Porcul cu lămâia-n gură

Greu de explicat mecanismele care funcţionează în mintea unui copil. După ce principiu rămân înregistrate în memoria sa, ca pe o peliculă traversată de mii de ori de fascicolul luminos al timpului,  imagini clare, vii, ce nu se şterg niciodată. Frustrant că secvenţele ce le povestesc acum se leagă de o neîmplinire şi anume cum am ratat eu întălnirea cu Ceauşescu.

Nu e întâmplător subiectul. Aseară priveam cu tata la televizor cea de-a cincea zi a protestelor. El încerca să-mi explice cât de mare e riscul nefericitei turnuri, antisistem,  pe care o poate lua manifestaţia respectivă şi cât de uşor poate încolţi sâmburele gândului reluării (nu reîntoarcerii) pe noi coordonate, sub altă formă, a ideilor aiuritoare ale comunismului inoculate adânc în gena unei generaţii.

Raţionamentul lui se baza pe glasurile pensionarilor organizate într-un cor tot mai profesionist care, surprinzător, îşi aduceau aminte (memoria selectivă de care vorbeam) de o demnitate şi o siguranţă căpătată de naţiunea română în deceniul de referinţă 1965-1975, (unii mai exaltaţi perorând că puteau gândi şi visa atunci, chiar despre o anume fericire) – dar şi celălalt glas, al tinerilor a căror vârstă  număra exclusiv doar anii agitaţi şi neprietenoşi ai democraţiei originale, învrăjbite în care ne aflăm, ar putea să conteze, conchidea el.

Cu siguranţă eram în clasa întâi, mândră, îmbrăcată pentru prima oară în costum naţional. Soră-mea era mai mare, în clasa a-IV-a, avea deja la gât cheia casei şi cravata de pionier. Venisem cu şcoala în Piaţa Mare,  încolonaţi de pe Craiovei, să-l aşteptăm pe Tovarăşul. 

Ziua însorită şi veselă coborâse de pe dealurile Piteştiului odată cu noi, plină de culoare şi zvon de glasuri. Aveam locul bine stabilit cu o zi înainte când fusesem aduşi la repetiţii, undeva în stânga, nu departe de Catedrala Sfântul Gheorghe, dar se schimbase ceva; piaţa era aceeaşi, şi Casa de Cultură, doar că se arboraseră steaguri, şi vitrinele magazinului alimentar din spatele nostru, goale cu o zi înainte, acum erau pline.

Se petrecuse parcă un miracol. Din durile mari de caşcaval, peste noapte, alcătuiseră o harta a Romaniei; alături, o casă cu bârne construită din bucăţi întregi de salam de diverse dimensiuni, peşti ornaţi în platouri cu rondele de roşii, măsline şi alte minunţii, dar peste toate, domina un porc uriaş cu lămâia în gură.

Nu ştiu cât detergent au folosit, dar avea un şorici atât de alb şi curat, urechi rozalii, coada încolăcită, râtul cu dinţii strălucitori, parcă râdea. Era un porc fericit.

Dar timpul cu toate minunăţiile de dincolo de geamurile vitrinei se scurgea greu.

–       Tovarăşa, când mai vine tovarăşul?

Plictiseala şi foamea intra în noi. Se scurseseră câteva ceasuri bune. Până la urmă învăţatoarea şi-a luat asupra ei tot riscul, un act de bravură, şi ne-a dat voie să plecăm acasă. Cu Cristina de mână urcam deja coasta Craiovei şi dintr-o dată a apărut coloana oficială de maşini a tovarăşului. Nu l-am zărit, dar am fluturat mâinile. Tare supărate am fost, pierdusem spectacolul pe covorul roşu.

Către seară când au venit părinţii, ne-au dăruit steguleţele lor tricolore. Aduşi mai devreme cu autobuzele de la servici ei nu rataseră ca noi ocazia.

În Piaţa Universităţii deocamdată fiecare clamează pe limba lui. Lumea e încă pestriţă.

Politicienii din opozitie vor să se lipească, să câstige voturi, dau târcoale ca nişte câini în călduri. L-au trimis pe Orban să se gudure, să testeze. Ca un arici, piaţa şi-a înfoiat ţepii si l-a huiduit. Or să mai încerce. Şi liderii de sindicat îşi freacă mâinile, se-apropie, pândesc, vor să spargă gheaţa să dea la copcă, doar şi ei au strigat  jos Băsescu, când a venit ăsta  cu DNA –ul pe ei.

Trebuie să fim atenţi!

Am văzut printre manifestanţi o persoană la treizeci şi ceva de ani, încă tânără, de vârsta mea. Aş fi curioasă dacă ea a avut norocul să-l vadă pe Ceauşescu în copilărie. Purta la gât un mesaj pe o coală de hârtie A4 plastifiată.

„Să mă treziţi când găsiţi o persoană pe care merită s-o votez.”

Cine să găsească!?

Poate ne ajută, nu mai spera, Moscova, draga de ea! că e cu ochii pe noi cât cepele şi poate ne trimite pe cineva.

Semnează Ramona, fata lui tata.