Tot Dumitra din cer

Notă:

         Azi, nepoţii mei aflaţi în vacanţă mi-au dat pace şi am putut continua Tobârlanii.

*

         Cu Dumnezeu a purtat negocieri imaginare mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? S-a uitat, a văzut mulţumit, era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl străfulgeră un gând. Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu? Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere. Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise, uşi mari grele, a ajuns într-o încăpere largă unde trebuia să urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

          – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

          – Atunci dă lampa mai mică Prealuminate, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse! Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuie? Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când îşi cumpăra alimente, pâine, ulei şi pleca în luncă. Numai că, pâinea, după ce s-a căsătorit Toma o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită, i-o cocea special Gheorghe fratele Aurichii, el era brutar. Paporniţa împletită din papură, era mai largă şi mai încăpătoare, nici pâinea nu transpira.

          I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei.Ţinea în ea actele: ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu Credincios primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

          Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

          – Mitică, eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

          – Da de ce Doamne tu mereu la urmă

          – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică. Aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii, n-avem partide politice.

          – Doamne, ca să nu zici că mă amestec în treaba ta, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare – am aici actele că le-am cumpărat de la boier cinstit cu banii mei munciţi – coverga şi râul. Dacă nu ţi-e cu supărare, tot îl muţi, fă râul să ocolească tot locul, căt se poate! Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine, ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul din luncă şi familia mea. Zâmbind:

          – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot Tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas: I-a în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii, îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit... Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta, cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul! Sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

          – Îi ştiu pe-ai mei Doamne, dacă le au pe toate de-a gata vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Mai bine nu. Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi o biserică din lemn. Acum sunt gata să te ascult, e rândul tău, care îţi sunt condiţiile?

          – O să-ţi fie greu Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra, n-ai să te mai întâlneşti. Cum bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

          Îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată! Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, dar cum s-o facă de râs pe Lina în faţa satului? Ea îi născuse copii, îi adusese echilibrul. Pe Dumitra o blestemase Dumnezeu, era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.