Schimbul doi
cutia de
viteze își arăta sufletul celui care voia să-l pătrundă/ mai ales în schimbul
de după-amiază// la ora 17 se ținea operativa apoi șefii plecau acasă şi
culoarele se goleau de agitația pașilor grăbiți/ ca într-o stupină unde
albinele lucrătoare terminaseră de strâns norma zilnică de polen// parcă şi
zgomotul scos din măruntaiele strungurilor automate ce mestecau înghițând barele de metal se așeza mai pașnic/ devenind
mult mai suportabil// armonizându-se cumva asemănător momentului când o
orchestră simfonică/ se încălzește în așteptarea baghetei care să dea semnalul
de început al concertului// era clipa când EA ieșea la plimbare pe faleză
într-o rochie albă ușoară…// urmăream cum desculță călca pe dalele stropite cu
ulei pline de șpan// călca pe scoici în nisipul spălat de valuri/ şi nu curgea
sângele/ căci briza mării vindeca pe loc orice rană// continuam să scriu
versuri în punctul meu de control final/ de fapt nu erau versuri oricât de bine
m-aș fi izolat de lume/ intrând în mine/ astupându-mi urechile şi bandajând
ochii cu întuneric/ doar niște fulgurații// n-aveam cum ajunge la poezie/
versificam stări impresii/ încă de atunci îmi intrase în cap că structura mea
nu poseda toate datele unui ins care ar putea să scrie proză//
280
nu putea să
conducă povestea unei întâmplări/ construind un conflict şi implicit un univers
în care personajele să se miște/ să gândească şi să acționeze// eram ca un
pictor care nu reușea să simtă miezul culorilor/ temperatura…// fotografiam
cadrele după natură fără să știu să le prelungesc existența dincolo de rama
tabloului/ rezultatul greu de presupus că ar fi putut însemna ceva pentru
ceilalți// mie îmi făcea bine mă descărcam de tensiuni pe hârtie/ reciteam
scrisura atent la rostogolirea sunetelor şi la ritmul interior/ ce traducea
cumva starea de spirit în care mă aflam// greu de crezut că toate acestea s-ar
fi putut lega într-o carte/ nici nu aveam în intenție// știam că drumurile spre
reviste literare şi edituri îmi fuseseră tăiate/ mi se spusese/ era doar un
exercițiu stilistic pentru a alerga în pas cu timpul//
către ora
19,30 după ce se termina pauza de masă/ fără să simt cum trecuse vremea/
începea concertul pentru care lucrase până atunci/ toată suflarea cât de cât
responsabilă din secție// scos din reverie/ tărâmul acela unde mă regăseam
semăna cu iadul/ da în clocot dacă era vară/ îți îngheța sufletul iarna//
indiferent de condiții muncitorul trebuia să-şi facă norma// lua piesa cu mâna
stângă dintr-un coș de sârmă așezat la îndemână pe un suport de metal la înălțimea
potrivită/ iar cu mâna dreaptă apăsa o maneta sau un buton care retrăgea capul
mobil al strungului/să poată prinde între vârfuri axul ce urma să fie strunjit//
apoi sania transversală era apropiată cu ajutorul unei manete/ iar cuțitul de
strung slobozea un șuierat continuu/ odată cu șpanul ce se înfășura în spirală//
segmentat şi tras afară cu ajutorul unui cârlig// rareori intram în vorbă cu
oamenii/ mă îngăduiau în preajma lor cu oarecare condescendență/ dar şi cu
oarece teamă mai târziu/
281
la montaj
totul era pregătit/ costică turigioiu adusese căruciorul special/ un cadru de
metal pe roți cu o tăblie groasă înclinată/ pe care fuseseră sudate țepușele/
dispuse la distanțe egale/ protejate cu un strat de plastic/ pline cu cartere
diferențial turnate din fontă// mija nu-i mai știu numele mic/ reglorul/ trăgea
cu un cârlig de la cabinele de zgomot ultimul coș de pinioane/ cărora li se
înlăturaseră loviturile de pe dantură// reușise şi sora să asigure numărul
cerut de pătrate (axe readucere) şi furci// în capul liniei de trenuri maistrul
toboiu îmbrăcat de plecare îi dădea ultimele indicații lui mănel/ să schimbe
reglajul la șever şi să nu plece acasă dacă nu bagă în tratament o șarjă pentru
a doua zi// maistrul tudose cobora deja coasta pe jos spre colibași/ fluierând
în gând mulțumit cavaleria rusticană/ semn că azi se pupase bine pata la cuplu
conic// concertul începea la montaj într-un ritm fabulos/ după pauza de masă
echipa prinsese puteri// nu știu care dintre ei adusese un bidon cu must/
fierbea mustul în ei/ fetele se înroșiseră deja în obraji/ iar băieții
prinseseră curaj şi spuneau glume deochiate// se învârtea turnichetul precum
călușeii în târg la zărnești// ciocanele de bronz şi pistoalele pneumatice țineau
hangul/ iar la bancul de probă zbârnâiau cutiile/ făcând în câteva secunde
întregul ciclu/ până în viteza a cincea şi mers înapoi// însă recitalul acela
nu se lega niciodată până la sfârșit// ceva se strica/ o trompetă sau un corn
englez slobozea din plămâni către vişan/ şeful de orchestră// gheorghe nu mai
am axe de articulație/ atunci vișan alerga pe culoarul principal spre atelierul
diverse// nu fâlfâia pe faleză nici o rochie albă/ el avea sarcină clară să
asambleze un număr de cutii de viteză/
282
puiu ancuța dădea
nevinovat din umeri/ sora șmecherul plecase acasă/ rămăsese el să răspundă în
schimbul II de tot atelierul// se stricase mașina de filetat/ mecanicul dănilă
se băgase deja în ea// dănilă un băiat isteț se înscrisese la subingineri/ era
poate cel mai bun meseriaș/ îi mergea mintea şi dintr-o privire evaluă corect
situația// nea vișane mai durează cel puțin o oră două până să-i schimb
pinionul/ norocul e că am unul de rezervă// trebuie înlocuită şi moleta (o
scula rotundă cu tăișul spiralat) s-a rupt pur şi simplu// peste două ceasuri
mai treci pe-aici matale// şi până atunci eu ce fac/ te duci la vale în colibași
cu echipa la cârciumă…/ plătești dumneata consumația/ când mai fac restul de
cutii...// ar mai fi o soluție interveni puiu ancuța mărunt de statură/ rostind
încet cu o voce spășită cumva/ vinovat de ideea năstrușnică ce-i venise// un
băiat cuminte blond/ ce nu ținea cu tot dinadinsul să păcălească vigilența
celor de la calitate// ba de obicei când avea motive/ spunea dinainte şi te
lăsa pe tine să te scuturi și să decizi/ dacă piesele cu abateri
nesemnificative vor ajunge la montaj sau la rebuturi/
ochelaristul/
şi dădu din cap către mine ce mă aflam vezi bine/ în celălalt capăt al liniei
diverse/ în control final/ scriind într-un notes epocale poeme// mi-a arestat
mai devreme niște piese la care trece filetul prin calibru de nu trece/ dar fără joc// funcțional ar merge/
nu se bagă de seamă dacă mărești cuplu de strângere la cheia dinamometrică// nu
cred că le-a numărat/ i-ar fi trebuit o răbdare kilometrică și nu cred că o
are// le-a încuiat în magazia de piese neconforme// aș sări gardul/ dar mi-e că
se trezește leopardul din reverie şi dacă ne prinde/ nu se știe dacă te mai înțelegi cu el/ ne face referat// magazia de
piese neconforme plasată în capătul culoarului lângă tobele cu pietriș ce
sablau bavurile la inelele sincron/ era făcută din plasă de sârmă/ avea ușa încuiată dar nu avea acoperiș/
283
gheorghe/ sări
tu gardul că mă duc la pușa să o rog să-l țină de vorbă pe ochelarist/ desigur
ăsta era ancuța/ autorele nu poate nici confirma nici infirma exactitatea
schimbului de replici// nu pot spune sigur dacă mi-a zis ochelarist cu
simpatie/ sau de ciudă că în general nu lăsam să-mi scape produsele neconforme/
confirm însă slăbiciunile pentru pușa…/
bag seama că
m-am cam lungit și găsesc un bun pretext să mai sar din text///
287
făcând vorbire
de corectitudine și principii/ într-o după-amiază tot la schimbul doi/ l-am
zărit pe directorul general nicolae matea însoțind/ mi-am dat seama după
atitudine/ un demnitar de rang înalt al regimului/ surprinzător/ îmbrăcat în ținută
lejeră/ fără cravată şi costum aferent// directorul m-a chemat cu un semn şi a
făcut prezentările/ şeful de schimb de la calitate/ mă cunoștea/ şi tovarășul
ministru aurel costea// condu-ne pe linia de arbori ambreiaj/ am fost îndemnat
după strângerea protocolară a mâinilor/ m-am conformat şi ne-am oprit după cum
mi se ceruse la utilajul care aleza un diametru de ɸ 5,5.// se întâmplase în rețea
un incident din cauza unui știft ce s-a desprins din alezajul respectiv/ cutia
de viteze a unei dacii s-a blocat în plin mers/ dar din fericire accidentul n-a
avut urmări tragice// mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta şi
avea habar de industria prelucrătoare/ după cum îmi punea întrebările// am
prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi ceasul rău/ nu ceasul
comparator care indica acea poziție neconformă/ celălalt de sub tâmplă… a
declanșat deja alarma// ce puteam face/ am simțit privirile panicate ale
directorului general/ şi am preluat întreaga responsabilitate// cu voce sigură
i-am explicat ministrului de ce este nevoie întâi de etalonarea dispozitivului
de control/ intrând pe teritoriul special al fidelității şi justeții
măsurătorii/ mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit/ în timp ce rapid am
potrivit ceasul comparator în așa fel încât piesa să apară conformă cu
documentația// mi-a ieșit/ putea să iasă şi prost/ n-am fost mândru de mine
când am ridicat o primă directorială de la casierie în săptămâna următoare/ dar
nu mi-a căzut rău// şi altă întâmplare/ înainte să cumpere francezii/ au făcut
în uzină o serie de audituri și printre altele/printre altele ne-au solicitat înregistrări
(date statistice) privind controlul danturilor// directorul de atunci al
e.c.m.a, (elemente componente mecanica auto)/ una din cele șapte societăți în
care se divizase uzina imediat după reviluție// liviu păunescu/vecinul și
prietenul meu mi i-a adus mie pe cap// ioane ...utei tu. (cu puternic accent pe
litera f de la francezi care nu se vede.../ şi a continuat cu o sintagmă scurtă/
gen pe ei pe ei pe mama lor// șefu' eu înțeleg ceva franceză dar nu știu să leg
două boabe// cu atât mai bine că-i dai în bărci şi ești sigur că nu-ți scapă
vreo perlă pe gură…// responsabil cu perlele era taman dânsul// unul dintre
francezi știa românește dar a tăcut tot timpul/ iar directorul liviu păunescu
n-a rezistat mult ca director după ce
ne-au luat în primire//... şi ai de grijă să nu te obosești prea tare/ diseară
vii la mine acasă şi mergem la curve să-mi povestești.../ curvele (aşa le
mângâia el) erau voleibalistele de la clubul dacia/ pe care e.c.m.a. le
sponsoriza/ cum se obișnuia pe-atunci/ iar liviu păunescu era tatăl lor aproape
la propriu// o să revin desigur să explic// cât privește auditul roților dințate
tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă/ urmăream deformațiile
elicei şi profilului după tratamentul termic// ar trebui să explic cumva pentru
cititorii care nu au avut de-a face cu industria/ (probabil că pe ceilalți i-am
pierdut deja pe drum)/ că după ce se prelucrează o roată dințată ea trebuie
trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade
celsius/ știu mai bine decât mine inginerul bădoi sau maxim/ specialiștii
tratamentului termic// e un principiu pe care l-au descoperit probabil mari
gânditori de-a lungul vremurilor// nu cunosc dacă printre ei s-a aflat şi
gânditorul nostru de la hamangia/ dar cu siguranță contribuția protocronistă a
strămoșilor geto-daci trebuie să se fi aflat pe undeva şi în acest domeniu/
289
(desigur
cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roților dințate
şi putem comunica în continuare de la egal la egal în cunoștință de cauză)/
dacă eram specialist în ceva nu în danturi eram/ ci în grafice/ le concepusem
de așa manieră încât vorbeau singure// nu ne-a trebuit translator/ aplicam
împreună cu tehnologii corecții la ascuțirea șeverelor// (şeverul e o sculă de
tăiat danturi)/ dacă observam o anumită tendință cât de cât constantă de
deformare în tratamentul termic// francezilor le-am făcut o impresie bună/ nu știu
dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale/ dar sigur i-am
lămurit nu numai că nu eram coborâți din copaci tehnic vorbind/ ci că noi chiar
puteam urca în copaci... cu liftul// seara m-am dus într-adevăr la sala de
sport cu liviu păunescu/ să vedem o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi
lăsasem mască pe franțuji/
e aici loc să
explic şi de ce-l iubeau fetele pe „papy"/ o poveste frumoasă aproape
neverosimilă// într-o iarnă aspră în ținuturile vasluiului/ liviu a organizat
răpirea celor cinci sabine moldovence/ voleibaliste/ o echipă întreagă încă
eleve de liceu cu antrenorul lor cu tot// văraru cel care le formase// în
sărăcia de-acolo pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la clubul
dacia vor deveni campioane mondiale/ bieților părinți le-au prins bine
grămăjoarele de bancnote/ rătăcite printre cănile cu vin din care se gustase pe
îndelete// au ajuns campioane naționale nu mondiale cum promisese directorul//
la un moment dat în viața reală de neimaginat/ a trebuit ca fetele să fie
înfiate/ un matrapazlâc pentru ca ministrul învățământului să se lase păcălit
şi să aprobe transferul în grup al elevelor voleibaliste în cursul anului școlar//
era singura portiță în legea de-atunci astfel că la nivel de directori cinci la
număr din cei mulți aflați pe platformă/ fiecare şi-a trecut în actele pentru
înfiere câte un vlăstar// (de fapt vlăstarele erau ditamai prăjinile ca înălțime)/
dar tot liviu era tatăl lor adevărat că doar el le dădea mălaiul/
290
E
adevărat că m-am lungit cu paginile din uzină, dar acolo s-a restartat viața
mea, după ce mi se luaseră visele. Cu fiecare zi care mă depărta de
întâmplările nedorite cu securitatea, ale albaștrilor, despre care nu-mi plăcea
să vorbesc, turnam cu voia mea o calotă de plumb în memorie, să izolez
necazurile, să mă apăr de demoni, așa cum se face cu emisiile radioactive după
un accident nuclear. Încercam să-mi reconstruiesc viața ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic. Mă încurajam când descopeream lumină pe chipurile triste şi
obosite ale oamenilor, găsind satisfacții şi în idealurile mici. Tocmai de
aceea n-am să părăsesc uzina fără să scriu câteva rânduri despre brigada
artistică a secției care mi-a oferit un refugiu plăcut. Ziarul uzinei
Autoturismul mi-a luat când ajunsesem deja premiat pe țară cu brigada
artistică, un interviu.
—Tovarășe
Ionescu a cui a fost ideea înființării brigăzii artistice şi cum a fost primită
ea în secție? că în afară știm. Stau mărturie premiile la diversele concursuri
de umor şi recentul premiu doi pe țară la Cântarea României. Am răspuns în notă
umoristică, altfel cum!
—Dacă
ar fi s-o luăm pe rând, ar trebui să recunosc ideea n-a fost a mea. A fost
sarcină… de partid. Știți cum e, ca în viață!... Întâi nii, nii, nii! Na, na,
na! Mai o socializare în colectivitate, mai o repetiție cu cântare, mai o
ambiție şi te trezești din visare că are burta mare…
291
Copilul
nu s-a născut la termen, a fost precoce şi nici nu mai știu inițial dacă tații
au cântat pe o singură voce… Ne-am trezit cu brigada dintr-odată la incubator.
Nici nu știam sigur dac-o să trăiască… Cine-o să-i dea să sugă? şi a apărut așa
din senin, Adriana Alui Drugă.
A venit la
mine ca o floare şi m-a rugat:
—Nene
Ioane, tu, ești tata! Hai să ținem fata! Uite ce gene frumoase are! Împreună o
creștem mare. Uzina a promis că ne dă laptele gratis!… Astea sunt faptele.
—Şi
cu dragostea, șoaptele fierbinți noapte de noapte, cum vom sta(?...) am
întrebat(eram deja însurat!). Zâmbetul ei enigmatic mi-a dat şi nu mi-a dat un
răspuns curat, printre dinți… M-a lăsat încurcat!
—Vom
sta cuminți ca doi părinți virtuali, virtuoși, n-are rost să ne copiărim... De
ce să devenim păcătoși!... M-a luat de gât și m-a sărutat pe obraz. Mi-era
necaz, dar mi-a fost de ajuns! Suntem şi
noi niște bieți muritori! Am acceptat, ce dacă era copilul din flori!… Cum să-i
reziști Adrianei?...
Adevărul
e că Adriana cu talentul ei actoricesc, precum Claudia Duminică în epoca
albastră, m-a ținut în priză. Scriam textele ca s-o pun în valoare pe ea! Dar
nici cu celelalte fete Florina, Daniela, Gina, nu-mi era rușine. Frumoase de
pică! O plăcere să le vezi dansând şi cântând, iar băieții dădeau din ei la o
adică ce aveau mai bun. Cristi, Bozo, Petre, ce trio(!), făceau față cu brio!
Vorbind
serios, chiar nu am exagerat când am zis ca a fost sarcină de partid. Să mă
explic.
Terenul
era arid. Se primise dispoziție ca fiecare secție de producție să-şi organizeze
propria brigadă artistică şi s-o înscrie în cadrul Cântării României într-o
competiție internă între secții. Discuția cu Cornel Slăvoi, inginerul, șeful
secției Cutii viteze s-a purtat la Staicu în laborator, unde mă aflam şi eu.
Miu Petre, secretarul comitetul de partid pe secție şi Spătaru Constantin, un
alt secretar de organizație de bază, încercau să-l convingă pe Cornel Slăvoi să
fie de acord ca repetițiile să aibă loc în timpul programului, iar inginerul,
un tip mai mucalit dar şi comod, îi lua în bășcălie pe amândoi.
292
—
De ce veniți mă la mine? Nu sunteți voi șefi de comitete şi comiții? Vouă nu vă
trebuie aprobare şi nici prea multe repetiții, că stați de povești toată ziua.
Sunteți şi așa de râsul lumii cu comunismul vostru multilateral dezvoltat!… Doi
sunteți voi, luați-l şi pe Floroiu cu acordeonul (Floroiu era un țigan din Conțești
care cânta în orchestra uzinei), că la mine vine doar la avans şi lichidare
să-şi ia salariul, şi face-ți voi trei o cântare. Până vine revelionul, să mă
calce tramvaiul, vă dau scris, n-am nevoie de voi!
M-am
băgat în vorbă ca nătângul, nu m-am putut abține. Știind că-i plăcea fotbalul,
am centrat cu stângul. (Slăvoi în studenție chiar jucase cred la Politehnica Iași.
L-am văzut în câteva meciuri în echipa secției, avea o eleganță în alergare cu
fenta la purtător şi un șut din mișcare ce prindea traiectoria unui trasor.).
—Domnu’
Slăvoi, cică s-a dat decizie cu porunci la Comitetul director în ajun. Cine
n-are brigadă nu mai are dreptul nici la echipă de fotbal şi nici la șunci de
Crăciun, când se face la Big reuniunea de sfârșit de an!
—Vezi
Petrică? Ion al tău e plin de umor şi tare-n glas… Fă-l instructor! Şi așa am
rămas.
Cum
a fost primită brigada în secție?
—La
început ciudat.
„Noi
muncim de ne sar capacele şi ăstora le arde de cântat!” Dar pe parcurs dădeau
năvală în sală (sala de ședințe, acolo prezentam spectacolele). Am avut grijă
să folosim „artiști” indirect productivi, altfel nu se putea. Când au văzut că
ne luăm mai ales de șefi, făceau haz şi
li se luminau
chipurile. Cornel Slăvoi a venit să ne vadă doar după ce obținusem locul doi la
Cântarea României în finala pe țară.
—Vreau
să văd dacă ați meritat premierile, că mi-ați irosit bugetele şi mi-ați pus maiștrii
în cap!
L-am
studiat, era mulțumit! Nu scăpa din priviri fetele. Drăcoaicele s-au întrecut
pe ele. Confecționasem pe banii noștri, la o primă pe care o primisem, niște
bluze roșii de efect cu croială curajoasă din mătase de steag şi fuste negre crăpate
ce dezvăluiau mișcarea sincronizată în dans a picioarelor de te dădeau pe spate!…
—
Acum înțeleg! Evident că ați luat premiile pe ochi frumoși! L-am urmărit şi din
întâmplare l-am prins! Nici un moment nu s-a uitat în ochii fetelor, ci doar la
picioare.
*
—
Voi îl știți pe Georgică? Ne întrebă Titi Tache lăsând jos chitara şi luând-o
mult mai drăgăstos în brațe pe Laura, prietena lui cu care trebuia să se
căsătorească în scurtă vreme. Stăteam direct pe linoleum cum ne era obiceiul, la
mine acasă, doar la lumina lumânării ce destrăma întunericul şi cântam în
surdină cântecele colindelor. Singură în picioare, doar Gess își legăna umbra
într-un dans lasciv pe peretele dinspre bucătărie. Avea un corp minunat, suplu
si flexibil, pe care şi-l abandona în ritmul stârnit de chitară. Fumul de țigară
făcea rotocoale desprins de pe buzele ei țuguiate. O fumătoare înrăită! La
liceu de mai multe ori diriginta avusese cu ea discuții principiale. Înțelesese
până la urmă şi diriginta că nu mai putea fi recuperată, dar obținuse
promisiunea să se abțină în școală, pentru a evita antrenarea cârdului de
gâsculițe ce erau gata să îngurgiteze orice formă de teribilism.
Bună
la învățătură, inteligentă, dar şi pasională, printre puținele ce străluceau în
liceul de chimie, provenind dintr-o familie zbuciumată şi tocmai de aceea
maturizată mai devreme, dar şi cu o doză de impertinență dezvoltată din nevoia
de a se apăra singură. Pe deasupra, faptul că avea talent dramatic şi juca
împreună cu noi în formația de teatru pe care o creasem la Casa Tineretului —
chiar dacă nu scria versuri sau proză — era suficient să fie integrată de drept
în grupul nostru.
Nu
existau riscuri referitor la vârstă(mai mulți aveau sub 18 ani), majoritatea
din grup ne țineam capul pe umeri. Ne simțeam bine împreună, dar excludeam
altfel de raporturi între noi. Existau ce e drept şi momente de slăbiciune,
fetele fiind deosebit de frumoase, dar din câte știu toți am rămas doar
prieteni de drum lung.
—Cântă
bă Titi, las-o pe Laura că te ia dintre noi şi ai să cânți toată viața doar
pentru ea! Izbucni Gess cu puțină invidie jucată în glas. Şi Titi își luă din
nou chitara…Ne adunasem în micul meu apartament din Trivale, obișnuiții: Ică,
Nae, Claudia, Gess, Mariana Stefan, Gicu, Sanda, Vlasie... Singura noutate
părând a fi Laura. Se terminase si votca si cafelele. Stabilisem deja ce era de
stabilit, ne repartizasem cumpărăturile pentru revelionul ce aveam sa-l
petrecem împreună şi părea că seara se va sparge devreme. Când s-a terminat
cântecul am auzit-o pe Laura.
—M-am
simțit extraordinar la voi, încât aș putea rămâne până dimineață! Ai mei nu-şi
fac probleme când ies de-acasă cu Titi, dar va trebui să plecăm, suntem așteptați
într-un loc. Atunci a intervenit Titi aruncând întrebarea către noi de parcă îl
fulgerase, şi, tot atunci îi venise şi continuarea.
—Voi
îl știți pe Georgică? Georgică Vasilescu, insistă el. Nu ne dădeam seama şi se
concentră îndreptând tirul spre Ică, precizându-i câteva amănunte. Acesta parcă
îl culesese de undeva...
—Hai
să mergem cu toții la el acasă! Acolo suntem așteptați eu şi Laura.
—Că
bine zici... Tu şi Laura!… Nu e totuna cu zece nebuni!
—Nebuni
frumoși, preciză prietena lui Titi care părea încântată de idee. Până la urmă
n-a fost complicat să ne urnim din loc. În fond băteam la ușă, colindători, ce
să zic! Dacă ne primeau să colindăm şi ne invitau în casă, n-aveam nimic de
pierdut.
Georgică
Vasilescu locuia cu părinții undeva în centru, într-un apartament mare, cu
patru camere aliniate, dând într-un hol uriaș, precum compartimentele unui
vagon de tren. Nu mai știu exact adresa. Părinții au adus pahare şi ne-au
omenit cu vin. Cred că doamna ne-a servit prăjiturele de casă. N-am stat mult,
nu se făcea!... L-am lăsat pe Titi şi Laura, iar noi ne-am retras într-ale
noastre la barul Union.
L-am
mai văzut pe inginerul Georgică Vasilescu înainte de a-l întâlni în uzină de
câteva ori, după sărbători, în sala de spectacole a Teatrului Davila cu o
tânăra frumoasă probabil viitoarea soție. Cea mai frumoasă şi elegantă pereche
din sală, cu o distincție aparte. Mereu în aceeași lojă, dar l-am cunoscut cu
adevărat abia când ne-am întâlnit în secția Cutii Viteze.
296
Mai întâi
stagiar, avansat repede șef de secție şi apoi Director de calitate, cel mai
capabil șef pe care l-am avut! Nu mai era Georgică cel zâmbitor când ne-a
primit în casă. Impunea respect, chiar dacă îmi arăta prietenie. Ar trebui să
folosesc un șir lung de însușiri, pentru al caracteriza deplin. Am să aleg doar
trei: exigent, tehnic, cinstit. Prea exigent, prea tehnic, prea cinstit, pentru
a rezista pe funcție! Şi dacă îmi mai îngăduiți încă o calitate, în contrast
strident cu modul de comunicare din uzină, avea un limbaj ales, cultivat. O
singură dată l-am surprins înghețându-i pe buze o înjurătură, când ieșea furios
dintr-o reuniune. Era greu să reziști director de calitate, dacă le puneai pe
toate la suflet.
Domnul
Ivan Constantinescu spre exemplu, sau OLiviu Păunescu, dintre șefii pe care eu
i-am cunoscut bine, aveau supape. Mai o glumă, mai un făcut cu ochiul, mai o
înjurătură, mai un picior în fund când nu se mai putea!... La Sergiu
Vasilescu(Georgică) era o luptă continua şi serioasă cu morile de vânt, la care
nu renunța.
L-au
ajutat “prietenii” să renunțe. Mi-e dor de Domnul Sergiu Vasilescu. Nu ne-am
mai văzut de o suta de ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu