marți, 31 ianuarie 2012

O noua cronica la Dosarul Albastrii

„Albaştrii”. Un (meta)dosar
Publicat Revista Arges ianuarie 2012. Dumitru Augustin Doman

Arhiva CNSAS a făcut deja rafturi de bibliotecă. Scriitori cunoscuţi au făcut cărţi din propriul dosar de urmărire informativă, fiecare în stil propriu: Luca Piţu, Dorin Tudoran, Stelian Tănase… Este interesant pentru istoria literaturii, dar chiar pentru istoria contemporană în general, cum a văzut puterea comunistă rolul scriitorilor în societate, cât trebuia să le ofere dreptul la expresie, la reflectarea epocii, cât de lung sau de scurt trebuia să fie lanţul libertăţii sau interdicţiei de expresie, depinde de unghiul din care se privea.
Un astfel de dosar foloseşte ca bază poetul Ion Toma Ionescu pentru volumul Dosarul „Albaştrii”. Fenomenul Piteşti 1971 (Paralela 45, 2011). Câţiva tineri  la începutul anilor ’70, cu aplecare spre literatură şi arte, se constituie aproape organic, spontan, într-un grup care aderă la un cenaclu, crează ei înşişi un cenaclu, se întâlnesc prin cafenele şi acasă la unul sau la celălalt pentru a-şi citi producţiile, se împrietenesc, se îndrăgostesc alţii… Un lucru absolut firesc într-o societate. Nu şi în societatea comunistă de la noi. Tinerii elevi şi studenţi sunt monitorizaţi de Securitate cu exces de zel, unii racolaţi ca informatori despre ceilalţi, demascaţi într-un proces public la casă de cultură. Vieţile tinerilor visători de la Piteşti au fost strâmbate brusc de intervenţia „organelor”.
Un volum croit pe un dosar de urmărire informativă de la CNSAS, mai ales când personajele nu sunt celebre, îndeobşte nu poate fi decât unul banal şi plictisitor. Ei bine, acesta nu e. Din două motive. Unu: cartea este vioi structurată, ca un roman (post)modern cu şi despre tineri într-o anumită epocă anume. Se urmăreşte – ca un fir poliţist – cronologia dosarului pe care autorul îl adnotează cu acribie la fiecare paragraf sau de câte ori se impune, luând mărturii scrise de la personajele dosarului, purtând corespondenţă pe messenger cu ele, încercând să reconstituie faptele şi atmosfera de acum 40 de ani, fiecare membru al grupului fiind protagonistul unui capitol, alcătuindu-se în oglindă un „celălalt dosar”, 2011, la 40 de ani de la cel real, cartea având anexe cu pagini din dosar facsimilate şi cu fotografii ale tinerilor de atunci. Cartea se scrie sub ochii noştri, la vedere, Ion Toma Ionescu (ITI) comentând un fapt sau altul, dar şi notele informative, ca şi adnotările editorului, fiind de apreciat sinceritatea şi onestitatea autorului, dar şi obiectivismul, nedepistând deloc tendinţa acestuia de a face pe eroul, pe marele opozant. El lasă declaraţiile şi notele informative aşa cum au apărut în dosar, doar că le repară erorile acum,
în 2011, la vedere, cu martori, cu argumente. Dosarul devine în carte unul cu mai multe sertare, altfel zis, devine un metadosar. Iată, de pildă, o apreciere din capitolul introductiv: „Mi s-a părut un pic forţată sugestia editorului meu de a alătura în titlul cărţii sintagma Fenomenul Piteşti, lângă Dosarul Albaştrii. În fond, dacă stai să judeci, ce-am pătimit noi e nesemnificativ şi irelevant, nu pot fi termeni de comparaţie (n-aveam cum să fim eroii unei cărţi importante). Atunci în 1971, anul începutului consolidării dictaturii şi cultului personalităţii lui Ceauşescu, se concepea altfel reeducarea”.
Iar al doilea motiv pentru care cartea nu este plictisitoare este acela că ea are şi un rol, cum să zic, educativ, neavând eu un alt cuvânt mai puţin lemnos la îndemână. Pentru tinerii de astăzi, unii autori de bloguri procomuniste, e instructiv de aflat câtă (lipsă de) libertate avea un tânăr la 1970, cum era dat afară din facultate, cum era trimis în fabrică să-i intre minţile în cap, cum nu-şi croia viaţa în funcţie de aptitudini, de ambiţie, de muncă intelectuală, ci după zelul Miliţiei şi Securităţii. La scena flagrantului din casa soţilor Radu au fost aduse şi două vecine ca martori. „Reacţia celor două babe, scrie ITI, martorele flagrantului, speriate şi ele de amploarea descinderii, a fost pe măsura evenimentului. <<…Cine veniră maică la copiii ăştia, americanii? Apără-ne Doamne de duşmani!... sau furară ceva?...>> <<Au furat, ţaţă Floareo, încrederea partidului, pe noi toţi ne furară, ei sunt duşmanii poporului…>> <<Copiii ăştia?.... vezi, Rădiţo, ţi-am spus eu să închizi seara bine găinile în coteţ….>>”. Dacă n-ar fi fost o scenă cu urmări pe viaţă pentru nişte tineri prinşi cu un pot la poker de …5 lei şi 35 de bani, ei bine scena ar fi una de teatru absurd de cea mai bună calitate.
Dar, să trecem în revistă grupul „albaştrilor”, după raportul Securităţii Argeş către Consiliul Securităţii Statului în care se dă seamă de punerea lor în discuţie publică: Vasile Iordache, student în anul I la Institutul de artă teatrală şi cinematografică,  Nicolae Radu, „absolvent de liceu, fără profesie”, Aglaia Radu, „10 clase de liceu, fără ocupaţie”, Ion Toma Ionescu, „cu studii clase de liceu, fără ocupaţie”, Gheorghe Cârstea, mecanic, Georgeta Bădescu, elevă la Liceul de chimie, Claudia Duminică, „absolventă de liceu, fără ocupaţie”, Alexandrina Pia, „are 2 clase de liceu, fără ocupaţie”, toţi cu vârste între 19 şi 25 de ani. Aceştia cică puneau în pericol orânduirea socialistă din România şi, mai zice raportul, au fost „surprinşi în flagrant la domiciliul numitului Radu Nicolae”, stabilindu-se că „cei în cauză organizau şedinţe clandestine, expuneau lucrări de cameră (sic! n. DAD), în care se denigra politica partidului şi statului şi literatura română (auzi! n. DAD), audiau emisiunile transmise în limba română de postul de radio Europa Liberă, redactau unele înscrisuri în vederea trimiterii lor trădătorului de patrie Cornel Chiriac. Cei în cauză au adus calomnii la adresa partidului şi statului şi au comentat negativ măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi cultural-educative a tineretului”…. Ca să vedeţi ce crime comiteau tinerii împotriva partidului şi statului! Pentru aceasta, aceştia n-au plătit cu ani de închisoare politică, lucrurile se mai schimbaseră faţă de „obsedantul deceniu”, dar au plătit, cum spuneam, cu punerea vieţii lor pe un făgaş strâmb. Şi au fost expuşi ca nişte mari răufăcători pe scena Casei elevilor şi studenţilor unde colegii lor de generaţie au „luat o atitudine hotărâtă, de dezaprobare şi au criticat aspru persoanele puse în dezbatere, înfierând faptele lor” (citat din raportul Securităţii, anexat volumului).


Nota: Cartea poate fi comandata online la Editura Paralela 45, precum si la alte librarii. (Clic dreapta sus coperta carte)

luni, 30 ianuarie 2012

Nole si Rafa. Oameni si zei.


Dacă una măcar din cele opt vieţi ale lui Homer ar fi dăinuit până azi, legendarul poet epic n-ar fi putut lipsi din tribuna Rod Levar din Melbourne, la încleştarea teribilă dintre uriaşii Rafa şi Nole.
Operat de un mare chirurg oftalmolog rus, bandajul de la ochi i-a fost desprins doar cu câteva clipe înainte de începerea partiei, ca să-i poată fi dăruită bucuria luminii o dată cu fiorul fremătător al mulţimii în aşteptare.
Ce mic era Zeus cocoţat în scaunul lui de arbitru! Şi Afrodita asta logodnica sârbului, răcnind în spatele meu, pare mai războinică decât Atena.
Î n faţa oştilor pe locul marcat cei doi eroi s-au prins în luptă. Inima oprită a mulţimii fâlfâie când şi când ca o flamură subţire mişcată de vânt, de o parte şi de alta a fileului.  Cădeau amândoi şi se ridicau să o ia de la capăt sorbind putere din sticlele rânduite printre bulgări de gheaţă, unde se păstrează proapătă apa vie. 
După ce urcase dealul, soarele scobora întârziind să se piardă de partea cealaltă în orizontul fără de margini al întunericului. Braţele încă mânuiau din inerţie lama rachetei ca un snop de raze, dar se-nmuiaseră genunchii, pare că înotau în nisip.
Transfigurat Nole, cu o ultimă licărire de vlagă îşi ridică privirea către Dumnezeu. Acesta pare să-l fi auzit şi dând cu o mână un nor la o parte (acelaşi nor scuturat mai devreme), îşi întoarse faţa către el.
Ultima minge izbăvitoare. Fulgerătoare ca o părere de rău.
A fost un meci atât de lung şi atât de frumos.
Homer a plecat. Numai el poate scrie o epopee cu doi învingători.

duminică, 29 ianuarie 2012

Zei australieni


Cu siguranţă că zeii în Olymp au inventat tenisul. Nici nu contează ce spun istoriile. Se poate ca ele să fi consemnat doar momentul cănd sportul alb s-a reinventat, după milenii, după vre-un dezastru. Al câtelea să fi fost?...
E sigur că l-au practicat iniţial  zeiţele, zeii fiind ocupaţi cu luptele lor crâncene.
Să fi fost Afrodita!? Să fi fost Calliope!? Nici asta nu se poate ştii. Cert e că jocul încleştării, nu trebuia să tulbure armonia şi eleganţa ca un dans a mişcărilor.
Jucatoarele n-au a se lovi între ele, chit că sunt scânteieri în meci când şi-ar scoate ochii. Ating cu artă obiectul disputei şi-i insuflă traiectorii şi efecte desăvârşite, sau întorc din drum cu plasa rachetei întinsă ca un arc, trasorul al cărui zbor stă să se îngroape, spre încântarea publicului în delir. Timpul se opreşte cu respiraţia odată şi aplauzele ţâşnesc precum un stol de porumbei în aer


Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Victoria Azarenka a spart propriile bariere. Pregătită să ia totul, fără blocaje mentale, pas cu pas, acumulările ei au găsit cel mai bun moment al exploziei. Egală cu sine n-a mai contat adversara.
S-a regăsit ceva mai greu în uimirea de după victorie. A cazut în genunchi s-a uitat la cer, la arbitru, la spectaorii ridicaţi în picioare, să-i confirme cineva visul dacă e adevărat şi a râs, abia atunci a râs homeric descătuşându-se şi alergând să-şi îmbrăţişeze antrenorul. Şi-a mai avut un gest; primind în mână cupa a privit-o îngrijorată şi nerăbdătoare, multe nume, mari, celebre; a întors-o răsucind-o pe toate părţile, pâna când a găsit încrustat şi numele ei, era acolo. Apoi doar a ridicat trofeul victorios deasupra capului.

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Eşti fericită. Nu uita să iei tot din acele clipe, dar trebuie şi tu să dai mulţimii câteva cuvinte. Toate s-au şters, ce să le spui:
_ Babuşca… ea te liubliu. Mulţumesc spectatorilor că m-au încurajat în clipe grele. Şi mulţumesc celor din echipă. Sper că le-au plăcut gogoşile mele!

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Ai timp să înveţi să vorbeşti frumos ca Maria:
“Felicitări VICTORIA e prima ta VICTORIE în Statul VICTORIA.
 Meriţi acest trofeu, rămâi aşa cât de mult poţi! Sunt foarte multe sportive care încep, într-un final rămân doar două. Melbourne a fost casa mea, sper să mai fie.”
Te aşteptăm Maria Sharapova, azi avem altă zeiţă

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

P. S.
Horia Tecău, Tecău al nostru e şi el campion la dublu mix. Bravo măi băiatule!

joi, 26 ianuarie 2012

Starea natiunii


Fix două săptămâni de când stau în casă cu Toma, celebrul meu nepot de cinci ani. Sunt un om cât se poate de raţional şi vă mărturisesc am proprietatea cuvintelor. O să-mi daţi dreptate până la sfârşit.
_Ce e aia Varicelă, tataie?...
Cum să-i explici ţâncului erupţia de bube de pe piele şi să-l faci să înţeleagă că va trebui să stea în casă atâtă timp.
_În fiecare dintre noi se dă o luptă. Se înfruntă binele şi răul. Trebuie să avem răbdare.Victoria totdeauna este de partea binelui si răul e alungat prin propria lui piele.
Atât i-a trebuit. A sărit ca ars rostogolindu-se prin toată casa în sunetele de luptă dezlănţuite. Începuse războiul dintre bakugani. Tabăra celor buni o amplasase strategic în dormitorul lui, iar duşmanii, bakuganii răi, în dormitorul maică-sii din partea opusă. Ca să-i întâlneşti, obligatoriu trebuia să treci prin sufragerie, unde eu, ca tot romanul imparţial al ultimelor zile, urmăream cu ochi-n televizor palpitanta încleştare transmisă în direct pe toate canalele de ştiri, dintre jandarmii şi ultrasii ce coborâseră democraţia din Piaţa Universităţii în epoca de piatră, pe Lipscani, spre Piaţa Unirii.
La un moment dat simţind cumva că agitaţia din televizor depăşeşte agitaţia din casă, Toma se apropie cu mutrişoara lui preocupată şi mă întrebă, stupefiant:
_Are şi ţara varicelă, tataie? Ea de ca a ieşit în stradă?
Nu i-am răspuns ce era să-i spun. A privit atent un minut, a fost aşa ca o revelaţie, şi a pornit din nou marele război, numai că s-a produs mai întâi o învălmăşeala, cred că era o învălmăşeală şi în capul lui caci am asistat la importante mişcări de trupe şi reaşezări ale inamicului. Astfel că acum bakuganii buni îşi puseseră maşti pe faţă precum jandarmii şi se masaseră în camera din spate, la maică-sa, iar cei răi, se dislocaseră strategic, ceva mai aproape de ieşire, în camera lui, gata să fugă pe trepte sau să se înghesuie direct în lift.
Din când în când apăreau şi momente de pauză. Combatanţii îşi trăgeau sufletul privind la televizor un film de desene animate. Programase acelaşi film în ambele camere, astfel că oriunde s-ar fi aflat în misiune, n-avea cum să piardă aventurile celor doi fraţi, “băieţii constructori”, cu “sora aia pârâcioasă” care-i urmărea peste tot să dea raportul lui maică-sa.
Uff! N-am băgat de seamă, prinşi fiecare de filmul lui, cum s-a infiltrat pe parcurs în casă, pe nesimţite, opoziţia. Drept să vă spui mama lui Toma, fata mea, la nervi _ e vocală nene. Ponta, Crin  şi ăla micu  la un loc _ sunt mici copii.
Să ne fi privit pe-amândoi spăşiţi în picioare ca două momâi speriate atacate de stolul de ciori ce-i ieşea din gură pe bună dreptate!
Ne-am luat-o, ce era să facem. Ni s-a luat dreptul la televizor. Mi-a şoptit Toma pe muteşte din ochi:
_Tataie, mai bine ni se lua dreptul la vot. Şmecher, adică tot lui, să nu i se ia nimic.
Am pus casa la loc, am spălat asfaltul, ne-a ajutat şi Prigoana, ce să zic, e bun de primar.
Când ne-am mai liniştit, la o ţigară în bucătărie:
_Tată, ce mă fac eu cu copilul ăsta!?
_Lasă-l, că de-atâta timp numai în casă s-a plictisit, nu-l mai pedepsi.
Afară ninge. E linişte, e prea multă linişte. Unde e Toma? La el în dormitor nu, în sufragerie nu. Nu ştiu prin ce minune, în dormitorul din fund (fără sonor), merge televizorul oprit, programat pe desene animate.
_ Mie îmi place perna ta mami, eu la perna mă uit nu la televizor, nu eu l-am pornit!
În vârful patului, întors cu spatele la televizor, privind fix la pernă şi întorcând-o pe toate părţile, cu mutrişoara lui nevinovată:
_Mie îmi place perna ta, mami!
Nu pot să râd, mă întorc în sufragerie, dau drumul la televizor. Opoziţia a invitat ambasadorii ţărilor din UE să le explice cât de dictator e Băsescu, dar Crin n-a mai ajuns, era prea de dimineaţă şi nu s-a sculat.
_Mie îmi place perna ta mami!
Afară viscolul continuă să-şi facă de cap.

.

luni, 23 ianuarie 2012

Favorizarea dictaturii


         Zile înlănţuite de protest. Tot mai lungi, tot mai apăsătoare. Mi se spune dinspre putere că e dovada democraţiei, poate fi, dar e superficial nu mă opresc aici, pe mine nu mă păcăleşte nimeni, eu merg mai departe mi se pare tot mai limpede tot mai  clar că e dictatură.
Cine sunt eu să mă erijez în atotştiutor? Ce date am? Posed instru-mentele de analiză, am timpul istoric necesar, perspectiva neutră şi rece să mă pronunţ? Răspunsul e nu! Nu am datele necesare, am doar bunul simţ şi cu el vorbesc.
          Nu înlătur din raţionament, criza socială care e în stradă. Doamne şi cât aş face-o dacă aş putea! Nu contest spontaneitatea ieşirii, pentru un abuz al preşedintelui _ a contat accentul maliţios, condamnabil, mai înainte da a fi evident.
Înţeleg până la un punct şi replierea opoziţiei, tentativa de a profita e firească, dar aici e mult mai mult, aici nu am nici o îndoială e dictatură în toată regula, după toate normele democratice şi constituţionale ale evidenţei.
Este Dictatura Televiziunilor! 


Cine cheamă oamenii în stradă tot timpul, cine pune întrebările cu un singur răspuns şi dacă întâmpină optuzitate sau nepricepere taie sonorul şi cu cerbicie caută răspunsul prestabilit. Cine a chemat cu un ultimatum lângă ei partidele de opoziţie ca să dea o faţuire politică, cine cheamă sindicatele ca o ultimă şansă a căpeteniilor lor de a părăsi drumurile înfundate ale de DNA-ului.
Cine astmute populaţia împotriva jandarmilor, instrument al statului care la început timid, a dat probă bravo lor, că există. Cine încearcă să facă din ultraşi exponenţi ai spiritului civic şi patriotic, iar din gesturi iresponsabile _ manifestarea demnităţii juvenile şi a liberului ei arbitru, cel care să fluiere împotriva tuturor normelor şi legilor cu singurul scop ca Steaua sau Dinamo, nu se stie precis încă nu sa stabilit care dintre ele să ia campionatul şi să ne reprezinte. Unde? Şi cum?....
Şi dacă ar fi doar pentru rating!...

Această armată de mercenari bine instruită _ în solda mogulilor (şi mogulii în solda cui sunt?), unde gradele nu sunt la vedere dar există, iar ierarhiile în mişcare sunt stabilite de cantitatea de ură pe centimetru de emisiune _ a simţit că pierde populaţia, saturată de atâtea invective şi lături.
Şi dacă urechi nu mai sunt, adâncesc, cum mai poţi dicta o nouă revoluţie, să dai firimituri şi idealuri revoluţionarilor la grămadă, cum s-o nimeri ca să poţi jefui ce a mai rămas.
Martor mi-e Dumnezeu nu mi-a plăcut Băsescu, limbajul, bădărănia m-a adus de multe ori în pragul exasperării, dar e un om hotărât. Reformarea statului, destructurarea caracatiţei justiţiei în acelaşi timp cu tentativa de a diminua corupţia, desigur că a deranjat mogulii de diverse categorii nu numai pe cei din Media. (Analiza e la indemana fiecăruia, sigur intelectualii, profesorii, medicii, pensionarii şi ei au dreptate...)
Are păcatele lui şi cel mai mare e acela că ne-a învrăjbit, dar în momentul ăsta în jurul nostru bântuie criza, valurile sunt mari, nu îseamnă că e dictator dacă ţine strâns în mână timona. Nu e dictator cel care a fost obligat de opoziţie să înveţe constituţia şi pe dinafară şi pe dinauntru ca să poată naviga. El are mandatul, el are busola, să-l lăsăm să conducă. Cu siguranţă nu e dintre cei care părăsesc în furtună corabia.
Oamenii din stradă cei cinstiţi i-au mai dat o lecţie. 
Suficient atât.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

REZULTATELE CONCURSULUI DE POEZIE „COLINDAŢI, POEŢI, COLINDAŢI!”

Dealul Morii (colind)

Din Dealul Morii,
ţipătul zăpezii a spart
ocolind Strada Mare
direct în mine
Un accident grav, stupid.
Uniformele se calcă în picioare,
nu se mai disting
poliţiştii de brancardieri,
pe asfalt
cu tulumbele
împroşcând zăpadă artificială
pompierii îngropă
urmele.

Ca la un semnal,
în salonul de bal
au descins
pe rând îngerii,
cu lămpaşele lor de mineri,
ţesând beteală de argint
şi desenând liber
cristiane pe schiuri,
traversându-mă,
de parcă sângele meu
înflorit de absint
ar fi devenit pârtie...

Atâta a nins,
înfundat, perfid...
Pe sub unghii
a răbufnit
mirosul de fân
răscopt,
proaspăt
cosit.
*



          Avem bucuria de a vă anunţa câştigătorii primului Concurs de Poezie organizat în cadrul proiectului nostru la aniversarea a doi ani de existenţă şi activitate.
În urma voturilor trimise de cititori, s-a stabilit următorul clasament:
LOCUL I:
Dealul Morii – autor: ION TOMA IONESCU
LOCUL II:
Nichita şi cuvintele – autor: NARCISA LILIANA FĂRCAŞ
LOCUL III:
tablou fără oameni – autor: SILVIAN FLOAREA
viaţa prin sticlă – autor: CARMEN DUVALMA
           Mulţumim tuturor participanţilor pentru promptitudinea cu care au răspuns acestui demers, pentru spiritul de competiţie de care au dat dovadă şi pentru calitatea de excepţie a creaţiilor propuse. A fost un adevărat tur de forţă al creaţiei lirice, o sărbătoare a poeziei pe care ne bucurăm să o fi putut găzdui, cu profunda convingere că n-a fost uşor pentru nimeni să aleagă fără părerea de rău că sunt doar trei nominalizări permise, în condiţiile în care sufletul ar fi pus pe listă cu mult mai multe.
        Mulţumim, de asemenea, celor care şi-au exprimat prin vot preferinţele, ajutându-ne să ducem concursul la bun sfârşit. Fără îndoială că fiecare cititor a avut o poezie de suflet, un vers care să-i fi mers la inimă, o imagine care să-i fi bucurat gândul. Juriul, în fond, aţi fost toţi. Vă suntem recunoscători pentru atenţia acordată în egală măsură tuturor textelor şi pentru seriozitatea aprecierilor.

Text postat pe Cititor de proza: autor Alina Dora Toma




vineri, 20 ianuarie 2012

Hora Staccato şi Gheorghe Zamfir


Lecţia deschisă la cursul de istorie a fost scoasă în stradă şi-n a şaptea zi. Piaţa Universităţii a devenit Câmpul lui Marte. Un Roller damnat, pare că ştie să pună bine în pagină scenariul cu ingrediente şi proceduri convenite.
Ochiul aparatelor de filmat receptează în cadru, grosplanuri care să poată fi combinate într-un puzzle suprarealist credibil.
Toţi marii gameri ai televiziunilor moguliene, bine antrenaţi, sunt în transă aruncând cu trasoarele lor verbale din diverse unghiuri, la ţinte fixe, spoturi luminoase şi gaze lacrimogene.
Corul antic, mulţimea flămândă puţin numeroasă pentru vremuri de criză(grosul stă la televizor), înalţă dinspre Teatrul Naţional o compoziţie musical-polifonică uşor dezarticulată, pentru că nu şi-a găsit un dirijor potrivit.
Comandourile galeriilor steliste şi dinamoviste cu întreg arsenalul lor de petarde, fumigene, artificii şi cocteiluri Molotov, îşi sărbătoresc înfrăţirea în zona fântânilor dinspre Facultatea de arhitectură. Este singurul loc unde se poate citi în clar profesionismul în tabăra protestatarilor.
Apărătorii puterii, duşmanii, de o parte şi cealaltă a străzii, delimitând-o, se insinuiază în scenă nesiguri, timizi, în costumele lor grele cu bocanci în picioare şi cu căştile pe cap alcătuind două şiruri paralele de dansatori nefireşti. Cum să te prinzi într-o horă adevărată fără trăire, pasiune şi fără costum tradiţional.
Cu toată tensiunea creată între cele două tabere, acţiunea trena, lipsea ceva. Nu se zărea opoziţia
Aseară în ziua şaptea generalii Ponta, Crin şi aghiotantul, geloşi că istoria putea trece pe lăngă ei fără să-i bage în seamă a dat semnalul strângându-şi oştile sub comanda lui Gheorghe Zamfir.
Pe mine ca spectator mă oripilează violenţele de orice fel, de limbaj de atitudine, prostia şi minciuna.
În rest faceţi voi ce vreţi , ce e scris, că noi nu contăm. Am obosit.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Porcul cu lămâia-n gură


Greu de explicat mecanismele care funcţionează în mintea unui copil. După ce principiu rămân înregistrate în memoria sa, ca pe o peliculă traversată de mii de ori de fascicolul luminos al timpului,  imagini clare, vii, ce nu se şterg niciodată. Frustrant că secvenţele ce le povestesc acum se leagă de o neîmplinire şi anume cum am ratat eu întălnirea cu Ceauşescu.
Nu e întâmplător subiectul. Aseară priveam cu tata la televizor cea de-a cincea zi a protestelor. El încerca să-mi explice cât de mare e riscul nefericitei turnuri, antisistem,  pe care o poate lua manifestaţia respectivă şi cât de uşor poate încolţi sâmburele gândului reluării (nu reîntoarcerii) pe noi coordonate, sub altă formă, a ideilor aiuritoare ale comunismului inoculate adânc în gena unei generaţii.
Raţionamentul lui se baza pe glasurile pensionarilor organizate într-un cor tot mai profesionist care, surprinzător, îşi aduceau aminte (memoria selectivă de care vorbeam) de o demnitate şi o siguranţă căpătată de naţiunea română în deceniul de referinţă 1965-1975, (unii mai exaltaţi perorând că puteau gândi şi visa atunci, chiar despre o anume fericire) – dar şi celălalt glas, al tinerilor a căror vârstă  număra exclusiv doar anii agitaţi şi neprietenoşi ai democraţiei originale, învrăjbite în care ne aflăm, ar putea să conteze, conchidea el.
Cu siguranţă eram în clasa întâi, mândră, îmbrăcată pentru prima oară în costum naţional. Soră-mea era mai mare, în clasa a-IV-a, avea deja la gât cheia casei şi cravata de pionier. Venisem cu şcoala în Piaţa Mare,  încolonaţi de pe Craiovei, să-l aşteptăm pe Tovarăşul. 
Ziua însorită şi veselă coborâse de pe dealurile Piteştiului odată cu noi, plină de culoare şi zvon de glasuri. Aveam locul bine stabilit cu o zi înainte când fusesem aduşi la repetiţii, undeva în stânga, nu departe de Catedrala Sfântul Gheorghe, dar se schimbase ceva; piaţa era aceeaşi, şi Casa de Cultură, doar că se arboraseră steaguri, şi vitrinele magazinului alimentar din spatele nostru, goale cu o zi înainte, acum erau pline.
Se petrecuse parcă un miracol. Din durile mari de caşcaval, peste noapte, alcătuiseră o harta a Romaniei; alături, o casă cu bârne construită din bucăţi întregi de salam de diverse dimensiuni, peşti ornaţi în platouri cu rondele de roşii, măsline şi alte minunţii, dar peste toate, domina un porc uriaş cu lămâia în gură.
Nu ştiu cât detergent au folosit, dar avea un şorici atât de alb şi curat, urechi rozalii, coada încolăcită, râtul cu dinţii strălucitori, parcă râdea. Era un porc fericit.
Dar timpul cu toate minunăţiile de dincolo de geamurile vitrinei se scurgea greu.
       Tovarăşa, când mai vine tovarăşul?
Plictiseala şi foamea intra în noi. Se scurseseră câteva ceasuri bune. Până la urmă învăţatoarea şi-a luat asupra ei tot riscul, un act de bravură, şi ne-a dat voie să plecăm acasă. Cu Cristina de mână urcam deja coasta Craiovei şi dintr-o dată a apărut coloana oficială de maşini a tovarăşului. Nu l-am zărit, dar am fluturat mâinile. Tare supărate am fost, pierdusem spectacolul pe covorul roşu.
Către seară când au venit părinţii, ne-au dăruit steguleţele lor tricolore. Aduşi mai devreme cu autobuzele de la servici ei nu rataseră ca noi ocazia.

În Piaţa Universităţii deocamdată fiecare clamează pe limba lui. Lumea e încă pestriţă.
Politicienii din opozitie vor să se lipească, să câstige voturi, dau târcoale ca nişte câini în călduri. L-au trimis pe Orban să se gudure, să testeze. Ca un arici, piaţa şi-a înfoiat ţepii si l-a huiduit. Or să mai încerce. Şi liderii de sindicat îşi freacă mâinile, se-apropie, pândesc, vor să spargă gheaţa să dea la copcă, doar şi ei au strigat  jos Băsescu, când a venit ăsta  cu DNA –ul pe ei.
Trebuie să fim atenţi!
Am văzut printre manifestanţi o persoană la treizeci şi ceva de ani, încă tânără, de vârsta mea. Aş fi curioasă dacă ea a avut norocul să-l vadă pe Ceauşescu în copilărie. Purta la gât un mesaj pe o coală de hârtie A4 plastifiată.
„Să mă treziţi când găsiţi o persoană pe care merită s-o votez.”
Cine să găsească!?
Poate ne ajută, nu mai spera, Moscova, draga de ea! că e cu ochii pe noi cât cepele şi poate ne trimite pe cineva.

Semnează Ramona, fata lui tata.

luni, 16 ianuarie 2012

Legaturi periculoase


Potrivit unui studiu recent al Organizaţiei pentru cooperare şi dezvoltare economică, danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume. 
„E ceva putred în Danemarca!”
Susţin curajos guvernanţii noştri, în sfârşit avem o poziţie, pe toate palierele deschise dialogului începând de azi, de la ora 12 când s-a luminat Boc.. (Să nu înţeleagă Doamnne fereşte cineva că avem opoziţie, nu , _ o poziţie exprimată, oficială, asupra manifestărilor din stradă, că ne-a lipsit.)
„La ei e buba.(la danezi) Uitaţi-vă în jur, normalul e în Grecia, Italia, Franţa cu ratingul de televiziune Standard&Poor’s declasificat, în Spania, Anglia, toţi sunt în stradă. E firesc să ieşim în stradă şi noi paşnic la protest, aveţi tot sprijinul şi susţinerea, necondiţionată.”
Concordia generală a fost stricată doar de galeriile de ultraşi ale microbiştilor. De fapt hooligans au ieşit în stradă nemulţumiţi de clasamentul FIFA al fericirii (chit că pe plan local erau supăraţi pe arbitrii lui Crăciunescu).
Cum să uite ei că i-am bătut cu 4-1 pe danezi!

*

Aiuritoare secvenţele de pe străzile capitalei azi noapte, dar devine, cu orele care trec şi mai aiuritoare poziţia oficialilor puterii, tradusă în limbajul absurdului bine temperat:
“Aiurea, n-a fost nimic! Nu era nevoie de comandament!” (Trebuie să recunoaştem, că ei săracii au aruncat cu pietre în interesul naţional...). De ce să-i arestăm, să-i lăsăm să se manifeste liber, sunt şi ei oameni, e supapa lor.” Şi continuînd, ca o nouă invitaţie către turbulenţi:
„Mai poftiţi şi diseară! V-aşteptăm cu flori şi cu cheile magazinelor şi băncilor care vă interesează. Şi pentru o mai bună colaborare, transmiteţi-ne o listă cu obiectivele ce v-ar interesa, nu de alta, dar au muncit bieţii oameni azi toată ziua să pună geamurile.
Aaa! era să uit nu luaţi legătura cu noi, prin telefon, trebuie să-i lăsăm să doarmă şi pe cei care ascultă şi raportează preşedintelui starea naţiunii.
Şi nu vă mai impacientaţi că e disoluţie, că instituţiile nu funcţionează, că parcă n-avem structuri.
Ne-au condus televiziunile, de patru zile ei au guvernat ţara, ei au dictat când se filmează, când să vină studenţii, când se strigă Jos Băsescu, când se aruncă cu pietrele, ei au certat jandarmii că nu sunt mai blânzi...
Jos!Jos!Jos!... Da SUS?...

duminică, 15 ianuarie 2012

Tinerete fara batranete


Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişitit, pe mine
Mie redă-ma! 


Nota:
Despre Eminescu nimeni nu poate vorbi ca el.
Multumesc Doamnei Constanța Abălașei-Donosă pentru minunatul desen.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Colindati poeti, colindati




Vremea colindelor a trecut.

Nu mai ştim unde s-a mutat iarna.

Oameni cu halate albe

şi mineri au ieşit pe străzi

la miting, încă de ieri.



S-o caute prin cotloane,

s-o găsească tăvălită

prin tomberoane, undeva…

Doar poeţii ştiu amănunte,

cu spiritul lor viu.



Iarna  răzvrătită e-n noi.

Să-i chemăm pe poeţi

s-o înfrunte.



Staţi

o secundă

stimaţi cetitori

şi votaţi poezia.

joi, 12 ianuarie 2012

Urgenţă 2. Pe scut sau sub scut.



Era normal să revin la subiect, e ştiut _ şi criminal să fii, tot  revii de cele mai multe ori la locul crimei, din senin, după vre-un obiect pierdut, pistolul, sau nişte sfori, sau să bei o cană cu vin. Destin pur şi simplu, sau vii cu flori.
Eu ce-am făcut ieri, decât să cad devastat în implozie, dând fiori după ce am constatat că Lucica, blonda cu caprele din copilăria mea, a devenit probabil bozie sau poate, stea.
Adică Făt Frumosul ei surd, n-a ajuns la timp călare pe Smurd, în cătunul copilăriei mele, să-i facă respiraţie gură la gură, sau cu aparatele performante, acupuntură, cum învăţase el la cursurile de paramedici, dovadă că sistemul girat de Raed Arafat în cătunul copilăriei mele încă e ied, n-a performat.
Îmi iertaţi probabilitatea clamată, nu vreau să-mi supăr nevasta, nu am toate datele, eu dau un exemplu, nu ştiu sigur dacă Lucica asta, e aia din templu.
Evidentă în acest caz, dreptatea preşedintelui. Adică, iniţiativa privată. Dacă ar fi fost plantată pe deal, în livada cu pruni, în aşteptare, o salvare dotată cu cele necesare, puteam eradica toate boziile de pe raza comunii.
„Şi în rest, când nu-i pericol de moarte vie, ce să facă salvarea!?...” Ar zice unii zevzeci.
„Cine are ceva de zis, poate să tacă în veci!”
Cum ce să facă! Se ştie că privatul  nu e ca statul ăla prăpăditul, lui trebuie să-i iasă profitul. Un principiu integrator, zice: ca să fie bine,  dă-i ţuică la popor!
Ai deci dubla salvare la purtător.
Cât n-ai urgenţe şi stai în livada cu pruni, răbdător, dai drumul la cazanul ataşat din dotare. Şi profitul e mare şi mai iei o salvare...

Post scriptum serios.
Mie unul mi se pare ca amandoi combatanţii, au dreptate. De ce unul pe faţă, altul pe spate, unul sus, altul jos, atunci !?...
1.1.2! Să vină Smurdul vă rog frumos!
O găină beată a-nţărcat doi prunci.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Pe scut sau sub scut. Urgenţă.


Coexistau paşnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea- lume şi a treia lume, nici lumea reală şi lumea din vis, n-aţi ghicit!... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deşii, rostirea în versuri ar putea genera oarece confuzie, e lumea văzută de Ion I, specială, dar nu opusă, cumva geamănă cu lumea celorlalţi.
Cu ochii în sus, pe izlaz, urmărind pasărea de oţel ce mă străfulgera pănă-n adâncurile fiinţei mele, alergam manifestându-mi spontan dorinţa fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Lucica, păzind împreună caprele, neînţelegând pe moment de ce ei alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufişuri.
 „Avion cu motor ia-mă şi pe mine-n zbor!”.
Şi nu mă lua, nu ţinea cont de dorinţa mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susţineau că ei zburaseră deja un tur, povestind cum toate ceasurile într-un anumit moment înţepeniseră în carlingă de fericire, noroc cu pilotul că nu şi-a pierdut firea.
Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Lucicăi, dar nu aveam argumente, eram prea mic.
În epoca postmodernistă în care ne aflăm, cu altă rezonanţă, dar tot uimit am aflat:
„Raed Arafat a zburat!”... Şi-a dat demisia pilotul. Versul e sec, sentenţios, frizând absurdul, sunt păreri... va să zică să înţeleg, Smurdul dezaripat şi Lucica, bozie.
Nu mai e ce-a fost ieri. Pe cine întreb. Sunt în implozie.

marți, 10 ianuarie 2012

Alge



Cu piciorul gol
în nisipul ud
ocolesc cu grijă algele verzi

Gândurile celor înecaţi
au înotat toată noaptea
luptând cu valurile

Şi-au părăsit trupurile umflate
de apa sărată
agăţându-se de  ţărm

Soarele crud
la orizont le va smulge
ultima picătură de sânge

Marea s-a liniştit
doar pescăruşii
mai aud ţipetele

Intru în cort şi adorm
mulţumit că
am prins răsăritul

luni, 9 ianuarie 2012

Triple Toe Loop



Eşti
pe patine
şi te desprinzi
de linia continuă,
deja simţi respiraţia ascuţită a gheţii...

te abandonezi
într-un Triple Toe Loop,
sau în faţa calculatorului,
ninge, fulgi albi îţi intră în ochi,
furnicile ies de sub buricele degetelor,

alergând
pe tastatură
invadează ecranul,
se îmbulzesc precum
umbrele, rostogolite dintr-un pian...

Eşti
pe corabie
întrupând cuvântul
dans ne’ntrerupt ca o sabie
a ceţii, ca un sâmbure rupt din stea

duminică, 8 ianuarie 2012

Gheară de vultur

vanatorul.ro
Se spune că trecutul a fost mai bun. N-ai să găseşti omul care să afirme:
Uite domnule ce tineret cumsecade, cum ştie el să-şi aleagă idolii, cum reuşeşte să discearnă valorile, ce disciplină în gândirea creativă şi căt de riguros şi plin de respect îşi trage ghilimelele, ca pe nişte mănuşi de chirurg,  când operează pe un text esenţial al înaintaşilor.
Dimpotrivă, ai să găseşti totdeauna tuşe groase, stridente, mânjite pe faţa congestionată de neîncredere a insului, Gheară de vultur sau cum s-o fi numind, scăpat temporar din rezervaţia indienilor şi proferând consideraţii de genul:
Uite domnule căte elucubraţii şi etnobotanice în atitudinea ţâncilor ăştia zgomotoşi care au deturnat tramvaiul 40, în dreptul Liceului Nichita Stănescu şi li se pare că sunt deja stăpânii inelelor. Pe vremea mea, fetele erau decente nu atacau bieţii profesori cu limba slobodă şi goliciunile expuse ostentativ pe simezele expoziţiilor futuriste.
Halal de vremi! 
Un pâlc de elevi traficanţi de fluturi şi eleve fotomodel, coborâţi din tramvai, fac bezele ghearei de vultur din capul meu...

joi, 5 ianuarie 2012

Anul maimuţei


Am intrat în anul maimuţei. 2012, cu noi odată, a păşit oficial într-o zodie nouă, în lumea junglei. Nici o noutate, de mult timp ne afundăm în sălbăticie tulburând armoniile naturale alcătuite de aşezarea timpului.
Nu am curiozitatea şi nici curajul să parcurg previziunile, oricum, ştiinţific se reia totdeauna un ciclu. Suntem pe fundul unei gropi istorice? Am degenerat într-atât încât să fim acceptaţi lângă cimpanzei, să o luăm de la capăt? Poate să vina Apocalipsa?...
Tare mă tem că încă rătăcim în deşert. În deşertul banilor. Nisipul ne intră în ochi, în urechi, sub unghii, săpăm, săpăm, când vom da de filonul adevărat al apei?...
Ar fi bine, când vom da de apă să zidim o fântână. Lângă fântână, în umbra unui nuc, până către seară să umplem heleşteul cu peşti.
Dimineaţa, către deal, pănă sus la cer să plantăm un rând de meri şi unul de pruni.
Noaptea la lumina lunii sa culegem o salbă de stele iubitei şi să i-o dăruim cu un prunc.
Să cioplim cruci în cimitirul neamului.
Şi grijă mare să nu uităm să citim şi să scriem cărţile vieţii.         
Nisipul să-l dăm risipei în cele patru vânturi.
        Am intrat în anul Maimuţei. Ne maimuţărim şi noi.

marți, 3 ianuarie 2012

Note de lectura. Dreptatea invingatorului. Victoria Milescu.


I s-a dat un câmp cu pietre, bolovani de pietre şi o daltă, într-un ţinut uitat undeva lângă Râmnicul Sărat.(Una lume a stabilit că în zonă puteau fi doar bolovani de sare). Apoi i s-a spus:
" E pădurea ta, dă-i suflet! "
Nu s-a dat îndărăt şi-a luat dalta şi a început să cioplească poeme. Şi-a zdrelit sufletul de colţurile cuvintelor, i-au trecut aşchii pe la urechi, sângele  i s-a scurs din degete, dar ea cu cerbicie a continuat să cioplească. Lucrul trebuia bine făcut.
" Cine s-ar putea îndrăgosti/ de un scelerat/ proclamându-se rege/ peste tomurile puhave, trăndave, laşe/ un rege strigând lumii cu disperare/ vreau un poem, un poem adevărat/ dau un regat pentru un poem " (Dreptatea învingătorului).
Nu e deloc uşor să ciopleşti poemul, să-i dai forma care să te reprezinte, nu-l poţi gasi din întâmplare aşa cum doreşti,  " cu un ţăruş  înfipt în inimă ".
Dialogul constant cu himera, ţine poeta mereu în stare de graţie:
" Mă urmărea spărgând stelele/ poemul era în cer/ eu eram pe pământ/ am făcut schimb de locuri/ pentru o noapte şi-o zi " ( Proba deposedării). Sau :
" Să fi pregătită, îmi spune/ trăiască moartea să strigi/ sirenelor de pe stânci/ sprijinind cerul cu ţipătul, cu spinarea/ cănd în aer miroase a poem/ să nu aştepţi ajutor, nici amânare/ să fii pregătită/ pe pământ, în aer, pe mare/ mai bine înfricoşătoare decât înfricoşată/ înarmează-te cu literele negre tipărite pe/ trup/ şi în măruntaie, aprinde torţa… " (Vae Soli !)
În încercarea sa, îngerul o însoţeşte ca o călăuza statornică :
" Sânge, sudoare şi lacrimi îmi cere îngerul/ târându-mă de funie/ prin deşertul unei picături de cerneală/ scurgându-se din cotorul unei cărţi de /aramă/ Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om " (Pars pro toto)
Oricui i se poate întâmpla, pentru câteva clipe să evadeze din încleştare, să se liniştească, să-şi ia o pauză şi să respire, dar obsesiile revin dominatoare, i se întâmplă şi poetei :
" Vîntul trece pe lăngă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând/ pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele la uscat/ vine femeia nopţii/ tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului/ vântul trece prin părul ce-i ascunde faţa surâzătoare/ îî fură mica poşetă cu rujul maron/ îî trage trotuarul de sub picioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii…" (Oricui i se poate întâmpla)
În partea a doua (Ora et labora) lucrarea pare că se îseninează, liniile sunt precis conturate, poeta e stăpână pe mişcările ei, spaţiul devine mai larg şi capătă profunzime.
Şi dacă începutul cărţii (Vae soli) se alcătueşte din mici piese şlefuite, oglindind disparat poemul, variaţiuni pe aceeaşi temă a artei poetice, obositoare prin  densitatea alăturării, fie şi măcar ca tehnică repetitivă a construcţiei, – ansamblul riscă să scadă cumva din strălucirea metaforelor – poeta simte şi se opreşte la timp dezvăluind o nouă stare poetică.
Se deschide un nou capitol al libertăţii ce nu-şi mai asumă zona demonstrativă, poeta şi-a însuşit arta poemului şi e liberă să-i trădeze canoanele, este victoria ei şi dreptatea de totdeauna a învingătorului.
" Eram în piaţa cu oameni liberi/ cu cel pentru care/ băteau clopotele/ oh, libertatea cu arma ei/ credincioasă până la capăt/ drumurile ducând spre ele însele// pescăruşi singuratici aterizau la punct fix/ inima fiecăruia ardea/ odată cu celelalte lucruri/ şi el alerga/ cu o săgeată înfiptă în piept/ iertându-mă că nu bănuiam nimic/ risipitoare până la saţiu/ aproape că l-am atins/ printre crăpăturile întunericului… "
Las plăcerea cititorului să descopere o densitate a poemelor care cu siguranţă emană o impresionantă forţă artistică, adăugănd un singur poem :
"Mâncăm la aceeaşi masă/ dormin în acelaşi pat/ pe lună nouă pleacă de-acasă/ afundându-se într-o văgăună/ se reîntoarce în zori/ înfrigurat, duhnind a război/ îmi pune pe raft câteva bacnote/ într-un plic/ nu-l deschid/
lasă, lumea mai are încă de ispăşit/ să nu-i judecăm pe îngeri/ cum se salvează/ lasă, poate vin alte vremuri…"
          Cu siguranţă Victoria Milescu, cu o pădure de cărţi în spate, ar merita mai multă aplecare din partea criticilor adevăraţi. (mai sunt ?...)