Concursul Național de Proză Marin Preda

 

Scriam la ultimele pagini ale romanului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă și pe mal a apărut gușterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn, dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranță un cufăr din margine aparținea tatălui meu. Aș fi putut afla în sfârșit acolo manuscrisul lui(tata scrisese înaintea mea un roman despre tata-mare Tobârlan și despre satul Merișani, dar manuscrisul se pierduse). Pe cufărul din marginea cealaltă, un desen ca un cod de bare comercial și dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel din mijloc trebuia să fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu… Veneau unii să caute dacă mai ține acolo cămașa lui verde și centura.

Coada micuței reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din față se proptiseră în mal și ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă dilatată de atenția cu care îl studiam, ca să-l pot descrie, gușterele creștea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să țâșnească să-și apuce prada. Împrejur liniștea devenise apăsătoare. Pierise și zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a gușterului se înnegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reușisem să stau de vorbă în cer cu personajele romanului...

Așa s-a terminat Gușterele. Banal. Nimic de senzație. Am rămas cu cerul gurii amar. De parcă i s-a luat culturii de guștere întreg bugetul prin ordonanță de urgență, pentru echilibrarea balanței externe. Speța gușterului a fost lăsată în declin, aproape să piară natural. S-a produs în timp o mutație în ouăle de guștere și puietul, dramatic e tot mai rar. Cine să mai investească în educație? Cine să mai citească? N-am avut în vedere acest aspect. Ar fi trebuit să fiu mai circumspect.

Mi-am adus aminte, la Siliștea-Gumești după ce lui Marin Preda i-au apărut Moromeții, nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva, până nu începe să circule în Merișani sau în altă parte pe unde se află neamurile, informația. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte.

Contez pe faptul că neamurile mele în păr, nu prea se omoară cu lectura. Nu fac nici casă bună cu internetul și n-am nici știre că sunt prieten pe facebook cu vreo nepoată de văr.

Ștefan Mitroi, un alt mare scriitor, în romanul lui special, Goarna lui Tuturuz, oglindește în pagini memorabile drama destructurării satului românesc. Spun special, pentru că în satul părăsit de oameni însuflețesc obiectele, casele ca personaje vorbitoare, turla bisericii, sufletele mormintelor călătoare, care discută între ele și acționează în căutarea ultimilor locuitori plecați la București. El a rezolvat asta din start, strict vorbind, n-are cum să se mai afle în conflict cu neamurile…

Am avut și eu o sclipire strategică, recunosc premeditată, să le ofer înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia dintre neamuri câte un Gușterele, în viu. Ieri am bătut la prima ușă, spăsit. M-a primit o verișoară de mătușă, Melania. Nu ne mai văzusem de mulți ani. Avea un animal canin în casă care tot mârâia. I-am pus Gușterele pe masă, la care m-a întrebat:

— Costă bani? și subtilă… Mușcă?

— Doamne ferește, nu costă nimic și n-are nevoie de cușcă! Eu sunt mulțumit doar să-l ții în bibliotecă, dar nu din milă! Dacă nu-l deschizi, nici nu știi că ai în casă o reptilă…

Uite-așa se întâmplă, de păcătuiește omul cu gura!

N-a fost să fie nepoată de văr!... Cel care m-a contactat într-o seară pe facebook, a fost un nepot de verișoară!...

„Bine v-am găsit unchiule! Sunt Alin Voica, băiatul Lucicăi lui Nilă, nepotul lui Nilă fratele tatălui dumneavoastră. Tocmai ce citesc Gușterele, despre neamul nostru al Tobârlanilor, dar și al Dogarilor după mama.

Am întrebat-o pe mama dacă are numărul dumneavoastră de telefon. Nu îl mai are. Aș dori să vă invit când ajungeți la Merișani la o cafea/ ceai/ pahar cu vin/... să vedeți cum am început să reamenajez „Cârciuma lui Nilă”, pe locul de casă ce l-a lăsat Petre Dogaru, bunicei mele Aurica. I-am spus locului, Casa Dogarului Arena și aici construim și reconstruim chestii legate de neamurile noastre comune.

Interesantă ideea să transformați Gușterele într-un roman mai mare și să-l numiți Tobârlanii, am citit pe blogul dumneavoastră și am mai auzit ceva, încă nu mi-e clar, că ați vrea să înființați la noi în Merișani, Ferma Gușterilor. Merită, se simțea nevoia. Satul nostru merită un viitor, lucrez și eu în sensul acesta.

Vă mulțumesc pentru prietenia pe facebook, v-am salvat în memorie și numărul de telefon. Înțeleg că v-ați mutat în București. Eu și soția locuim tot în București, ne putem vedea și aici, când aveți timp.

Ideea cu Casa Dogarului Arena mi-a venit când m-am apucat de restaurarea casei și a curții, căci se dărâmau grajdurile lui Nilă pe noi. Și așa am început să recuperez trecutul. Reamenajând curtea, am văzut că de fapt iese o foarte drăguță(nu găsesc alt termen momentan) arenă de gătit, de petrecut în aer liber și de concerte într-un cadru natural(eu am terminat filozofia, dar mă ocup de muzică. Sunt organizator de evenimente la Side Entertainment.).

Anul trecut, pe 13 septembrie, am făcut inaugurarea arenei încercând să adun alături, cât mai multe dintre neamuri și prietenii. A fost în grabă și nu am reușit să comunic cu toți. Dar anul acesta lucrez pentru Ediția II-a (tot ca dumneavoastră pentru Guștere!) și aștept să veniți să ne întâlnim, dacă s-ar putea cu toate neamurile.

Mi-a venit în minte dintr-o dată o grămada ordonată a unui meci de rugby, spinările încovoiate ale jucătorilor, legând cu umerii încleștarea echipelor în cele două capete de pod. Pe sub pod, printre picioarele încordate ale jucătorilor, se strecura ca o idee, ovalul mingii. Ar fi trebuit doar s-o prind și s-o arunc înapoi la un coechipier, pe aripă.

Genială regula descoperită de inventatorul acestui sport, ca totdeauna jucătorul care primește pasa să se găsească în urma mingei. Înaintezi numai privind înapoi, ca să poți depune mingea în terenul de țintă și să obții eseul. Și mai poți câștiga puncte dacă reușești să arunci cu piciorul mingea printre buturi.

Mi-a plăcut nota optimistă a nepotului meu, deschisă către un posibil viitor, dar și privind în urmă în respectul tradițiilor!

 

De câteva zile am primit o înștiințare de la CLCPT Teleorman că sunt invitat ca laureat al Concursului Național de Proză Marin Preda, la Alexandria pentru a-mi ridica premiul pe 9 octombrie. Nu vă speriați, am revăzut textul trimis, e o continuare a Fermei Gușterilor, sau o întregire pentru ediția II-a, ce se caută încă. N-are cum să câștige Marele Premiu!(După rezonanța Moromeților m-am luat, când am ales titlu romanului meu care mă reprezintă cel mai bine, Tobârlanii!).

Oricum mă voi bucura, ghinionist cum sunt și de premiul unei reviste literare. Am și o preferință nu v-o spun!...

Dar pentru că veni vorba de ghinion trebuie să vă povestesc, așa simt. Nu am apetență la premii și în general trimit foarte rar la concursuri. Mi s-a întâmplat, am trimis volumul Glonț de argint cu ani în urmă la concursul Nora Iuga, aflat în finala printre cele 10 volume calificate, nu știu din ce motive finala nu s-a mai desfășurat!... Mai acum doi sau trei ani luând premiu la Concursul Național Ioan Slavici, abia așteptând să mă întâlnesc cu prieteni din Cluj și de aiurea, la ceremonia obișnuită în cadrul Conferințelor Tribunei, conferința respectivă nu a mai avut loc și am primit diploma prin poștă.

Si iată că vine acum acest premiu drag mie, cum cel mai iubit dintre scriitori și e anunțat la televizor Cod Roșu de ploi...