Am păşit cu o teamă firească acolo
unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să
te zbaţi şi viaţa curge liniştită, fără nici o străduinţă. Până una alta, am
început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu plăcut
generat de stropii de apă imprăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste
câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică se producea cu
încetinitorul, cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.
Am întins braţul, stropii de apă se
opreau pe braţul meu fără să se întindă şi fără să-mi provoace răcoarea, parcă
intrau în carne dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise
în două braţe: de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul, amândouă curgeau
liniştite doar că îşi schimbaseră cursul despletindu-se spre locurile de unde
veniseră. La mijloc Insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră,
aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.
Paşii mi s-au oprit la cea mai mică
dintre ele. Era singura care parcă aducea cu coverga. Pereţii de sticlă sau de
gheaţă nu ştiu din ce erau construiţi lăsau să se vadă la mijloc scheletul
împletit din târşuri. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare, s-a deschis
ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijloc încăperii am văzut un călugăr,
să fi avut 85 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh
să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate că era el. Nu m-a întrebat nimic,
îi simţeam sufletul greu, i-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o
rugăciune ca o mare bucurie împlinită.
S-a destins faţa i s-a iluminat pentru
o clipă, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în
mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit în el ca un Dumnezeu.
Am ieşit din chilie mai nedumerit
decât intrasem. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică.
De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră
repede precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa nu ai cum să le ţii
numărul.
Ziua unuia dintre personaje nu e
nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult depinde de vârsta
pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia, când consideră că a
trăit mai intens şi mai frumos viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi
reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul şi starea de spirit. E aici o
reală nedumerire şi totuşi cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând, intervine
plictisul pe diferite grade în consecinţă.
Înainte să bat la uşa unui alt igluu,
am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală.
Întâi ceva ca o muzică a sferelor parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene.
De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii
strălucitori într-un dans.
Tata a citit un fragment din
Tobârlanii. Semăna cu un reportaj, era un jurnal de familie, se întâmplase
recent.Văr’miu Cornel era eroul acelor pagini, întâmplarea era ciudată dar
textul te captiva îndeajuns.
Cornel intrase pe insulă cu vârsta de
după căsătorie. Ionel îşi deschisese cârcumă în igluul lui, însă aprovizionarea
cu alcooluri era o treabă anevoioasă pe insulă, acolo erau doar culturi de zarzavaturi.
Meşterise din te miri ce, alambicul, dar lipseau fructele.
Din cartofi
fermentaţi reuşise un fel de whiski. În cârciuma lui intrau şi femei. În igluul
din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele în
pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru
lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum. Partea periculoasă a
afacerii i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemâna şi a intrat în parteneriat
cu unchi’su. A trecut râul şi nu departe a văzut o livadă cu pomi exotici,
portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri,
se înfruptau şi plecau în drumul lor.
Cornel şi-a umplut rucsacul reveninid,
încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii
gardieni l-au închis, încălcase normele locului şi consemnul(pactul de
cuabitare) dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a
dorit să intervină, de la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu, l-a lăsat să-şi
facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu