Fratele meu Dan e istoric și acum e plecat într-o
documentare de-aia de-a lui, la Pompeii, ca să cerceteze statuile dezgropate în timpul săpăturilor unui mormânt imens, descoperit
în necropola Porta Sarno, lângă una
dintre porțile principale de intrare ale orașului acoperit de lavă și scrum. (Pompeii, cu doi i la origini, e orașul
antic ce și-a pirdut un i dintre cei doi, în lava Vezuviului…)
“Cele două sculpturi vizate de mine, îmi zice Dan, reprezintă
un bărbat și o femeie(un cuplu deci în mărime naturală). Mai interesant cum a
fost și va fi întotdeauna desigur, corpul și destinul femeii(!), care parcă se
scurge de sub hainele ei de vestală, ca vinul…”
Mi-am adus aminte conversând pe WhatsApp, că am scris
odată o proză cu un câine care-și făcea nevoile fără nicio rușine, aproape de dezbaterile
aprinse care aveau loc în arena Forumului roman(ajungi acolo intrând pe Poarta
Marina și parcurgând toată Via Marina, dar sunt desigur și alte posibilități…).
Cum spuneam,
pe câinele cu părul galben la culoare, taman
când era gata să-și declare dumnealui fericirea împlinită, l-a prins lava Vezuviului
udând un picior al statuii Faunului Dansator. Ce s-a întâmplat cu câinele labrador
nu mai știu. El știe dacă a reușit să fugă și să rămână viu!
Ce știu sigur,
cum sunt eu de felul meu împrăștiat, năuc și tehui, e că între timp am pierdut
proza… De-aia zic, fii tu Dane pe fază,
poate găsești pe-acolo, ori câinele, ori proza mea! Cine știe, când bântuiam
pe-acolo cu gura căscată, plimbându-mă la drum după frază, poate n-am luat în
seamă proza scăpată pe jos…
Nu că ar fi o
dramă, chiar nu era o proză obscură(!), dar cu patina vremii pe ea, poate că e numai
bună acum s-o trimit să ia niște premii la concursurile de literatură.
De ce nu aș
putea să-mi confer aroganța și să-mi fac planul să câștig Nobelul de la anul! Să-i
oblig pe suedezii ăia răi, să ne facă dreptate, căci ani la rând ne-au eludat
de la premii și ne-au dat mierte fierte, și libertate la opinii… Să ne dea
înapoi ce ne-au furat și dacă vorbesc cu păcat, să ne ierte și să sară anul
viitor cu banul pe noi! Jumătate eu, jumătate statul, să ne echilibrăm balanța amândoi.
După un timp
mă trezesc că îmi trimite fratele meu pe WhatsAap, nu proza, ci poza asta cu o pisică
neagră…
Înțeleg, culoarea
galbenă a labradorului putea deveni neagră, trecută prin lavă și vreme, dar o
statuetă de tanagră să-și fi schimbat genul
și specia?… Am a mă teme că transformarea ar fi prea mare!
Specia și genul le schimbă doar Dumnezeu!…
Și o voce din
off mă lovește în plex: “Când își bagă dracul coada, poate și el să facă măcar
o schimbare de sex!”. A vorbit când trebuia să tacă!
Ar mai fi o întrebare vă întreb și pe voi, mie
cine-mi mai aduce proza înapoi?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu