Poveste de iarnă

    (Alte fotografii mişcate)       
           Trupul perfect desenat dedesubtul rochiei negre, elegant de simplă şi îndrăzneaţă în acelaşi timp, nu părea stingherit de privirea-mi iscoditoare ce nu se mai putea dezlipi, atrasă încă din clipa când am intrat. O zărisem din prima, urcând pe scara interioară din lemn, la etaj, când s-a aşezat la masa celor trei domni, picior peste picior, susţinând parcă un ritual de vrăjire, corect alcătuit din mişcări destinse şi zâmbete enigmatice, uşor complice, care parcă fără voia ei, eliberau discret sub croiala modernă, albul pictural fosforescent al pielii. Linii alungite, uşor curbate, încurajau excursul pe care ochiul meu şi-l îngăduia înainte de a recunoaşte că ceea ce percepuse din prima clipă, se împlinea la superlativ. Sânii mici parcă-i simţeam cuibăriţi şi calzi în căuşul palmelor mele ce înfloriseră sub masă, precum două corole deschise.

S-a ridicat în picioare, nu după mult timp, îndreptându-se către masa noastră. Am realizat că sărbătoarea numai a mea, indubitabil se încheiase.

          Dar conversaţia cu patroana, chiar dacă pierduse din intimitatea pe care mi-o creasem de unul sigur înainte, mi-a întărit convingerea că am în faţă un om admirabil. În elocinţa ei se întrezărea avocatul din cealaltă profesie, liberală, pe care nu şi-o abandonase. Nici nu se putea altfel!... Nimeni nu-şi asumă uşor o aventură care te poate pierde pe drum, dacă nu ai şi o bază solidă de calcul. Cum să fie cultura – o afacere?

          Coborât pe pământ, să explic! Mă aflam aseară într-un local în care mai intrasem de câteva ori, Librărie/ Ceainărie/ Bar şi un mic spaţiu pentru spectacole. N-o să-i dau numele, căutaţi-l!... Mă adusese acolo Lecţia lui Eugen Ionescu. Spun asta, ca să nu fiu obligat să recunosc faptul că practic prietenul Nae, scriitor ca şi mine, mă scosese din hibernarea care se instalase apatică în bârlogul meu, la începutul de iarnă.

Traversasem oraşul pe jos printre fulgii primei zăpezi. Când am ajuns, spaţiul nu tocmai darnic dar plăcut, mobilat cu gust şi, întotdeauna dăruit cu o muzică bună ce se insinua din pereţii acoperiţi cu cărţi, era deja umplut de multe perechi de tineri. Tineri frumoşi şi cuminţi ce se sorbeau din ochi mai abitir, pe măsură ce nu mai aveau ce sorbi din ceştile cu ceaiuri aromate, sau din paharele cu licori speciale, în aşteptarea spectacolului. Trebuie să recunosc, în tinereţea mea fetele nu erau atât de frumoase. Vinovat să fie fumul de la ţigară, sau fulgii de nea ce dansau bezmetic prin geam în oglinda de-afară?

          Lectura piesei, însufleţită mai ales de superba actriţă Luminiţa Borta, mi-a readus în memorie îndrăgostitul din mine, permanent şi absurd de nemărturisit. 
           Spre deosebire de personajul din piesă, eu nu am ştiut niciodată să adun şi de aceea am să scad, o seară frumoasă şi un nume exotic şi nemărturisit din lunga mea listă.

          Ce nume frumos avea patroana!