Ascute moartea gura coasei
aplecată în genunchi pe ilău,
mărunţind ritmat cu ciocanul
şuieră printre dinţi, numele tău.
Scoate apoi de la brâu o cute,
o scutură de apa din râu
şi-o conduce pe lama tăişului,
arcuş tânguind în jumătate de cruce…
Nu-i mult până-n capătul locului.
Ceru-i pârjol fără urmă de nori.
Şi mândra aduce un coş cu merinde.
Întinde ştergarul la umbră-ntre flori.
Dar coasa abia se mai sprijină-n iarbă.
Mâna slăbeşte pe coporâie.
Dinapoi, – toboşarul îşi râde în barbă
şi mă-ncearcă un miros de tămâie…
Dinainte, – insidios ca un virus,
mă-ncearcă plăcut, un iz de plăcinte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu