Schimbul 1
În șpan se intra cam pe la șapte şi
jumătate. Până atunci maiștrii, șefii formațiilor, se informau deja la
260
montaj
care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secție era să treacă pe la
căpătâiul bolnavului. Montajul aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un
spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i
citească pe rând, pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe
specialitatea şi domeniul lui, şi să consemneze conștiincios în propriul carnet
de însemnări, datele din fișa medicală. Rar se întâmpla să găsești bolnavul
sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în
schimbul trei, fără nici o problemă.
Ori gâfâia cu respirația
întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piulițele de
contur din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau
rinichii, ori nu mai funcționa ficatul, ori i se blocaseră sateliții... Să te
ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în
viteza IV-a, ca nebunul! Sau să calce strâmb, pinionul de atac pe roata conică,
să strice pata de contact. Greu să înțelegi viața de cuplu!… Atunci ar fi fost
al dracului de tot!
Fiecare în sinea lui era pregătit
de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toți
specialiștii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai
aveai loc de atâta suflare. Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben
asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii, corpul bolnav al cutiei şi
explica precum un profesor chirurg de prima mână în fața studenților mediciniști,
strânși în jurul mesei de operație, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.
Venise şi directorul, unul dintre
ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau
Scânteie Tomescu… Nu, Scânteie nu, că asta e porecla, celălalt nume nu mi-l
amintesc. I-a făcut semn șefului de secție să iasă afară din banc.
261
—Bădiliță, caută-l pe tovarășul
Miu-lescu şi veniți amândoi la tine în birou.
—Nu intrați să ascultați problema
tovarășe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe
mers înapoi. Eliberez locul!... Îi dau afară pe toți specialiștii lui pește şi
închidem ușa la cabină. Așa se aude mai bine!
—Măi Vasilică, ți-am zis de o mie
de ori, degeaba ești băiat deștept, că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aștept
de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aș mai plăti pe voi, dacă le fac
eu pe toate?...
Iliuță Vasile, maistrul de la
atelierul Diverse, subțire şi pipernicit cum era, când intră pe ușă întârziat
oarecum, își băgă capul între umeri văzând atâta lume strânsă şi trecu mai
departe. De data asta nu se opri în montaj, strecurându-se neliniștit direct
către linia lui de Diverse. Îi dădu ocol, lucrurile păreau în ordine. Controlă
ca de obicei legitimațiile de pe birou şi le puse la locul lor.
Cu inima îndoită își făcu olecuță
de curaj şi se întoarse la montaj. Avea totuși speranță. Tevatura era prea mare
ca să fie generată de furcile şi mărunțișurile sale diverse. A ocolit mulțimea
adunată ce parcă se mai rărise, intrând în montaj nu pe la bancul de probă, ci
pe la celălalt capăt al benzii. Leana, fata care asamblase capace spate în
schimbul de noapte, se îmbrăcase deja să plece acasă, îl văzu şi îl strigă:
262
—Nea Iliuță, o zbârciși în
cozoroc!... De la trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic,
intrai matale pe țeava tunului. Ai avut noroc!...
De
unde luase nebuna expresia aia cu „zbârcitul în cozoroc” nu pot să știu, că
nici în dicționarul de expresii românești n-am găsit-o!… Poate de la șapca ce-o
purta șmecherește pe ochi… Îi înflorise un zâmbet în interior ca o dâră
luminoasă pe suflet, dar nu-l dădu pe față, nu-l afișă în pervaz… De n-ar
rezolva ăștia problema toată ziulica, aş scăpa de necaz! Poate mi-aș mai reveni
o țâră!
Trecu mai departe pe la celelalte
posturi unde se asamblau piesele din atelierul lui. Își notă în carnețel
stocurile şi se grăbi să ajungă la ședința operativă. O ședință scurtă de cinci
minute în care comunica reglorilor prioritățile zilei.
În general operatorii știau ce au
de făcut. Își trăgeau piesele de la operațiile anterioare în coșuri, sau în
cutii de metal agățate cu un cârlig, târșindu-le direct pe ciment, porneau
utilajele să se încălzească, mai schimbau o vorbă între ei sau plecau după
vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a doamnei cu nume de floare,
ceva mai ofilită ce e drept. Trandafir sau Bujor o chema, nu sunt sigur, n-am
apucat-o prea mult că a ieșit la pensie. Cred că Bujor… Oricum nu contează prea
mult!
Bujor
era doar numele căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuțit cu
pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghișeu numai ghimpi de trandafir...
Găseai la ea doar burghie obișnuite şi pietre de polizor.
—Ce
crezi dumneata că vidia crește pe câmp? Costă parale! De unde să ia statul să
vă dea la toți? Descurcă-te şi matale cum poți! Şi te întorceai tâmp ca boul în
jug... Mama ei de viață, cum să ari pe câmp, fără plug!?
263
Îl auzeam pe meșterul Ilie din
punctul meu de control final:
—Ce dracu băi Sora, iar n-ai avut
pătrate la montaj! Sora, nefiind vreo soră de caritate ci reglorul care
răspundea de pătrate. Era el mai lent, mai încet de felul lui! Dădea din cap,
te aproba, dar până să-şi clintească picioarele dacă îl trimiteai undeva, mai dura…
Nu vreau să abuzez de răbdarea
dumneavoastră şi nici să vă provoc simțul tehnic, dar când am scris Gușterele,
câțiva comentatori avizați de care eu în general țin seamă, cum ar fi Dumitru
Ungureanu, mi-au reproșat că romanul meu ar fi trebuit să aibă mai mult epic.
Dimpotrivă,
prietenii mei albaștrii Ică şi Nae, când am vrut să dau drumul la tipar ediției
a II-a şi le-am citit noutățile din carte — schimbând şi titlul în Albaștrii.
Dosarul, de data asta — m-au certat pe drept că Uzina, capitolul pe care îl
parcurgem acum împreună iubite cititor, o fi epic dar nu are legătură cu albaștrii.
„Şi-a pierdut spiritul alert, captivant pe alocuri şi pe deasupra are multe
lungimi care nu interesează, devine plicticos. Adaugi prea multe nume noi,
practic e o altă carte. Şi nici măcar nu pui accentul pe trăirile tale, să te
împlinească în calitate de personaj!” (Pot să fiu de acord, rațional cum sunt,
cu vorbele amicilor mei, dar nu întrutotul. Uzina mi-a nivelat reliefurile, m-a
trântit din înaltul cerului cu brutalitate într-o altă viață ce a devenit până
la urmă viața mea, cu plictisuri, monotonie, lentoare, uzură şi multă ceață...
Eu
264
am
suportat timp de 40 de ani atmosfera aceea. M-am adaptat, am viețuit acolo!
Vreau să văd, dumneavoastră cât rezistați doar să citiți cartea?... O să revin
fără îndoială. Dar să reiau dimineața de unde o lăsasem în biroul șefului de
secție Vasile Bădiliță…
—Nea Petrică ești matale Mare Șef
la calitate, da am să te rog azi să privești situația ca un secretar de partid.
Directorul se așezase în capul mesei pe scaunul șefului de secție şi continuă
amical. Scaunul, unul special, era reconstruit dintr-o banchetă de Dacie.
Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de la Montajul general.
Controlorii noștri mergeau des la Finisări să probeze cutiile reclamate pe
pista de încercări. S-a împiedicat vreunul de el, uitat pe undeva şi l-a
aruncat în camionetă. Unde să-l lase, că în banc era deja unul? L-a dus în
laboratorul lui Staicu. L-a văzut Bădiliță într-o zi, scaunul, şi l-a
confiscat. A chemat tâmplarul, i-a dat sarcină să-l aranjeze, să-i facă un
cadru şi să-l ducă sus la el în birou.
—Bun fotoliu ți-ai tras Vasilică!
Are vreun buton, vreo manetă? Se dă pe spate când te culci? Cine îl întinde,
tu, sau Mioara secretara?... Bădiliță se roșise tot! Un băiat fin, educat…
—Hai, că nu te spun la nevastă!
(Sigur, după vorbă, nu mai am dubii, era directorul Liviu Păunescu, nu era
Ivan!). Reluăm.
—Nea
Petrică, omule, avem o problemă. Nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e
supremă în socialismul tău şi al meu multilateral dezvoltat, după cum până şi
tu ai aflat!...(Mucalit directorul Liviu! Îl cam lua peste picior pe Miu, dar
tot el apoi îi semna din când în când câte-un ștat de prime, după nevoi… Nu se
supăra!).
265
—E momentul să ne gândim şi la
oameni că ei au muncit, nu au stat de vorbă ca noi amândoi. Nu știu cum le vom
acoperi salariile? Şi dacă blocăm montajul va trebui să demontăm sute de cutii,
pierdem câteva zile!… Cel mai grav e că va sta banda la Automobile! Ne trezim
cu primul secretar peste noi. Mai analizează, ia-l pe Bădiliță, analizați
împreună! Cu specialiștii tăi, cu Surditu, cu Minciu, cu Ionescu ăla albastru
de la pinioane(după ce căpătasem ceva experiență la atelierul diverse, am fost
avansat controlor în atelierul de pinioane), că e mai liber la bibilică şi
poate scrie şi-o poezie… Îl cooptați pe Iordache de la tehnologi… Să mai lase
afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii şi pun securiștii
la treabă! Cât de specializat o fi fost el la Gleason, în America!... (Vasile
Iordache, inginer tehnolog, îl ducea mintea, cunoștea bine utilajele. El fusese
dincolo de ocean trimis de uzină să le ia în primire.
Făcea uneori câte un ghișeft în
particular, mai un cuplu conic de Rabă, mai unul de tractor… Venea noaptea din
Colibași, când nu se lucra pe linie, da drumul la mașini şi prelucra piesa
singur din operație în operație. Binevoitori să ducă informația unde trebuie,
se găseau!… Rămâneau urmele deh! Se mai dereglau utilajele, utilajele vechi, nu
le mai corespundeau gradațiile la reglajul fin…).
Liviu își continuă poezia,
coborându-și vocea de unde o ridicase, ritos ca un director ce era.
—Corectați pata de contact la cuplu
conic şi asigurați-vă că băgați în tratament loturi de piese bune.
266
În plus, pune băieții tăi să facă
măsurători, să vedem dacă nu cumva nu mai reușim să stăpânim deformațiile din
tratamentul termic. Nu te învăț eu. Aștept un raport.
—Domnule Director am înțeles şi am
atâta experiență încât credeți-mă știu ce trebuie să fac! Putem să ne dăm în
cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i dăm de
hac! Nu-l putem preveni, nu-l putem aduce în parametrii, el se rezolvă doar de
la sine! (Recitind textul la corectură mi-a sunat strâmb ceva la ureche. Un
secretar de partid trebuia să-i zică tovarășe, directorului… Nu domnule! Suna
al dracului de rău!... Să nu fi fost pe vremea astalaltă?(anii se pun ușor). Că
şi după revoluție până au venit francezii, o perioadă, tot așa se întâmpla!…
Fac o confuzie?... N-o fi fost
Liviu Păunescu directorul? Să fi fost Scânteie?… Știți deja că eu, autorele, nu
stau bine la capitolul memorie. Ca prozator, diletant oarecum, aprind focul
doar ca să iasă fum. Nu vreau să reproduc uzina în date exacte, într-o ordine
firească a lucrurilor, nu fac istorie. Eu descriu generalități semnificative,
întâmplări, tipologii, dintr-o altă lume în care intrasem fără voia mea.)
—Petrică, eu zic totuși că ne înșală
şi bancul! Adăugă Bădiliță șeful de secție, concesiv, de pe scaunul cam tare pe
care se așezase. Între timp secretara a adus cafelele aburinde. Bădiliță, după
pauza olfactivă necesară privirii… a continuat.
—O să-l pun pe meșterul Pană cu
mecanicii lui să schimbe flanșa şi rulmenții bancului de probă. Că şi motorul
l-ai auzit parc-ar fi de tanc! Zgomotul se transmite de la motor la cutie...
Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversația, nu mai era interesat. Sorbea
din cafea şi cu ochii concomitent altundeva, exclamă:
267
—Păsărică mică, văd că ai pus cafea
amară de la Vasilică şi dulceață de la tine! Mâine dimineață faci un ocol şi
vii la mine la birou să-ți dau un pachet de Jacobs, să ai pentru protocol! (Da,
era precis Liviu Păunescu!…prietenul meu de mai târziu, Dumnezeu să-l
odihnească.)
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu