-o străfulgerare de gând, tulbure la nivelul sinapselor, şi acestea l-au respins…

Într-o logică a întâmplării, putea fi orice. Mai scăpase telefonul în vasul de la toaletă şi o zi jumătate i-a trebuit bateriei să se usuce. Altădată îl uitase la casa de marcat în complexul de unde se aproviziona cu alimente, dar blonda de la casă îl ştia… Omul care îşi lăsa câinele afară, la uşă, când intra şi acesta îşi aştepta cuminte stăpânul să se întoarcă. L-a recuperat de la casieriţă în ziua următoare când şi-a refăcut traseul zilei cu pricina, sperând să-l găsească.

Apoi, traversând strada, amândoi în aceeaşi lesă, „maurul”se aşeza pe o bancă, cu Ela întinsă la picioarele lui, în părculeţul din faţa blocului meu, aşteptând să cobor. Aşa ne-am petrecut în discuţii îndelungi, zilnic, câteva luni bune în vara aceea cât am definitivat Dosarul Albaştrii, citindu-i fragmente din manuscris şi încercând să punem ordine în memoria fricii, care ne despărţise zidind între noi patruzeci de ani. Cum au trecut acei ani de singurătate autoimpusă în care ni se părea tot timpul că securitatea e cu ochii pe noi(?), să nu cumva să reluăm legăturile vechiului grup(!).

Curând l-am regăsit şi pe Nae, şi dialogul între personaje a prins consistenţă în bula noastră. Ulterior i-am re-inclus pe toţi albaştri, pe rând…

 

Nu se simţea prea bine în ultima vreme! Mă mutasem în Bucureşti, dar vorbeam aproape zilnic, mai ales după ce îi murise câinele. Nu mai era obligat să iasă afară să-l plimbe şi chinul de a coborî şi urca scările înapoi, nu-şi mai găsea justificare. Ela a murit de bătrâneţe. Lacrimile din ochii ei, mari şi blânzi, se mutaseră temporar în ochii lui, simţeam asta în tremurul glasului.

Cu o seară înainte, târziu, am atins greşit touchscreen-ul telefonului meu şi am auzit un alo, nelămurit de ora nepotrivită, era miezul nopţii… Mi-a răspuns, şi eu n-am zis nimic, am închis. Nu era prima oară când telefonul meu îmi făcea figuri şi rătăcea pe potecile sale bătătorite, urmându-mi gândurile. Schimbam câteva cuvinte explicând conjunctura şi speculam momentul intrând în dezbaterile noastre lungi. Îl puneam la curent cu ce mai scrisesem peste noapte şi el mustăcea mulţumit…

M-a frapat la el când în Dosarul Albaştrii a trebuit să descriu momentul acela, scena regizată de securitate a „demascării noastre publice” ca „duşmani ai poporului”, când ni s-au pus în spate fapte neadevărate, inventate de ei, într-un scenariu prost, fără nicio noimă, când Ică a fost obligat să citească un text scris de securitate în care recunoştea că au fost unele greşeli de tinereţe din partea noastră…

A crezut că îl vor lăsa astfel să-şi termine facultatea! Era student la regie teatru, coleg de grupă cu Alexa Visarion. Nu l-au lăsat!... Era periculos de deştept pentru o scenă cu vizibilitate atât de mare. Cu siguranţă ar fi ajuns un regizor de excepţie.

Dacă mi-ar fi cerut să schimb în text, să trec peste momentul acela teribil care l-a marcat şi pe el şi pe noi, sunt sigur că aş fi rescris pasajul, dar nu mi-a cerut să modific nici un cuvânt!...

        Maurul s-a stins! Am aflat ieri.

L-am bătut la cap pe Nae în fiecare zi, să-l caute, unde să-l caute(?), se mutase, nu-i mai răspunsese nici lui la telefon, brusc şi mai era şi covidul…

Ieri, în zi de Crăciun, sora lui Nae a primit un răspuns la un SMS pe telefon. De două luni a avut premiera printre stele, cu mari actori şi noi, prietenii lui, n-am fost invitaţi!

Să ai succes în noua ta carieră, bunule regizor! Vom ajunge şi noi curând să vedem spectacolul tău, când ne va îngădui Dumnezeu!