miercuri, 28 decembrie 2011

Cronica la Dosarul "Albastrii"


Pericolul Albastru

 
          Orașul Pitești a stat ani de zile pe un substrat înțesat cu dinamită. N-ar fi trebuit decât o simplă scânteie ca să sară în aer. Cu toate cartierele sale, cu suburbiile de la Ciocănei la Bănănăi, de la Prundu la Găvana. Și mulți dintre kamikazii și talibanii care umblau să aprindă fitilul, se află azi printre noi. Niște băieți pe atunci, de abia dați în tulee.
           Nu sunt vorbe în vânt. Dimpotrivă, documente olografe sau dactilografiate pe hârtie cu antete și întărite cu ștampile și semnături de persoane cu autoritate asupra destinelor umane. Rapoarte, adrese, interogatorii, declarații, procese verbale de constatare, de anchete, de descindere, de arestare. De trimitere în judecată, în închisoare, în colonii de exterminare. Trimiteri...
           Dacă e să credem în aceste documente ale securității, republicate parțial și periate din dosarele celor urmăriți, supravegheați, arestați, anchetați, judecați, pericolul distrugerii orașului și securității statului era atât de mare încât necesita și justifica o forță de represiune tot mai puternică, mai vigilentă, mai activă și mai bine dotată.
           Este uluitor să afli ce mult personal și ce rețea ramificată avea aparatul terorist, de la informatori din rândurile anonime la generali cu multe stele pe epoleți. Sistemul își strecura agenții sub acoperire până și în populația școlară, ba chiar în organizațiile de partid, la toate nivelele. În același timp exista culpa de a nu-ți ”demasca” prietenii, chiar membri de familie, cunoscută în documente ca ”atitudine de gură cască” sau, și mai rău, ”pactizarea cu dușmanul de clasă”.
           Pericolul pentru Pitești venea din partea unor elevi, studenți, funcționari, muncitori, scriitori, artiști, tineri fără ocupație, considerați ”paraziți sociali”.
Documentele pe care le avem deocamdată la îndemâna publicului sunt cele publicate în cărți, reviste, ziare de către eroii acelor zile: Aurel Sibiceanu, Ion Toma Ionescu, Valentin Predescu. Mai strângeau materiale scriitorii Dan Rotaru, Mihai Ecovoiu, și este de presupus Călin Vlasie, Virgil Diaconu, Florin Silișteanu și mulți alții cu biografiile trecute în stranii documente.
           În cartea masivă ”Dosarul Albaștri”, semnată de scriitorul Ion Toma Ionescu, autor al mai multor volume de versuri, e vorba de numai o grupare de ”revoluționari” din multe altele. Care a funcționat numai cinci ani până când a fost destrămată printr-un proces cu public la Casa de Cultură a Tineretului.
           De fapt acele elemente dubioase și periculoase, care trebuiau anihilate, nu erau decât niște tineri neconformiști, care nu acceptau nici măcar constrângerile familiale. Drept pentru care unii dintre ei au fugit de acasă, ba chiar părinții s-au ”lepădat” de ei, cum a fost cazul lui Nicolae Radu.   
           Toți foarte talentați. Claudia Duminică a făcut câteva roluri de excepție pe scena teatruluil, lui Nicolae Radu, mi se pare încă elev, i s-a inclus o piesă ”Unde fugi Corina” în repertoriul aceleiași instituții artistice și exemplele s-ar putea înmulți. Am scris cinstit despre creațiile lor, în presa locală și centrală, considerându-mă obligat să-i încurajez și să-i susțin.
           Ce pericol puteau să prezinte ”Albaștrii” și tinerii din alte grupări de acest fel? Se întâlneau la ceainărie, la ”Terasa Turcului”, la ”Bar de zi”, sau la locuința unuia dintre ei. La o ceașcă de cafea sau un pahar de sifon, la un covrig, la o sorbitură de coniac.               

          Discutau cărți citite, ce-i drept unele interzise, spuneau poezii, în intimitate cântau, dansau, se iubeau... Învinuiți la început de cosmopolitism, de apoliticism, de pesimism, chiar de parazitism, au ajuns să fie declarați elemente dușmănoase. Nici revoluționari, nici partizani, nici sabotori, nici spioni: fără organizare, fără comandament, fără program, fără strategie și tactică, fără intenții de luptă nu puteau fi o organizație revoluționară decât în prezentarea securității, care avea nevoie de victime ca să-și legitimeze existența și lefurile.
          Palidă de la început, lovită din afară, uzată pe dinăuntru, mișcarea nu a putut să reziste multă vreme. Nu au lipsit cei care să cedeze și chiar să trădeze, mărturisind, sub presiune, chiar păcate pe care nu le aveau și acuzându-și prietenii chiar pentru mai mult decât au făcut.
           Procesul cu public, la care au fost aduși cu sila zeci de tineri din fabrici, din facultăți, din școli, din birouri, culeși de pe stradă, avea rolul declarat de a-i recupera pe acești tineri rătăciți și a-i reda societății ca să fie educați în câmpul muncii. Dar cu intenția de a vârî frica în gândurile celor care ar fi vrut să mai încerce asemenea experiențe. Nu s-a lăsat cu condamnări grele, deși unii participanți cereau zgomotos pedepse cât mai mari, așa după cum fuseseră puși la cale, dar destinele lor au fost deviate, ascensiunea blocată.
           Autorul acestei cărți, personaj în același timp, Ion Toma Ionescu, nu orientează reflectoarele asupra lui, nu se bate cu pumnul în piept, nu bate din pinteni, nu se dă cel mai mare și mai tare. Încă un motiv, pe lângă abundența documentelor, de a ne convinge că avem de-a face cu o carte care exclude fabulația deși se citește ca un roman senzațional.


Prof. Marin Ioniţă

marți, 27 decembrie 2011

Pomul de Craciun



În
plan,
două cărţi
să scriu, ca să fiu
într-un an bun mi-am
promis. Ele doar contează
de la o vreme în Paradisul îngerilor.
În oglinda mincinoasă timpul ca-ntr-un
 vis urât şi-a facut toate temele. Abia de-ţi
zăreşti printre rânduri copilăria acoperită cu zăpadă
pe uliţi, abia de mai poţi iubi. Suliţi de gânduri  au
înnegrit paginile.
Sunt mulţumit,
a fost un an
împlinit.

LA MULTI ANI !

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Colind




În grădina casei tale
au înflorit merii.
Crezându-se-n mijlocul primăverii
un prun smintit a-nflorit şi el.
Pâlpâie stins,
i-a îngheţat răsuflarea.

Tu vi să-mparţi colinde
dansănd cu aburul
pe zarea de plăcinte.
Mi s-a tăiat respiraţia,
Abia de pot rosti:
Bună dimineaţa la Moş Ajun!




P. S.
E doar un colind, de dincolo de dragoste

vineri, 23 decembrie 2011

Beţie de cuvinte cu poetul Suciu



„Senectute!”...  „Senectute!”
Mă strigă din pahar poetul Suciu,
care tocmai postase pe Facebook
o bucată de literatură post modernă
răsturnată pe spate,
cu picioarele lungi,
suple şi uşor depărtate,
proptite în zid
pe caldarâmul suav al patriei.

Eu toată viaţa m-am înconjurat de cărţi,
aşezându-le riguros
în rafturi pe toţi pereţii,
pănă ce Suciu cu tumultul lui tineresc,
certificatul Ornis şi
sticleţii la purtător,
mi-a explicat că sunt falsuri
n-au valoare stilistică
şi sunt degeaba,
la fel ca morţii nostrii din revolutie
n-au viitor.
         
Dând moaştele la o parte,
a eliberat raftul de sus
şi-a venit documentat, cu soluţie.
Am auzit ca prin vis:
„Senectute!...  Senectute!
Timpul curge.  Avem de scris.

joi, 22 decembrie 2011

File din Dosarul Albastrii. La revolutie


Aşadar ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit să uităm, am întors filele. Dar n-am putut, nu puteai să scrii ce voiai, paginile nu mai erau libere.
Personal am crezut că mă pot reinventa la uzină. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor, curând am început să scriu dări de seamă, mai întâi la UTC. UTC-ul mă reprimise ca membru, nestatutar, după şase luni de la excludere. Când s-a-mplinit un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 700 de salariaţi.
Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am făcut o brigade artistică la secţie, colindând apoi toată ţara în concursurile „Cantării Romaniei”
Mă invârteam într-o lume mică, cu satisfacţii şi împliniri pe măsură. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei organizaţii de bază. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mă apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari, implicându-mă în cele mărunte. Îmi aduceam aportul la împlinirea „tipologiei” omului nou. Pierdusem aspiraţiile universitare, păstram ascuns doar visul unui Ştefan Gheorghiu, apreciind că după interdicţia de a putea publica, era singura cale, prin intermediul ziaristicii, de a forţa redeschiderea porţii. Dar mi-au respins dosarul.
Zona aceea tulbure, ştearsă din minte, se întinsese  ca o pată de cerneală albastră vărsată pe foile dosarului meu. „Ionescule intră în rând! Trageţi capul!”  Mult mai târziu, prea târziu se pare, s-a vrut totuşi să se facă dovada spălării „păcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Şcoala de partid de un an de la Craiova. Mi se promisese atunci că la întoarcere voi avea şi un apartament nou, cu trei camere, crescuse familia, rangul, pretenţiile.
Un bun amic Ion Bulearcă  mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare că prind ultimul tren:
– La cât de ghinionist eşti, ai grijă să nu sară trenul de pe şină! E autentic. Era toamna lui '89. Cătă dreptate avea, a sărit… poate revin! Nu, nu revin, mai bine acum, să descriu măcar secvenţa...

*

Şcoala de partid de pe strada Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei. Îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume cu cravata aferentă, fără pretenţia de a fi şi asortată. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul...
Norocul, pentru a destinde atmosfera, altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, consta în apariţiile celor câteva tinere fete de la Şcoala UTC cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
Pauzele scurte, măturau curtea disciplinat, nu ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo pe terenuri de joacă sau sportive. Nu era cazul.
Aveam de toate în teritoriul privilegiat, înconjurat de ziduri. Sală de mese cu cantină proprie, bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile
(Sâmbăta când plecam acasă cumpăram de aici alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale vremurilor, în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub semnul cozilor nesfârşite).
După amiezele le petreceam în aceleaşi săli de studiu, pregătindu-ne pentru ziua următoare. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru, sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)
Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu, neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
Practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revolu-ţiei. Nimic nu a pătruns atunci, nici o informaţie, surprinzător, dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina porta-rului, speriat şi el de pistolul de la şold primit de puţin timp în dotare. Craiovenii externi, ce plecau acasă, după orele de predare, nu mai veniseră de câteva zile. Desigur sub im-periul evenimentelor, opriţi să comunice veştile răspândite de Europa liberă.
Imposibil, să nu se fi aflat şi în interior ce se întâmpla la Timişoara, dar cursan-ţilor cred, le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea de-sigur ochii şi urechile larg deschise.
Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum nu apăruse până atunci, în mijlocul cursanţilor, arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei sale la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu, despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pre-gătit, merituos, pentru viitoare funcţii de conducere în partid.
Mărturisesc, recunoscându-mi infirmitatea politică, pentru prima oară auzeam rostit acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie la televizor că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas, cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Ştefănescu, Prim-secretarul judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. 
Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă. Răbufnise. Făcusem legă-turile, şi în plus circula zvonul că Traian Ştefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legi-timi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea a defilat agitată, ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de nesomn.
Dimineaţa, majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Ştefănescu nu şi-a mai făcut apariţia. În fiecare sală de curs a fost adus un televizor pentru vizionare organizată şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut. Deraiase trenul. Am vorbit cu Georgică Mănescu, un coleg din uzină să escaladăm gardul, zărisem dimineaţă  porţile încuiate cu lacăt. Am riscat. Fără geamantanele cu lucrurile personale, care desigur ar fi bătut la ochi.
Am sărit. Portarul s-a uitat la noi n-a avut reacţie. Alergam pe străzile ce înce-puseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară, l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat atunci, n-a sărit gardul ca noi, de frică. Aş vrea să nuanţez totuşi acea frică. Ea era generată de imaginea pistoalelor, imi rămasese în memorie pistolul tremurat al comandantului securităţii îndreptat spre mine la 20 de ani, cum ar fi fost să-l simt rece în mâna mea şi să-l îndrept...
La gară, trenul spre Bucureşti a plecat normal. Am cumpărat bilete în ultima clipă. În tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment de alături un aparat de radio portabil deborda panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Pe coridor nu mai trecea nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Georgică a venit cu o idee la urechea mea, să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii. Dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.
Să mai povestesc, cum după două luni cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine şi, că eu neavând curaj să mă apropii am aşteptat-o în capătul străzii, necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?!…

marți, 20 decembrie 2011

Rating


Am văzut la televizor secvenţele alea apocaliptice cu nord-coreeni prabuşiţi la pământ de năucitoarea veste că pierise soarele de pe cer. Din locul gol, câteva zile, nemuritorul Kim a continuat să privească cercetându-şi supuşii înpietriţi de durere şi cântărind din ochi, dacă vărsau suficente lacrimi. Mulţumit de ce a văzut, a dat voie să se bată în cuie, lângă tabloul lui, tabloul tânărului  Kim.
În Decembrie 89, noi am dat jos tabloul dându-i foc. Nici măcar nu eram noi, cum a stabilit mai apoi Cartianu şi Robert Turcescu.

Mă uit în jur, în săptămâna dinaintea Crăciunului, după 22 de ani. Ce-am pus în loc?... Libertatea ?... De-am fi putut măcar zăpada s-o batem în cuie, dar  murdărită de sânge, ne-am ruşinat s-o punem… N-am avut noroc.

Străzi mohorâte, figuri triste, maşini, maşini… Şcoală, piaţă, spital, parlament, bănci, ideal, poveşti… Alergăm după bani! Tot timpul într-o cursă nebună, o lună, ani, o viaţă. Nu stai, alergi. Eşti, câţi bani ai!

La Realitaea se mai dă o ştire scurt, fugitiv.
A murit Vaclav Havel! O secundă, pustiu.
Deasupra pe scroll cu litere mici se scrie viu, tot mai viu: Sile Cămătaru a fost eliberat din puşcărie.
În definitiv, asta e stirea bună! Umpleţi ecranul! 
"Acasă la Sile a venit Ignatul".

Post Scriptum.
Toate televiziunile ieri au făcut rating aşteptăndu-l pe Sile Cămătaru la poarta puşcăriei.

luni, 19 decembrie 2011

Suflete îngheţate



În dimineţa asta m-am trezit cu sufletul îngheţat. Lumina murdară a zilei glodeşte retina, mult timp după ce apa rece, linciurită pe faţă nu a reuşit să alunge definitiv rămăşiţele nopţii. Strâng repetat pleoapele, cum am citit undeva, să-mi antrenez vederea periferică, afectată de şederea îndelungată în faţa calculatorului. Azi ce mai scriu pe blog?
Nu-mi surâde nici o idee ca să slujesc răspunsul. Un telefon matinal sună nepotrivit. E Gicu, prietenul meu, undeva într-un câmp petrolifer spre Vâlcea, verifică nişte aparate care înregistrează cât sânge romanesc, coclit, trag zilnic austriecii, să-l împrospăteze şi să cureţe de păcate corpul nostru bolnav.
_ Ia zi-i Gicule, mai curge sânge? Ce scriu pe blog?
_ Încă e! Nu în adânc e buba. Răul e la suprafaţă, nu ne mai rabdă pământul! A prins coajă de atâta vrajbă-ntre noi şi plugul n-a putut pătrunde în carne. Ţipă boabele de grâu pe câmp. Abia la anul vine criza adevărată.
Las altora grijile agriculturii şi pornesc televizorul cu gând să mă agăţ de primul născut. Doamne, de n-ar fi iar demiterea Preşedintelui!
Se pare că am noroc, nimeresc un canal de filme. Un american şi-a schimbat sufletul cu o rusoaică, într-un accident sau hazard ştiinţific (nicidecum istoric) şi se luptă să-l ia înapoi. O telenovelă ciudată şi absurdă.
Noi se pare că ne-am vândut sufletul. N-a fost un accident, nu ne-a obligat nimeni şi nimeni nu ne va spune vreodată:
Luaţi-vă sufletul înapoi !

duminică, 18 decembrie 2011

Omul de zăpadă



 Se dedică nepoţilor şi soţiei mele



Omul de zăpadă s-a oprit la geam
parc-ar fi o şoaptă dintr-o rugăciune        
l-a-mbrăcat în raze steaua de pe ram
şi-i stârni în ochi-i jarul din tăciune


Omul de zăpadă stă acolo- n ger
să primească renii încă de cu seară
îngerii pe schiuri colindând în cer
i-au picat în suflet lumânări de ceară


Omul de zăpadă a rămas de strajă
renii se-ntremează-n vălătuci de fum
Moşu-mparte daruri însoţit de vrajă
dar ce scurtă-i noaptea să pornim la drum


Omul de zăpadă fericit fireşte
prezentă onorul Mosului plecând
n-a simţit căldura cum îl năruieşte
şi de bucurie a căzut râzând

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Harry Tavitian la Piteşti


         
          Se întâmplă rar, să te părăsească sufletul captiv şi să hoinărească, fără de lanţurile zilelor obişnuite de care ţi-este legat trupul bicisnic. Excursul acela e îngăduit doar cu puterea lui Dumnezeu. E atăt de aproape Crăciunul...
          Cât de simplu şi frumos ni l-a prezentat în câteva cuvinte aseară pe scenă, într-un spectacol cameral de excepţie, Varujan Pambuccian, botezându-l Noe al sunetelor. Am simţit că voi fi martorul unui miracol.
Când Harry Tavitian şi-a luat în stăpânire pianul imens ca o corabie, am ştiut că după ce s-au retras apele, corabia lui a rămas proptită pe stănci undeva pe un vârf de munte. Soarele arzător a înviat vegetaţia pe grohotişuri, păsările şi animalele sălbatice şi-au învins spaima, mute.
Doar atunci, după ce s-a închinat, a deschis zăvorul la fundul navei, în cala unde erau încuiate sunetele.
A tras aer în piept, le-a legat la gât şiraguri de clopoţei de alamă şi tălăngi, să le audă de departe şi le-a dat drumul să se rostogolească la vale pe firul unei poteci doar de el ştiute.
Armonizând un amalgam de teme vechi armeneşti, balcanice şi romaneşti, cu ingrediente Negro-Spirituals afro-americane, din care s-a născut jazzul , izbucnind apoi dramatic în bucuria colindelor, Harry Tavitian ne-a deschis sufletul mohorât de vremi, oferindu-i clipe luminoase de sărbătoare şi artă.
Mulţumim bravi armeni că ne-aţi adus aminte de Romania noastră.

vineri, 16 decembrie 2011

Un link despre Rosia Montana

Rosia Montana

Sibilinică.


Se pare că ultima Filială a Uniunii Scriitorilor care a acordat premiile pentru cărţile tipărite în 2010 a fost a Piteştiului. Nu că am fi ţinut cu tot dinadinsul, în anumite condiţii să putem deveni cei dintâi, pur şi simplu aşa s-a nimerit timpul când unghiul alinierii planetelor s-a deschis favorabil unei stări de concordie  pasăre rară, ivită doar la sărbători în arealul subcarpatic al orgoliilor scriitoriceşti argeşene.
Să nu credeţi cumva că n-au fost luate şi măsuri de siguranţă.
1. Dacă au existat, au fost pitite afişele.
2. S-a produs (ne)voit o oarecare confuzie cu privire la ora când se distribuie la primărie pachetul de sărbători.
3. S-a anunţat pe canalele mas-media că se mai poate plăti cotizaţia de membru până la sfârşitul festivităţii.
4. Nu în ultimul rând, s-a aflat pe surse, faptul că sponsorul premiilor ţine să rămână cu tot dinadinsul anonim(Grosul îl dăduse tot cultural, la o biserică...).
5. Şi pe deasupra, s-a vorbit cu Gigi Becali să iasă  la tele-vizor la ora potrivită şi să prezinte condiţiile de participare la Concursul de imnuri Steaua sus răsare.
În condiţiile date, potenţialii scritori conflictuali nu au ales să  participe şi premiaţii s-au putut bucura în linişte de premii împreună cu juriul(descompletat şi el) şi încă vre-o doi gură cască printre care mă număram şi eu.
Lăsând gluma la o parte merituoşii premianţi ai anului editorial 2010 sunt: Magda Grigore, Liviu Capsa şi Ion Popescu Sireteanu.
Cel ce ar avea ceva împotrivă e invitat să tacă!
Mie mi-a plăcut Vânătorul de sacru al Magdei. Pe ceilalţi nu i-am citit. Nu e timpul pierdut...

joi, 15 decembrie 2011

Câştigătorul ia totul. Scene la SuperBlog. Partea II-a

Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului!
Ce zar ai avut maestre? Nu cumva aveai însemnat 6 pe toate părţile, de ţi-a ieşit mereu rostogolită cifra diavolească a fiarei, 66...6? Iar noi ăştilalţi, muţi, încremeniserăm toţi pe mână moartă?
Robin Molnar ia totul!...  Numele-i sună ciudat. Să fi el Anticristul, cel care a luat toate minţile şi punctele, câte-or fi fost... juraţilor?...
Mi-a plăcut Robintel, ardeleanul ăsta trecut prin Gorj. Are o scriitură lejeră, dar nu ea a contat, ci ideea strălucită cu Finn Şi Diana. 


Cine a urmărit vreodata pe un stadion de atletism un concurs de decatlon, ştie ce înseamnă să parcurgi cele zece probe epuizante, de la săritura în înălţime, la aruncarea greutăţii sau a suliţei, de la semifond la probele de viteză şi săriturile în lungime, iar la capătul celor zece probe sportivul mai are înca puterea sa faca turul de pistă şi să se prăbuşească în aplauzele pline de admiraţie şi respect ale spectatorilor.
Mai are importanţă dupa 30 de probe la SuperBlog, daca Finn nu s-a mişcat mereu cu egala dezinvoltură, sau Diana nu şi-a pus la Gală cel mai sexi tricou? 


Ştiţi de ce-l admir eu pe Molnar şi-l socotesc un erou pozitiv, pentru că nu şi-a pierdut capul şi-a rămas la femeiade vizavi, captiv... Pe când eu am plecat în Aventuria cu poeta Mimi în deltă  şi-am mai făcut şi-un schimb de neveste cu ciobanul, taman acum în  postul Crăciunului.
Aplauze pentru învingător!

luni, 12 decembrie 2011

Scene la SuperBlog. Premierea.



Am ajuns la festivitatea de premiere organizată de SwissPlan.biz, cu sprijinul nemijlocit al gazdei evenimentului NH Hotel Bucureşti, în condiţii excelente. A fost un supliciu asumat pentru că nemulţumirea mea vis-a-vis de clasament avea toate şansele să-mi orbească reacţiile, ceeace fără îndoială nu mi-aş fi dorit. Ce puteam face? Să întorc clasamentul ar fi fost degeaba pentru că magicienii juraţi sau măria sa hazardul mă plasaseră undeva la mijlocul lui şi chiar dacă aş fi rasturnat cumva imaginea proiectată pe ecran, (mijloacele tehnice permiteu), tot la mijloc m-aş fi plasat.
Am lăsat de data asta acasă blonda cu care am tot defilat se pare degeaba pe podium SuperBlogului vezi Guilty pleasure în faţa juriului în diversele etape de concurs. (Cred sincer că fără să iau în consideraţie această nedorită posibilitate, juriul s-a dovedit a fi majoritar feminin. Cum să ceri  femeilor din juriu să aprecieze realist pe cineva care prin strălucire le pune in deficit orgoliul!?      Analiza de dinainte de începerea concursului s-a dovedit eronată căci personal am sperat că jurizarea va fi făcută de tipi inteligenţi, masculi interesanţi ca domnul Dunăre de la ASUS, pentru care un stimul blond, am crezut, ar fi putut incita interesul. De unde să ştiu că dânsul îşi va delega jurizarea, e drept tot unor masculi cu inteligenţă verificată, al căror gust estetic însă, înclina către brunete. (Nu vreau să dau textului alte deviante nuanţe şi mă opresc aici.
Cristina, matematicianul familiei căreia îi promisesem un DSLR Nikon, în eventualitatea că voi câştiga oarece premiu, a parcat la NH Hotel chiar lângă o maşină de la Aventuria. Mi-am adus aminte că aveam un cui cu ei. Primisem doar 75 de puncte pentru aventura din Deltă cu poeta Mimi. Metaforic vorbind, imaginam deja cum ar sta cuiul ăla într-un pneu... Omul la necaz, pe bune  n-are nici un haz!
Doamna Elena Dumitrescu managerul NH Hotel ne-a întâmpinat cu zâmbete, saleuri, cafele, prăjituri, şampanie şi împreună cu Claudia Pătraşcu au încercat, pe cât a fost posibil, să ne convingă cumva că toţi finaliştii suntem câştigători, fără deosebire de rang social, talent literar, sex-apel sau alte consideraţiuni conjuncturale de clasament.
Şi tocmai când erau gata-gata să reuşească, nu s-a potrivit undeva. Cineva acolo sus a dorit să restabilească adevărurile. Nici Hazardul în vremile astea tulburi nu mai e cine-a fost!
TVR – Zon@ IT dacă nu mă înşel, a pus într-o oală, urnă ceva, toate numele caştigătorilor decupate din clasament. 72 de hârtiuţe egale ca şansă de a fi extrase, oferind tuturor posibilitatea câştigării unui netbook, indiferent de subiectivismul jurizării şi neajunsurile democraţiei. O şansă unică pentru ca Ramona, cealaltă fiică a mea, cea care-si dorea un laptop de sărbători, să-si împlinească visele pe ultima sută de metrii.
Şi ca un făcut, când e să-şi vâre codiţa, s-a oferit să facă extragerea o fiinţă dintre cele care te ademenesc la ispită. Degetele ei lungi,senzuale, iniţial am crezut că e o glumă, l-au extras tot pe nefericitul de Robin Molnar, câştigătorul concursului de care încă nu v-am vorbit. Prima reacţie personală, aş fi dorit să cer să-i fie verificaţi pantofii pe talpă, omul precis călcase în ceva. Se lăsase întunericul de atâta noroc, se putea strica atmosfera, puteam avea probleme de mediu.
6-6. Ce poţi să zici. Un zar norocos. Dar nu el dăduse cu zarurile.
Continuarea pe mai târziu , acum plec într-o vizită

vineri, 9 decembrie 2011

Parlamentarii romani au salvat Europa




S-o fi schimbat lumea?
Mă uit pe geam, cerul e la locul lui. Mai marii Europei azi noapte l-au bătut bine în cuie. Măcar acoperişul ăsta să rămână stabil. Dacă ieri în parlamentul de la Bucureşti, la Comisii, n-ar fi cedat opoziţia şi nu s-ar fi aprobat bugetul pentru biserici, ca să vadă ăl de sus ce mult îl iubim,  azi cu siguranţă adunam ţiglele sparte de pe jos şi ne făcem loc de elan să plonjăm în gaura neagră de deasupra, ca fluturii de noapte în foc .Te gândeşti, ar fi fost degeaba campania lui Tatulici „Romania prinde rădăcini”.
Putea să se dea Băsescu leu-paraleu la Bruxelles, tot ar fi mâncat coliva monedei euro, ca popa... iar Merkel şi Sarcozy, mici copii, ar fi cântat prohodul peste Europa.
Noroc de parlamentarii romani c-au avut viziune.
Băncile?... datoriile suverane... criza...
O simplă rugăciune la Sfintele moaşte.
Ştie, cine cunoaşte!

marți, 6 decembrie 2011

Dosarul Albastrii - Interviu



Scene la Gaudeamus


         Timpul provincialului ajuns în Bucureşti se socoteşte un pic altfel, are alt preţ, uşor umflat, datorită  grijii de a nu-l scăpa Doamne fereşte pe jos, în mulţime, să-i fie zdrobită ţeasta sub tălpile ca nişte şenile de tanc ale bucureştenilor. Am intrat în şirul de oameni păstrând o discreţie rezonabilă şi ţinând aproape de Aurel Sibiceanu, cap compasul meu, fluturându-şi barbişonul, mândru ca un stegar, în şuvoiul ce se vărsa în burta pavilionului central, atras de misterul adâncurilor.
          Arhipelagul Gaudeamus, se arăta ca un şirag de insule înălţat pe o încrengătură de corali ale căror schelete fosforescente te fixau de pe standuri, cu sute de mii de ochi care de care mai expresivi, ce făceau imposibilă alegerea ţintei, dacă eventual nu ti-o pregătisei de-acasă în linişte.
Marile edituri aliniate la intrare, licitau oferta bogată de evenimente şi lansări. Am ales Paralela 45 căutându-mi propria-mi carte, Dosarul Albaştrii, o bărcuţă de hârtie plăsmuită din file îngălbenite şi triste descoperite întâmplător după 40 de ani de căutări eşuate, pe o tarabă la  CNSAS.
Am dat de ea până la urmă, undeva într-o margine, gata-gata să se scufunde. În sinea mea m-am bucurat că e totuşi acolo în bătaia vântului. Nimerisem vâltoarea unui eveniment în desfăşurare şi trăgându-mi răsuflarea, mi-am rotit privirea mai atent pe feţele cunoscute din poze, în mare parte, ale figurilor de ceară. Aerul rarefiat pe care-l respiram şi statura celor din jur, mi-a dat credinţa că aveam alături, vie, o parte importantă a literaturii.
Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Ioan Es Pop, un cristian, se strânseseră cu prilejul lansării a două cărţi la două aniversări a 70 de ani, în jurul lui Eugen Negrici. Pregătiţi să vorbească, aveam să aflu curând, mai mulţi despre Eugen Negrici şi puţini despre Angela Marinescu. 
Aparatele de filmat şi blitz-urile pentru fotografii simţiseră  că acolo urma să se întâmple ceva. Public numeros, select şi undeva în dreapta Nicolae Breban se întreţinea cordial cu Aura Cristi şi Călin Vlasie, mentorul şi patronul editurii, contrabalansând un centru de greutate.
Cu turbanul pe cap mai spre stânga scenei, la social democraţi, Angela Marinescu fremătând înaintea cursei, şfichiuia aerul cu o biciuşcă. Nu era doar amazoana, se contopise una cu iapa de rasă ce nu se lăsa parcă strunită sub dârlogi, scotea fum pe nări agasată de bâzâitul plicticos al muştelor, în mijlocul câtorva poetese unde nimerise întâmplător, aşteptând confruntarea.
Taberele se reuniră ca la un semn la numărătoarea inversă din microfon (4,3,2,1.). Breban refuză politicos invitaţia de a sta lângă ceilalţi în faţă, emiţând precizarea că nu face parte dintre cei aleşi, dar va spune şi el câteva vorbe din public, la sfărşit.
După ce Paul Cornea dădu semnalul citind un întreg laudaţio pentru Eugen Negrici îşi împăturii hârtia în înjurătura spurcată a Angelei: „Da când ai să scri trei cuvinte vreodată şi despre mine!”, continuând în urechile mele, neauzit, „bătrân decrepit!”...
Nici ceilalţi nu se omorâră cu vorbele dedicate Angelei.
un cristian, încercă să schimbe ceva, dar era scris cu literă mică. Doar Breban la sfârşit, aşeză cumva altfel lucrurile suind-o pe marea poetă la locul ei pe soclu.
Nu i-a căzut bine pe soclu Angelei Marinescu ( nici că mai înţeleg ceva, a refuzat recent şi premiul Mihai Eminescu al Academiei, de unde frustrarea că e nedreptăţită?) şi luînd cuvântul, coborî în piaţă printre precupeţe, într-o  diatribă teribilă împotriva actului critic, spiritului de gaşcă cultivat intens, incompetenţei şi obedienţei celor care le-au cocoţat acolo sus, după triada Veronica Porumbacu, Maria Banus şi Nina Casian, doar pe Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, lăngă alţi potentaţi nobelişti, masculi feroce, trişti.
Nu-l iertă nici pe Eugen Negrici, partenerul ei de lansare, care n-a binevoit să coboare din turnul lui de estet în clocotul poeziei sale.
Răcorită oarecum, n-a găsit totuşi momentul să-şi explice gestul, dacă tot e văzută ca un poet neinsemnat, cum de oare i s-a oferit prilejul să refuze Premiul Academiei? gest de frondă, stimabil, pe care se zice l-ar fi adoptat, nu ştim precis din ce motive.
De unde te aşteptai mai puţin a venit şi replica, la sfârşit, profesorul Eugen Negrici, elegant, ca un adevărat Cavaler al mesei rotunde citind din noul său volum, calm, aşezat, câteva pagini stralucite consacrate fără dubiu marei poete .
Parcă se mai luminase si figura conflictuală a Angelei. Ea tot dădea din cap nemulţumită, ieşise clar pe locul 2, dar ei i se închinau ode.
L-am căutat din priviri pe Aurel Sibiceanu ca să-l întreb...  nu era. Dispăruse şi Vlasie. As fi vrut să-i ofer lui Nicolae Breban Dosarul Albastrii şi n-aveam bani să-l cumpăr.