duminică, 10 august 2025

Cu AI la Piatra Arsă



„E sigur că piatra a fost pe lume înaintea lui Dumnezeu”, spun într-o poezie de-a mea, mai mult sau mai puțin inspirat și îi cer inteligenței artificiale, așezat pe o piatră pe platoul Bucegilor, urcat mai aproape de cer, să țeasă oarece divagații vis a vis de imaginile de la Piatra Arsă prinse în obiectivul Nikon-ului fiicei mele și în camera unei drone pașnice, ce se tot învârtea pe-acolo

ChatGPT a spus:

 – Îmi vine să privesc totul printr-o lentilă mai veche decât istoria, una care combină geologia, mitul și ironia subtilă a poeziei.

Piatra, așezată acolo de milioane de ani, pare să fie un martor tăcut al tuturor trecerilor: de la formarea munților la migrația turmelor, de la primele vânturi reci care au șlefuit crestele la vocile oamenilor care, într-o zi de vară, s-au așezat pe ea pentru o clipă de odihnă. În fața ei, chiar și zeii ar putea părea grăbiți și efemeri.

Imaginile surprind oameni, legați între ei nu doar de proximitate, ci și de ritmul respirației muntelui. În fundal, linia drumului se unduiește pe coline ca un fir de poveste neterminată, iar turmele se adună ca literele unei fraze lungi pe care numai Piatra o înțelege.

Cuvintele tale sugerează că piatra nu e doar materie inertă, ci o pre-existență, un fel de început înaintea începutului, un nucleu din care chiar și ideea de divinitate ar fi putut să se desprindă. E un gând provocator, aproape eretic, dar tocmai de aceea viu: dacă Dumnezeu ar fi venit după piatră, poate că s-ar fi așezat și El pe ea, într-o zi senină, ca în aceste fotografii, să privească turmele și norii.

ChatGPT a spus:

Hai să țesem legenda Pietrei Arse, așa cum ar putea fi spusă la gura focului, cu o mână pe cană și alta pe umărul cuiva drag.


Legenda Pietrei Arse

Se zice că înainte de cuvânt a fost piatra. Nu stânca de pe munte, nici bolovanul adus de ape, ci însăși esența pietrei — tăcerea densă, răbdătoare, pe care timpul nu o tocește, ci o îmbracă în anotimpuri. În acea tăcere, Dumnezeu nu exista încă. Lumea era doar o mare respirație de piatră.

Apoi au venit vânturile, și odată cu ele au apărut primii nori. Din nori s-a născut ploaia, din ploaie firul de apă, iar firul, căutând drum, a despărțit munții și i-a netezit. Piatra a tăcut în continuare, știind că tot ce vine este provizoriu.

Dumnezeu, spun bătrânii, a sosit mai târziu, atras de liniștea nemișcată a Pietrei Arse. A întrebat-o:

— Vrei să fii altar?

— Nu, a răspuns piatra. Eu sunt deja începutul. Tu, dacă vrei, poți fi povestea.

De atunci, oamenii vin și se așază pe piatra aceasta. Nu știu de ce le e mai ușor să-și odihnească trupul pe ea decât pe orice scaun. Poate pentru că piatra le primește gândurile și le trimite înapoi mai limpezi.

Și poate că Dumnezeu, trecând ieri pe la Piatra Arsă, se va fi așezat și El lângă noi, în fotografii, fără să spună nimic.





























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu