UZINA, partea I

 

Notă

 

Mai mulți colegi din Cutia de viteze m-au întrebat de unde pot cumpăra cartea Dosarul Albaștrii în care un capitol ce poartă numele Uzina, se referă la secția Cutia de viteze și la oamenii ei. Chiar dacă Dosarul Albaștrii a apărut în două ediții succesive, la Editura Paralela 45, respectiv Editura Detectiv Literar, tirajul a fost epuizat foarte repede. M-am bucurat să dau de urma cărții în Biblioteca Senatului American, dar și la Paris, și în Germania. Ea poate fi citită în SCRIBD pe net, dar și în alte locuri... Ca fapt divers mi s-a oferit pe email de la un colecționar 100 de euro pentru un exemplar, dar nu l-am putut onora. Cred că succesul s-a datorat mai mult subtitlului cărții, ales de Călin Vlasie, fostul director al Editurii Paralelei 45, anume, Fenomenul Pitești 1971 și descrierii unor abuzuri făcute de securitate înainte de 1989. M-am gândit că ar fi corect să public aici în Grupul Cutii viteze câteva părți din capitolul respectiv, mai ales că am folosit numele aproape reale(cu mici modificări uneori) ale celor care apar în carte. Textul este mai lung și de aceea am să-l împart în mai multe postări. Pe cel care va avea răbdare să-l citească până la sfârșit îl rog să-mi lase un semn

 

Capitolul XI. Uzina

 

„Ionescule, tu mergi la uzină!"

Acea expresie mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul limitat. Uneori timpul se rostogolește lent, poate că nici nu se rostogolește cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfășurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică din perspectivă diferită, cu alte înțelesuri, dar cu aceeași origine, punctul de la care s-a pornit.

Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km, între Cartierul Trivale şi Colibași poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preț de o viață de om. Nu m-a copleșit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari.

254

Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuințare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima, şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină. După terminarea liceului, câteva luni, am fost suplinitor în învățământ, apoi recepționer de marfă la o întreprindere comercială.

Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experiență de viață va fi scurtă şi nu-mi va afecta planurile de viitor.

Când am deschis ușa în secție, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici țipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie de viteză asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…

Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Gușterele ăl bătrân.(Guștere aveam să-l numesc după titlul romanului pe  care l-am scris mai târziu povestindu-i viața)

Trei bărbați puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl țineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuțitul adânc. A țâșnit sângele şi un guițat sfâșietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistențele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieșit afară la șorici.

N-am mai văzut porcul, îl porționaseră. Inima, ficatul, bojogii, șuncile, slănina pentru topit, greabănul, șira, coastele, șoriciul rulat şi așezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieții porcului.

255

„Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” își susținea ăl bătrân dizertația.

N-am înțeles!... Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră țuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuțitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările, cum să-l mai lipească?...

Nu mai eram copilul neștiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria. Nu știam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama nu le știa pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viață să ajung în industrie.

Părăsisem uzina cu multe speranțe în vara lui 71, înainte de evenimentele care mi-au marcat viitorul. Voiam să mă pot pregăti în liniște pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.

După procesul public, atunci când securiștii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!...

Scriind la prima ediție a cărții, mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să șterg din memorie noaptea din clădirea securității, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctorița Ierimia la LSM, reușind cumva astfel să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediție nu am

256

consemnat nicăieri că până în vară, în anul acela, mai fusesem angajat al uzinei. Am vrut să ascund o parte a vieții mele. În plus nu eram deloc mândru de eșecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurența la Institutul de teatru era mare, în jur de 50 candidați pe un loc. Ca suplinitor în învățământ, recepționer la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult!

Prima construcție a Dosarului Albaștrii, după patru decenii de la cutremurul nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămășițelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvențele s-au lipit lângă amintirile celorlalți albaștri cu care am reușit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediția doua o serie de inadvertențe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte. Mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reușit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaștri n-au lăsat nici o urmă să le pot găsi.

*

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriașe care funcționau ca niște ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porți de intrare/ieșire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiță, nici balaur!... În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoșenie oarecum domestică. O lentoare pe care nu știai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.

257

Am avut oarecum revelația de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară, cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puțin adevăr aici!

În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatița desenată pe pereții apartamentului meu de pictorul Ion Pantelie, cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul. Sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele cutiei de viteze.

*

Între șase şi șase şi zece minute plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteștiului şi se încolonau la ieșire pe sub podul din capătul străzii Calea București, peste care trecea calea ferată. Un șarpe lung segmentat de farurile aprinse, înșirat pe câțiva kilometri, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de tablă pe roți, ce se smicea în ocolișuri şi depășiri periculoase până la Micești unde se termina șoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibași, acolo nu mai era loc pentru depășiri, se mândrea toată ziua zicându-și Domnul Viteză.

De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puști înalt și slab, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze ca strungar,

258

de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caralii  temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.

Dacă te grăbeai — sau doreai să-ți testezi rezistența la rupere, voiai să încerci cât ți se slăbesc șuruburile când trăiești periculos sau să te scuturi de coșmarurile nopții — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e același om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depășească în traseu.

Țuica se vindea în parcarea uzinei direct din portbagaj de către negustori ambulanți, pentru înviorarea degustătorilor matinali, la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mișcare înaintând lent spre porți. Sticlele gata pregătite circulau cu iuțeală de mână, de la mijlocașii la grămadă către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanți, dar nu voiau să riște.

Produsul inflamabil interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimația şi să-ți ții respirația, ca să nu-i dai un damf puturos în față portarului. Portarii se arătau băieți sensibili, dar pe fond erau cumsecade!

„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut țuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos! Te înțelegeau. Important era să te ții pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa sa intri.

259

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte în biroul securistului care mă anchetase, el și încă un ofițer, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc pe Miu şi mai lucrasem la el până în vară. Ei m-au asigurat șmecherește că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Ușoare şi Petre e Sfântul Petre, șeful de la calitate. Dintre toate posibilitățile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultățile şi apucăturile dușmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aș fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis.

„Şi unde pui că la uzină salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei, securiștii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poți găsi doar la munca de jos!” (Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul, desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforțase să cerceteze şi să afle că eu îl știam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)