PORTALUL — partea II-a

 

Moto / Cel ce pierde drumul e bucuros și de cărare

Proză premiată la Concursul Național de Proză Marin Preda. Alexandria 2025

 

Las pagina Word unde-mi făceam transcriptul, în plata Domnului, și, mă uit contrariat pe ecranul televizorului rămas deschis, la nebunii ăia de pompieri ce se imortalizau zâmbitori în fața obiectivului aparatului de filmat, de pe umărul operatorului de la Antena 3 CNN. Îmi-este cu neputință să aleg terifiantul, între căștile dispuse simetric în cadru, şi flăcările iadului isterizate în spate de o amenințare iminentă. Se întâmplaseră multe în bisericuța aceea ciudată, bântuită de fantasme, pe lângă care  nimeni nu mai dorea să treacă după ce se lăsa întunericul.

Mă nene, nu poate fi decât lucrul dracului în casa popii, cel care arde în flăcări!...

„Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea!”–(Marcul 1, 24)

Mi-am adus aminte deviza scrisă pe frontispiciul site-ului Șapte Izvoare și îl recunosc îmbătrânit pe schimnicul care dădea interviul la CNN.

Locul magic unde se petreceau toate câte se petreceau, era plasat undeva pe dealul Valea Radului, la jumătatea drumului național între Pitești și Curtea de Argeș, lângă satul Vâlcele. Există un indicator stradal îndreptat spre pădure și, trecând un podeț, ajungi la un copac ce are scris pe un panou agățat că trebuie păstrată tăcere până ajungi la bisericuța unde se țin slujbele de duminică. Acea bisericuță luase foc.

Din spatele bisericuței pornesc șapte poteci care la un moment dat se împletesc și se despart apoi. Poți întâlni șapte troițe așa că e greu să alegi pe care dintre cele șapte vrei s-o urmezi, până să ajungi la praguri. Riscul e fără egal căci doar unul dintre pragurile pe sub care trece izvorul deschide portalul cerului, ca să-ți poți vedea dinainte viitorul ce urmează să-l trăiești. Celelalte șase, deschid porțile iadului... Și nu ți-e totuna ce vrei să alegi.

De aceea renunțase la proiectul pilot. Larry Page! Primul dintre magnații lumii care a vrut să se implice financiar. Zona însă începuse să se dezvolte. Heliportul de pe lac era gata și se ridicaseră deja câteva locuințe lacustre. Tot mai mulți afaceriști și turiști dădeau târcoale locului și treceau pe la bisericuță să se închine mai ales duminica, să dea un acatist, și să poată asista la slujbă.

Pe domeniul Tobârlanilor(cel din Merișani nu cel de pe Insulă), după ce câștigaseră în contencios procesul cu statul, își începuse activitatea Ferma Gușterilor, plasată în apropierea barajului la podul de fier, în marginea parcului unde își avusese în vremea comuniștilor sediul cei de la Metale Rare. Aprobarea de la ministerul mediului fusese respinsă inițial şi Tobârlanii s-au judecat  într-un proces la Înalta Curte de Casație. Reclamaseră unii că ouăle acelea de guștere, materia primă, izvorul vieții pentru Fermă, nu proveneau de pe Terra fiind aduse de pe insula lor din cer şi nu se găsea în jurisprudență  un caz similar. Adevărul e că bătaia mare tot pe granturile europene era! Pare că ochiul dracului își băgase coada şi în afacerea gușterilor.

De când se aflase că în scopul valorificării tuturor minunilor posibile și imposibile din zonă, aterizase pe heliportul din Merișani și Elon Musk, mult mai curajos și dispus să riște în afacerile lui, decât Larry Page. Nu se mai discuta despre nimic altceva în localitate și împrejurimi.

Venise cu un Starlink micuț(un aparat de zbor multifuncțional care se putea andoca direct în apă pe o platformă construită la coada lacului). Adusese cu el și șapte mini-sateliți însoțitori, ce se instalaseră deasupra localității dispuși sub forma Carului Mare. Se vedeau doar noaptea șapte luminițe fixe, astfel că Nae Chiorul din Capul Piscului își asumase riscul să declare că apariția pe cer a dublurii Carului Mare, e un semn rău. Fiecare dintre sateliți avea în vizor tot ce mișca pe cursul unui izvor, dar și ei la un moment dat încurcaseră potecile. Totuși, Proiectul celor 7 Izvoare părea să prindă consistență.

Musk a vorbit cu călugărul și în același timp, agnostic cum era, a consultat AI (inteligența artificială) despre cunoașterea viitorului, aflând că în multe religii (creștinism, iudaism, islamism), Dumnezeu este atotputernic, atotștiutor și atemporal — adică, dincolo de timp. În această viziune, Dumnezeu cunoaște deja tot ce se va întâmpla în viitor. Credincioșii afirmă adesea că Dumnezeu are un plan, dar oferă și liber arbitru, ceea ce creează o tensiune interesantă între predestinare și libertate.

Elon Musk venise în cap cu ideea de a marca cu semne poteca din pădure ce ducea la portalul ascuns, dar își dăduse la timp seama că afluxul celor interesați să treacă pe sub portal, să-și cunoască dinainte viitorul, ar fi putut deveni catastrofal. Fenomenul nu ar fi putut să fie ținut sub control și s-ar fi transformat ușor într-un conflict global. Șansa de a reveni la prezent atotștiutor,  din călătoria în viitor, n-ar avea nici un rost. Ar fi ca și cum te-ai urca și te-ai da jos de pe cal la prima lecție de călărie, alegând, e alegerea ta, să fi absent. Mă rog, așa ceva!...

În plan filozofic, gânditori ca Spinoza, Descartes, Kant sau Nietzsche au oferit interpretări diferite ale ideii de Dumnezeu — de la o forță abstractă a rațiunii universale, până la o construcție umană necesară moralității. Există și curente care văd ideea de Dumnezeu ca o proiecție a dorinței umane pentru sens.

Știința nu afirmă și nici nu neagă existența lui Dumnezeu. Ea lucrează cu ipoteze testabile, iar Dumnezeu nu este o ipoteză testabilă. Însă unii oameni de știință (precum Einstein) au folosit un limbaj aproape religios când vorbeau despre ordinea Universului. Dacă Universul funcționează complet determinist (cum credea Laplace), atunci o „inteligență infinită” ar putea calcula fiecare eveniment viitor. Totuși, mecanica cuantică a introdus incertitudine și probabilitate: nu putem știi totul exact, chiar dacă avem toate datele. Chiar și dacă Dumnezeu sau altă ființă ar cunoaște viitorul, noi nu avem acces complet la el — am putea primi doar un eșantion, poate pentru că nu am putea suporta acest lucru sau pentru că viața are nevoie de incertitudine.

Ce-o fi vrând să insinueze autorul introducând aceste considerații seci, demne de raționamentul unei inteligențe artificiale? Poate că însuși Elon Musk, pe modelul trumpist al fostului său prieten, a fost cel care a stârnit focul, ca să poată veni cu echipele lui de pompieri în costume ignifuge de culoare neagră, cu gușterele de culoare verde închis, așezat ca siglă în dreptul inimii? Văzuse din aparatul lui de zbor și ceruse detalii de la flotila de sateliți cu privire la ce sunt ființele acelea din curtea fermei așezate ordonat în grupulețe, întinse la soare, ca într-o sesiune de brainstorming. I s-a părut ceva nefiresc,  le-a făcut o poză și a trimis-o către chat GPT formulând întrebarea:

„Ce reprezintă ființa gușterului și ce simbolizează el în diversele culturi și religii?”

ChatGPT a răspuns în două secunde: Gușterul (sau șopârla) este un simbol fascinant și ambiguu, iar semnificația lui variază mult între culturi, religii și epoci. În general, este asociat cu supraviețuirea, regenerarea, adaptarea și lumea umbrelor. Iată câteva interpretări relevante:

1. Simbolism universal (arhetipal / mitologic).

Regenerare / Renaștere: fiindcă își poate pierde și regenera coada, gușterul simbolizează capacitatea de a supraviețui și de a te reinventa. Acest aspect e des întâlnit în mituri despre transformare.

Supraviețuire / adaptabilitate: se strecoară, se ascunde, își reglează temperatura — e un simbol al prudenței și rezilienței.

Lumina și umbra: pentru că se mișcă între soare și locuri întunecoase, poate simboliza și dualitatea dintre conștient și inconștient, rațiune și instinct.

2. Grecia și Roma antică.

În mitologia greacă, nu apare frecvent, dar era uneori asociat cu zeița Gaia (Pământul), ca o ființă telurică, primitivă.

În Roma, gușterul care hibernează, simboliza moartea urmată de renaștere, fiind pictat uneori pe morminte sau în mozaicuri casnice ca simbol al ciclului vieții.

3. Culturi precolumbiene (azteci, mayași).

Șopârlele / reptilele mici erau asociate cu zeii subterani sau cu puteri magice legate de foc, pământ și transformare. Ele puteau fi văzute ca mesageri între lumi: între cea vie și cea a morților.

4. În Africa.

În anumite triburi africane, gușterul este un animal solar, care aduce noroc. Alteori e văzut ca simbol de viclenie și avertizare — apare brusc, fuge, trage un semnal de alarmă.

5. În tradițiile orientale (China, India).

În China antică, gușterul era considerat un animal inferior dragonului — dar rudă apropiată, deci posedând puteri latente.

În unele texte hinduse, reptilele mici simbolizează forțele karmice minore, care pot înclina balanța în bine sau rău, în funcție de acțiunile umane.

6. În tradiția creștină.

Nu are un rol major, dar uneori apare ca simbol al ispitei, păcatului ascuns, fiind asociat cu șarpele din Eden.

Alteori, în bestiarii medievale, șopârla care fuge din fața luminii poate simboliza omul care fuge de adevăr sau de „lumina lui Hristos”. Totuși, în unele fresce medievale apare și ca simbol al vigilenței sau răbdării, în funcție de context.

7. În vise și psihanaliză (Jung, Freud).

Gușterul este interpretat ca o manifestare a instinctelor primitive, a umbrelor psihice.

Poate semnifica frica de ceva ascuns în interiorul tău, dar și puterea de a te transforma dacă îți accepți partea întunecată.

Concluzie.

Gușterul este un simbol ambivalent:

pozitiv: renaștere, adaptare, discreție, înțelepciune tăcută, protecție.

negativ: ispită, frică, viclenie, lăcomie sau lucruri ascunse.

      Cum e interpretat, depinde de contextul cultural sau simbolic în care apare. Dacă ai un context specific (o carte, un vis, un tablou, o poveste), pot adapta interpretarea pentru acel caz.

 

            Ispititoare propunere, dar cum să las AI-ul să-mi scrie romanul? Eu ce mai fac?...

            Șapte zile a ars pădurea. A rămas în urmă aiurea un deal de cenușă și scrum. Cele șapte izvoare dispăruseră și ele în fum. În cea de-a șaptea zi, pe înserat, un lanț ordonat de gușteri plecând în pelerinaj de la Fermă, au trecut peste podul de fier și baraj, și urcând pe deal în Valea Radului și-au făcut cărare până la portal, cu dorința să se întoarcă pe Insula Tobârlanilor din cer de unde proveniseră.

Dimineața, urmele lăsate de gușteri fuseseră spulberate de vânt.

(O posibilă continuare/completare pentru ediția II-a a romanului Ferma Gușterilor)

S-au decernat premiile la Festivalul Marin Preda

 

O minunată poveste s-a desfășurată ieri la Alexandria, la cel de-al XIX-a Festival Național de Literatură Marin Preda, unde o pleiadă de oameni frumoși s-au înrolat ca voluntari în războiul cu TIMPUL. Măcar pentru o clipă, ceata aceea de Feți Frumoși au încercat să-i oprească Zmeului Zmeilor, înaintarea. Și pot spune cu mâna pe inimă că mie mi se pare că au reușit!

S-a vorbit cu căldura despre cel mai iubit scriitor și mulți alți fii ai locului, teleormăneni de elită ai culturii, îmbogățind cu slova și faptele lor un ținut altfel sărac, precum i-a mers numele.

Ar deveni plicticos să stau și eu acum să scriu în cărțulia adusă de academicianul Mircia Dumitrescu artistul plastic, numele combatanților în festival, căci ei încă mai au războaie de dus.

Cu un război adevărat la graniță am învățat cu toții că e nevoie, ca să fie liniște și pace, să ne înarmăm ca să ne descurajăm dușmanul.

Să nu uităm, și cultura își are în momentul de față, războiul ei cu vremurile! Si armele noastre nu pot fi decât acelea de a ne păstra și a ne cultiva valorile. Ce bine că au fost de față în amfiteatrul Colegiului Național Mircea Scarlat și dascăli și elevi.

Poate tocmai de aceea când președintele Consiliului Județean Adrian Ionuț Gâdea a anunțat că au fost declanșate licitațiile pentru reparația și consolidarea casei lui Marin Preda în vederea transformării ei în Casă memorială, în sală s-au stârnit ropotele de aplauze.

Mulțumiri domnului Ștefan Mitroi directorul festivalului și tuturor organizatorilor!

Premiul I- Cristina Ardelean și Dan Marius Cosma; 

Premiul a II-lea- Călina Stroe, Cătălina Panaitescu și Ion Toma Ionescu; 

Premiul al III-lea- Stepan Cristian Davis Traistă, Elena Stan și Lia-Gabriela Stancu.

Fotografii Cristina Florescu

Concursul Național de Proză Marin Preda

 

Scriam la ultimele pagini ale romanului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă și pe mal a apărut gușterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn, dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranță un cufăr din margine aparținea tatălui meu. Aș fi putut afla în sfârșit acolo manuscrisul lui(tata scrisese înaintea mea un roman despre tata-mare Tobârlan și despre satul Merișani, dar manuscrisul se pierduse). Pe cufărul din marginea cealaltă, un desen ca un cod de bare comercial și dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel din mijloc trebuia să fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu… Veneau unii să caute dacă mai ține acolo cămașa lui verde și centura.

Coada micuței reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din față se proptiseră în mal și ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă dilatată de atenția cu care îl studiam, ca să-l pot descrie, gușterele creștea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să țâșnească să-și apuce prada. Împrejur liniștea devenise apăsătoare. Pierise și zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a gușterului se înnegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reușisem să stau de vorbă în cer cu personajele romanului...

Așa s-a terminat Gușterele. Banal. Nimic de senzație. Am rămas cu cerul gurii amar. De parcă i s-a luat culturii de guștere întreg bugetul prin ordonanță de urgență, pentru echilibrarea balanței externe. Speța gușterului a fost lăsată în declin, aproape să piară natural. S-a produs în timp o mutație în ouăle de guștere și puietul, dramatic e tot mai rar. Cine să mai investească în educație? Cine să mai citească? N-am avut în vedere acest aspect. Ar fi trebuit să fiu mai circumspect.

Mi-am adus aminte, la Siliștea-Gumești după ce lui Marin Preda i-au apărut Moromeții, nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva, până nu începe să circule în Merișani sau în altă parte pe unde se află neamurile, informația. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte.

Contez pe faptul că neamurile mele în păr, nu prea se omoară cu lectura. Nu fac nici casă bună cu internetul și n-am nici știre că sunt prieten pe facebook cu vreo nepoată de văr.

Ștefan Mitroi, un alt mare scriitor, în romanul lui special, Goarna lui Tuturuz, oglindește în pagini memorabile drama destructurării satului românesc. Spun special, pentru că în satul părăsit de oameni însuflețesc obiectele, casele ca personaje vorbitoare, turla bisericii, sufletele mormintelor călătoare, care discută între ele și acționează în căutarea ultimilor locuitori plecați la București. El a rezolvat asta din start, strict vorbind, n-are cum să se mai afle în conflict cu neamurile…

Am avut și eu o sclipire strategică, recunosc premeditată, să le ofer înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia dintre neamuri câte un Gușterele, în viu. Ieri am bătut la prima ușă, spăsit. M-a primit o verișoară de mătușă, Melania. Nu ne mai văzusem de mulți ani. Avea un animal canin în casă care tot mârâia. I-am pus Gușterele pe masă, la care m-a întrebat:

— Costă bani? și subtilă… Mușcă?

— Doamne ferește, nu costă nimic și n-are nevoie de cușcă! Eu sunt mulțumit doar să-l ții în bibliotecă, dar nu din milă! Dacă nu-l deschizi, nici nu știi că ai în casă o reptilă…

Uite-așa se întâmplă, de păcătuiește omul cu gura!

N-a fost să fie nepoată de văr!... Cel care m-a contactat într-o seară pe facebook, a fost un nepot de verișoară!...

„Bine v-am găsit unchiule! Sunt Alin Voica, băiatul Lucicăi lui Nilă, nepotul lui Nilă fratele tatălui dumneavoastră. Tocmai ce citesc Gușterele, despre neamul nostru al Tobârlanilor, dar și al Dogarilor după mama.

Am întrebat-o pe mama dacă are numărul dumneavoastră de telefon. Nu îl mai are. Aș dori să vă invit când ajungeți la Merișani la o cafea/ ceai/ pahar cu vin/... să vedeți cum am început să reamenajez „Cârciuma lui Nilă”, pe locul de casă ce l-a lăsat Petre Dogaru, bunicei mele Aurica. I-am spus locului, Casa Dogarului Arena și aici construim și reconstruim chestii legate de neamurile noastre comune.

Interesantă ideea să transformați Gușterele într-un roman mai mare și să-l numiți Tobârlanii, am citit pe blogul dumneavoastră și am mai auzit ceva, încă nu mi-e clar, că ați vrea să înființați la noi în Merișani, Ferma Gușterilor. Merită, se simțea nevoia. Satul nostru merită un viitor, lucrez și eu în sensul acesta.

Vă mulțumesc pentru prietenia pe facebook, v-am salvat în memorie și numărul de telefon. Înțeleg că v-ați mutat în București. Eu și soția locuim tot în București, ne putem vedea și aici, când aveți timp.

Ideea cu Casa Dogarului Arena mi-a venit când m-am apucat de restaurarea casei și a curții, căci se dărâmau grajdurile lui Nilă pe noi. Și așa am început să recuperez trecutul. Reamenajând curtea, am văzut că de fapt iese o foarte drăguță(nu găsesc alt termen momentan) arenă de gătit, de petrecut în aer liber și de concerte într-un cadru natural(eu am terminat filozofia, dar mă ocup de muzică. Sunt organizator de evenimente la Side Entertainment.).

Anul trecut, pe 13 septembrie, am făcut inaugurarea arenei încercând să adun alături, cât mai multe dintre neamuri și prietenii. A fost în grabă și nu am reușit să comunic cu toți. Dar anul acesta lucrez pentru Ediția II-a (tot ca dumneavoastră pentru Guștere!) și aștept să veniți să ne întâlnim, dacă s-ar putea cu toate neamurile.

Mi-a venit în minte dintr-o dată o grămada ordonată a unui meci de rugby, spinările încovoiate ale jucătorilor, legând cu umerii încleștarea echipelor în cele două capete de pod. Pe sub pod, printre picioarele încordate ale jucătorilor, se strecura ca o idee, ovalul mingii. Ar fi trebuit doar s-o prind și s-o arunc înapoi la un coechipier, pe aripă.

Genială regula descoperită de inventatorul acestui sport, ca totdeauna jucătorul care primește pasa să se găsească în urma mingei. Înaintezi numai privind înapoi, ca să poți depune mingea în terenul de țintă și să obții eseul. Și mai poți câștiga puncte dacă reușești să arunci cu piciorul mingea printre buturi.

Mi-a plăcut nota optimistă a nepotului meu, deschisă către un posibil viitor, dar și privind în urmă în respectul tradițiilor!

 

De câteva zile am primit o înștiințare de la CLCPT Teleorman că sunt invitat ca laureat al Concursului Național de Proză Marin Preda, la Alexandria pentru a-mi ridica premiul pe 9 octombrie. Nu vă speriați, am revăzut textul trimis, e o continuare a Fermei Gușterilor, sau o întregire pentru ediția II-a, ce se caută încă. N-are cum să câștige Marele Premiu!(După rezonanța Moromeților m-am luat, când am ales titlu romanului meu care mă reprezintă cel mai bine, Tobârlanii!).

Oricum mă voi bucura, ghinionist cum sunt și de premiul unei reviste literare. Am și o preferință nu v-o spun!...

Dar pentru că veni vorba de ghinion trebuie să vă povestesc, așa simt. Nu am apetență la premii și în general trimit foarte rar la concursuri. Mi s-a întâmplat, am trimis volumul Glonț de argint cu ani în urmă la concursul Nora Iuga, aflat în finala printre cele 10 volume calificate, nu știu din ce motive finala nu s-a mai desfășurat!... Mai acum doi sau trei ani luând premiu la Concursul Național Ioan Slavici, abia așteptând să mă întâlnesc cu prieteni din Cluj și de aiurea, la ceremonia obișnuită în cadrul Conferințelor Tribunei, conferința respectivă nu a mai avut loc și am primit diploma prin poștă.

Si iată că vine acum acest premiu drag mie, cum cel mai iubit dintre scriitori și e anunțat la televizor Cod Roșu de ploi...