Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km între Cartierul Trivale şi Colibaşi _ Poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine, ce nu m-a copleşit cu micile ei probleme, ci mai bine zis mi-a conferit o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem fără voia mea şi mă angrenasem în el, cu convingerea fermă că poate fi îmbunătăţit, cu fiecare înfăşurare pe partea activă a profilului în care roata dinţată trăgea pe flancuri mersul credeam eu, înainte.
Lucram la calitate şi încercam cu echipa să-i conving pe cei peste 800 de muncitori direct productivi, cei ce contau cu adevărat la secţia Cutii de viteze ,(Aserţiunea întrutotul activistă era aruncată în faţa celor din serviciile auxiliare, inginerilor şi tehnicienilor, ori de câte ori se găsea vre-un prilej.) încercam deci ziceam, să-i conving pe operatori, cât de dezastruoasă este o abatere de profil sau elice, a roţilor dinţate, fie şi de valoarea aparent nesemnificativă a zecimilor de microni, în războiul pe care îl aveam de purtat cu industria auto a vestului cu adevărat sălbatic. Îmi plăcea jocul dea şoarecele cu elefantul. O fi fiind?...
Fidelitatea şi justeţea aparatelor de măsură şi control din dotare, am învăţat să o măsor cu timpul, nu mi-ar fi dat dreptul la certitudini şi elocinţă, dar s-a dovedit mai târziu că insistenţa mea a lucrat benefic creind deprinderi. Am fost printre cei dintâi practicieni ai controlul statistic în uzină, etalând la posturile de lucru fişele de relevare, uşor modificate de mine pentru a reprezenta vizual, direct şi semnificativ graficul dispersiei valorilor, cu limitele de toleranţă prestabilite, iar ulterior cu limitele calculate ale capabilităţii proceselor. Clopotul lui Gauss căpăta înălţime în detrimentul împrăştieriidispersiei) cu fiecare săptămână de experienţă. La început graficele erau completate de controlorii din echipa mea. Ei treceau din oră în oră, luau o piesă direct din utilaj, o măsurau si înscriau valoarea obţinută la măsurătoare, haşurând coloana care corespundea cotei realizate.
Nu a fost deloc uşor să-i determinăm pe muncitori să îţeleagă rostul acelor hârtii. La început le murdăreau precum nişte copii, demonstrativ, cu uleiul de pe mâini, parcă în ciudă, susţinând că e sclifoseală de birocrat şi pierdere de vreme.
Mai târziu muncitorii au învăţat să-şi completeze singuri fişele, corect, înţelegând importanţa acurateţii demersului şi intervenind la reglajul utilajelor atunci când valorile nu erau centrate către linia lui 0. Şi-au confecţionat singuri panouri de afişaj, au găsit locuri potrivite de amplasare, vizibile. Era munca lor şi o scoteau în faţă cu mândrie.
Iniţial am fost privit ca un fel de zbir, n-o făceam cu plăcere, dar simţeam că e necesar. Nu iertam rebuturile de orice fel, dar mai ales intenţia de a păcăli cu tot dinadisul a unora, şi profitam întotdeauna de situaţiile ivite ca să dau exemple. Unii reglori organizau adevărate comandouri şi în clipele de neatenţie introduceau în montaj containere cu piese neconforme. Erau piese cu abateri mici, nu se putea vorbii de ceva care punea în pericol functionabilitatea produsului final. Se punea în pericol doar rigoarea şi o disciplină tehnologică prestabilită, un mod de lucru care trebuia implementat obligatoriu dacă doream performanţă. Normal, trebuiau intocmite derogări şi după analiza tehnică, piesele se promovau ca produse derogate şi erau supuse unei urmăriri speciale a comportamentului lor în exploatare.
Mult mai tarziu cand Renault-ul a revenit si ne-a aşezat pe o nouă treaptă de dezvoltare, nimeni dintre operatorii din Secţia Cutii de viteze nu s-a mirat când a văzut autoturisme întregi finalizate aruncate la rebut pentru o simplă zgârietură sau viciu de vopsire. Politica îmbrţişată de mine instinctiv, cu consecvenţă îşi dovedise utilitatea.
Realitatea e că, de cele mai multe ori ideile puse în practică de echipa de calitate pe care am condus-o o lungă perioadă, izvorau din discuţiile îndelungi pe care le aveam cu o serie de ingineri tineri şi capabili veniţi direct de pe băncile facultăţilor al coror nume îl aştern cu multă consideraţie în pagină:Ivan Constantin, Voinescu Gh, Vasilescu Sergiu, Păun Oliviu . Toţi de altfel au ajuns manageri de intreprinderi, în diverse etape şi pe toţi îi salut cu respect pe unde vor mai fi.
Mi-a venit în minte o întâmplare şi culmea şi numele ministrului în faţa căruia am comis-o. Tocmai eu care făceam vorbire totdeauna de corectitudine şi principii. Într-o după amiază, la schimbul doi, l-am zărit pe directorul general Nicolae Matea însoţind, mi-am dat seama după atitudine un demnitar de rang înalt al regimului, surprinzător înbrăcat în ţinută lejeră, fără cravată şi costum aferent. Directorul m-a chemat cu un semn şi a făcut prezentările: “Tovarăşul ministru Aurel Costea, şi seful de schimb de la calitate. Hai să mergem pe linia de arbori ambreiaj!” a fost îndemnul după strângerea protocolară a mâinilor. M-am conformat şi ne-am oprit la utilajul care, după cum mi se ceruse, aleza un diametru de 5,5. Avusese loc în reţea un incident din cauza unui ştift ce căzuse din alezajul respectiv. Cutia de viteze a unei Dacii s-a distrus în plin trafic, dar din fericire accidentul n-a avut urmări tragice. Mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta, şi că avea habar de industria prelucrătoare după cum îmi punea întrebările. Am prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi, ceasul rău, (nu ceasul comparator care indica acea poziţie necomformă, celălalt de sub tâmplă) a declanşat deja alarma. Ce puteam face, am simţit privirile panicate ale directorului meu general şi am preluat întreaga responsabilitate. Cu voce sigură i-am explicat ministrului de ce este nevoie de etalonarea mai întâi a dispozitivului de control, intrând pe teritoriul explicaţiilor fidelităţii şi justeţii măsurătorii, mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit, în timp ce rapid am potrivit ceasul comparator în aşa fel încât piesa să apară conformă cu documentaţia. Mi-a ieşit. Putea să iasă şi prost. N-am fost mândru de mine când am ridicat o primă directorială de la casierie în săptămâna următoare, dar nu mi-a căzut rău..
Şi altă întâmplare. Înainte să cumpere, francezii au făcut în uzină o serie de audituri. Printre altele ne-au solicitat înregistrări(date statistice) privind controlul danturilor. Directorul de atunci al ECMA una din cele 7 societătţi în care se divizase uzina, Păun Oliviu mi i-a adus mie pe cap. “Ioane!…” şi-a continuat cu o sintagmă scurtă gen pe ei pe ei pe mama lor, dar mult mai aproape de origine ce începe cu litera f…de la franceză. “Şefu, dar eu nu ştiu bine franceza…” Cu atât mai bine, că-i dai în bărci, şi eşti sigur că nu-ti scapă nici vre-o perlă pe gură.” Responsabil cu perlele era taman dânsul. (Se pare că unul dintre francezi chiar ştia româneşte şi directorul Păun Oliviu n-a rezistat mult, după ce ne-au luat în primire.) “Şi ai de grjă să nu oboseşti prea tare că diseară vi la mine acasă şi mergem la curve. Curvele erau voleibalistele de la Clubul Dacia pe care ECMA le sponsoriza cum se cuvenea pe-atunci, iar Paun Oliviu era tatăl lor, aproape la propriu. O să revin desigur.
Cât priveşte roţile dinţate, tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă, urmăream deformaţiile elicei şi profilului după tratamentul termic. Ar trebui să explic cumva pentru cititorii care nu au avut de-a face cu industria că după ce se prelucrează o roată dinţată, ea trebuie trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade Celsius, pentru că astfel se măreşte rezistenţa materialului. E un principiu pe care l-au descoperit probabil marii gânditori de-a lungul vremurilor, nu ştiu dacă printre ei se afla şi Gânditorul de la Hamangia, dar cu siguranţă contribuţia protocronistă a poporului nostru trbuie să se afle pe undeva şi în acest domeniu.
(Desigur, cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roţilor dinţate şi putem comunica de la egal la egal în cunoştinţă de cauză în continuare.)
Dacă eram specialist în ceva, nu în danturi, eram în grafice. Le făcusem de aşa manieră încât vorbeau singure. Nu ne-a trebuit translator. Aplicam împreună cu tehnologii corecţii la ascuţirea şevărelor(şevărul e o sculă de tăiat danturi), dacă observam o anumită tendinţă de deformare în tratament.
Francezilor le-am făcut o impresie deosebită. Nu ştiu dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale, dar sigur i-am lămurit că, nu numai că sigur coborâserăm din copaci, tehnic vorbind, ci că noi chiar puteam urca în copaci… cu liftul.
Seara m-am dus întradevăr la sală cu Paun Oliviu, să văd o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi lăsasem mască pe franţuji. E aici loc să explic şi de ce-l iubeau fetele, voleibalistele pe Papy. O poveste frumoasă aprope neverosimilă . Intr-o iarna aspră, la Vaslui a organizat răpirea celor cinci moldovence, încă eleve de liceu împreună cu antrenorul Văraru, cel care le formase.
In sărăcia de-acolo, bieţilor părinţi, pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la Clubul Dacia vor devenii campioane mondiale, le-au prins bine grămăjoarele de bani rătăcite printre cănile cu vin din care se gustase pe îndelete.
A trebuit la un moment dat, în viaţa reală de neimaginat, ca fetele să fie înfiate, un matrapazlâc pentru ca Ministerul învăţământului să se lase păcălit şi să aprobe transferul. Astfel că, la nivel de directori, cinci la număr, fiecare si-a mai trecut în acte câte un vlăstar, de fapt o prăjină, dar, tot Oliviu era tatăl lor, că doar el era singurul cu mălaiul..
Fata din imagine sa fie una dintre cele 5 fete ?... Cu siguranţă ei i-am luat primul meu interviu de reporter sportiv. M-a ferit dumnezeu să ajung totusi reporter... 1046-211614-elenabutnaru.jpg
