O săptămână
în rai
la Rădești
cu soare,
mișcare,
cules de
prune…
tot să
stai
la grătare
spre
seară,
afară,
la
povești
sub clar
de lună,
că
de-aia e vară!…
O minune,
pe bune,
în glie străbună
cu câini
care latră
în
vecini
și șoapte
de lumini
în vatră
de foc
pâlpâind
în
noapte…
Și ca să
fie
am prins
și o furtună
cu piatră…
și ce piatră!
(Dintr-un 18 august)
Am ieșit în
stradă din metrou la Gara Victoria chiar în fața Big Ben-ului, unde mulțimea
revărsată pe trotuare se plimba destinsă cu singura preocupare de a prinde
imagini din cele mai potrivite unghiuri care să încadreze turnul până sus.
Grupuri-grupuri de turiști organizate ca niște comandouri de asalt își
concentrau tirul blitz-urilor într-o singură direcție şi nu m-aș fi mirat dacă
Big Ben-ul s-ar fi prăbușit în milioane de particule fotografice (pixeli), precum
cărămizile din zidul Berlinului, porționat mărunt ca să ajungă la fiecare și
într-un final tot n-au ajuns.
Dar Big Ben-ul
nu s-a prăbușit nici măcar atunci când un avion mare a descris exact ca la
World Trade Center un viraj periculos de credeam că sigur se înfige în el. Am
înaintat pe pod să prindem imaginea clădirii parlamentului în toată măreția ei.
Sub noi Tamisa curgea leneș și implacabil, precum dreptul la succesiune al coroanei
engleze.
Cineva
dintr-un grup alăturat ce filma, tot român, mi-a atras atenția că punctul acela
de pe pod unde mă oprisem eu să pozez, era locul preferat de unde se aruncau în
Tamisa, sinucigașii Londrei.
M-am depărtat
de balustradă instantaneu, mutând perspectiva dincolo, spre London Eye, roata
aceea uriașă care prinde culoare după starea de spirit a națiunii. Și tot așa
toată ziua, legând obiectivele turistice
pe sub pământ cu metroul am reușit să vedem mai mult decât am sperat, dar nu
tocmai atât cât ne-am fi dorit.
Tower Bridge,
Turnul Shard, Palatul Buckingham, Trafalgar Square, Coloana lui Nelson,
Westminister Abbey, Piccadilly Circus, Memorialul Reginei Victoria…
Londra pot să zic, dar nu sunt
sigur după sumara mea experiență, mi s-a părut a fi un rai al japonezilor, pentru
că ei apăreau pe urdinișul tuturor străzilor, ieșiți să culeagă ca albinele
lucrătoare din floare în floare în selfie stik-urile lor tot polenul...
Un părinte,
o voi spune ca din cărți,
are în firea lui
două părți
distincte
de vorbire.
O parte tristă
a sinelui,
tristă că nu are
atâta bogăție
să-și poată trece
fiii/fiicele
de partea binelui...
Și cea optimistă
care simte
în amănunțime
câtă iubire pune
în rime.
Și mai știe
că fiii/fiicele și nepoții
îl vor întrece
în înălțime...
La mulți ani Toma!
La mulți ani Cristina Maria!
La mulți ani Maria Alexandra!
La mulți ani "Mara"! La mulți ani Marian! Și tuturor Mariilor care se sărbătoresc azi!
„E sigur că piatra a fost pe lume înaintea lui Dumnezeu”,
spun într-o poezie de-a mea, mai mult sau mai puțin inspirat și îi cer inteligenței
artificiale, așezat pe o piatră pe platoul Bucegilor, urcat mai aproape de cer,
să țeasă oarece divagații vis a vis de imaginile de la Piatra Arsă prinse în
obiectivul Nikon-ului fiicei mele și în camera unei drone pașnice, ce se tot învârtea
pe-acolo
ChatGPT a spus:
– Îmi
vine să privesc totul printr-o lentilă mai veche decât istoria, una care
combină geologia, mitul și ironia subtilă a poeziei.
Piatra, așezată acolo de milioane de ani, pare
să fie un martor tăcut al tuturor trecerilor: de la formarea munților la
migrația turmelor, de la primele vânturi reci care au șlefuit crestele la
vocile oamenilor care, într-o zi de vară, s-au așezat pe ea pentru o clipă de
odihnă. În fața ei, chiar și zeii ar putea părea grăbiți și efemeri.
Imaginile surprind oameni, legați între ei nu
doar de proximitate, ci și de ritmul respirației muntelui. În fundal, linia
drumului se unduiește pe coline ca un fir de poveste neterminată, iar turmele
se adună ca literele unei fraze lungi pe care numai Piatra o înțelege.
Cuvintele tale sugerează că piatra nu e doar
materie inertă, ci o pre-existență, un fel de început înaintea începutului, un
nucleu din care chiar și ideea de divinitate ar fi putut să se desprindă. E un
gând provocator, aproape eretic, dar tocmai de aceea viu: dacă Dumnezeu ar fi
venit după piatră, poate că s-ar fi așezat și El pe ea, într-o zi senină, ca în
aceste fotografii, să privească turmele și norii.
ChatGPT a spus:
Hai să țesem legenda Pietrei Arse, așa cum ar
putea fi spusă la gura focului, cu o mână pe cană și alta pe umărul cuiva drag.
Legenda Pietrei Arse
Se zice că înainte de cuvânt a fost piatra. Nu
stânca de pe munte, nici bolovanul adus de ape, ci însăși esența pietrei —
tăcerea densă, răbdătoare, pe care timpul nu o tocește, ci o îmbracă în
anotimpuri. În acea tăcere, Dumnezeu nu exista încă. Lumea era doar o mare
respirație de piatră.
Apoi au venit vânturile, și odată cu ele au
apărut primii nori. Din nori s-a născut ploaia, din ploaie firul de apă, iar
firul, căutând drum, a despărțit munții și i-a netezit. Piatra a tăcut în
continuare, știind că tot ce vine este provizoriu.
Dumnezeu, spun bătrânii, a sosit mai târziu,
atras de liniștea nemișcată a Pietrei Arse. A întrebat-o:
— Vrei să fii altar?
— Nu, a răspuns piatra. Eu sunt deja începutul.
Tu, dacă vrei, poți fi povestea.
De atunci, oamenii vin și se așază pe piatra
aceasta. Nu știu de ce le e mai ușor să-și odihnească trupul pe ea decât pe
orice scaun. Poate pentru că piatra le primește gândurile și le trimite înapoi
mai limpezi.
Și poate că
Dumnezeu, trecând ieri pe la Piatra Arsă, se va fi așezat și El lângă noi, în
fotografii, fără să spună nimic.
