PORTALUL — partea II-a

 

Moto / Cel ce pierde drumul e bucuros și de cărare

Proză premiată la Concursul Național de Proză Marin Preda. Alexandria 2025

 

Las pagina Word unde-mi făceam transcriptul, în plata Domnului, și, mă uit contrariat pe ecranul televizorului rămas deschis, la nebunii ăia de pompieri ce se imortalizau zâmbitori în fața obiectivului aparatului de filmat, de pe umărul operatorului de la Antena 3 CNN. Îmi-este cu neputință să aleg terifiantul, între căștile dispuse simetric în cadru, şi flăcările iadului isterizate în spate de o amenințare iminentă. Se întâmplaseră multe în bisericuța aceea ciudată, bântuită de fantasme, pe lângă care  nimeni nu mai dorea să treacă după ce se lăsa întunericul.

Mă nene, nu poate fi decât lucrul dracului în casa popii, cel care arde în flăcări!...

„Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea!”–(Marcul 1, 24)

Mi-am adus aminte deviza scrisă pe frontispiciul site-ului Șapte Izvoare și îl recunosc îmbătrânit pe schimnicul care dădea interviul la CNN.

Locul magic unde se petreceau toate câte se petreceau, era plasat undeva pe dealul Valea Radului, la jumătatea drumului național între Pitești și Curtea de Argeș, lângă satul Vâlcele. Există un indicator stradal îndreptat spre pădure și, trecând un podeț, ajungi la un copac ce are scris pe un panou agățat că trebuie păstrată tăcere până ajungi la bisericuța unde se țin slujbele de duminică. Acea bisericuță luase foc.

Din spatele bisericuței pornesc șapte poteci care la un moment dat se împletesc și se despart apoi. Poți întâlni șapte troițe așa că e greu să alegi pe care dintre cele șapte vrei s-o urmezi, până să ajungi la praguri. Riscul e fără egal căci doar unul dintre pragurile pe sub care trece izvorul deschide portalul cerului, ca să-ți poți vedea dinainte viitorul ce urmează să-l trăiești. Celelalte șase, deschid porțile iadului... Și nu ți-e totuna ce vrei să alegi.

De aceea renunțase la proiectul pilot. Larry Page! Primul dintre magnații lumii care a vrut să se implice financiar. Zona însă începuse să se dezvolte. Heliportul de pe lac era gata și se ridicaseră deja câteva locuințe lacustre. Tot mai mulți afaceriști și turiști dădeau târcoale locului și treceau pe la bisericuță să se închine mai ales duminica, să dea un acatist, și să poată asista la slujbă.

Pe domeniul Tobârlanilor(cel din Merișani nu cel de pe Insulă), după ce câștigaseră în contencios procesul cu statul, își începuse activitatea Ferma Gușterilor, plasată în apropierea barajului la podul de fier, în marginea parcului unde își avusese în vremea comuniștilor sediul cei de la Metale Rare. Aprobarea de la ministerul mediului fusese respinsă inițial şi Tobârlanii s-au judecat  într-un proces la Înalta Curte de Casație. Reclamaseră unii că ouăle acelea de guștere, materia primă, izvorul vieții pentru Fermă, nu proveneau de pe Terra fiind aduse de pe insula lor din cer şi nu se găsea în jurisprudență  un caz similar. Adevărul e că bătaia mare tot pe granturile europene era! Pare că ochiul dracului își băgase coada şi în afacerea gușterilor.

De când se aflase că în scopul valorificării tuturor minunilor posibile și imposibile din zonă, aterizase pe heliportul din Merișani și Elon Musk, mult mai curajos și dispus să riște în afacerile lui, decât Larry Page. Nu se mai discuta despre nimic altceva în localitate și împrejurimi.

Venise cu un Starlink micuț(un aparat de zbor multifuncțional care se putea andoca direct în apă pe o platformă construită la coada lacului). Adusese cu el și șapte mini-sateliți însoțitori, ce se instalaseră deasupra localității dispuși sub forma Carului Mare. Se vedeau doar noaptea șapte luminițe fixe, astfel că Nae Chiorul din Capul Piscului își asumase riscul să declare că apariția pe cer a dublurii Carului Mare, e un semn rău. Fiecare dintre sateliți avea în vizor tot ce mișca pe cursul unui izvor, dar și ei la un moment dat încurcaseră potecile. Totuși, Proiectul celor 7 Izvoare părea să prindă consistență.

Musk a vorbit cu călugărul și în același timp, agnostic cum era, a consultat AI (inteligența artificială) despre cunoașterea viitorului, aflând că în multe religii (creștinism, iudaism, islamism), Dumnezeu este atotputernic, atotștiutor și atemporal — adică, dincolo de timp. În această viziune, Dumnezeu cunoaște deja tot ce se va întâmpla în viitor. Credincioșii afirmă adesea că Dumnezeu are un plan, dar oferă și liber arbitru, ceea ce creează o tensiune interesantă între predestinare și libertate.

Elon Musk venise în cap cu ideea de a marca cu semne poteca din pădure ce ducea la portalul ascuns, dar își dăduse la timp seama că afluxul celor interesați să treacă pe sub portal, să-și cunoască dinainte viitorul, ar fi putut deveni catastrofal. Fenomenul nu ar fi putut să fie ținut sub control și s-ar fi transformat ușor într-un conflict global. Șansa de a reveni la prezent atotștiutor,  din călătoria în viitor, n-ar avea nici un rost. Ar fi ca și cum te-ai urca și te-ai da jos de pe cal la prima lecție de călărie, alegând, e alegerea ta, să fi absent. Mă rog, așa ceva!...

În plan filozofic, gânditori ca Spinoza, Descartes, Kant sau Nietzsche au oferit interpretări diferite ale ideii de Dumnezeu — de la o forță abstractă a rațiunii universale, până la o construcție umană necesară moralității. Există și curente care văd ideea de Dumnezeu ca o proiecție a dorinței umane pentru sens.

Știința nu afirmă și nici nu neagă existența lui Dumnezeu. Ea lucrează cu ipoteze testabile, iar Dumnezeu nu este o ipoteză testabilă. Însă unii oameni de știință (precum Einstein) au folosit un limbaj aproape religios când vorbeau despre ordinea Universului. Dacă Universul funcționează complet determinist (cum credea Laplace), atunci o „inteligență infinită” ar putea calcula fiecare eveniment viitor. Totuși, mecanica cuantică a introdus incertitudine și probabilitate: nu putem știi totul exact, chiar dacă avem toate datele. Chiar și dacă Dumnezeu sau altă ființă ar cunoaște viitorul, noi nu avem acces complet la el — am putea primi doar un eșantion, poate pentru că nu am putea suporta acest lucru sau pentru că viața are nevoie de incertitudine.

Ce-o fi vrând să insinueze autorul introducând aceste considerații seci, demne de raționamentul unei inteligențe artificiale? Poate că însuși Elon Musk, pe modelul trumpist al fostului său prieten, a fost cel care a stârnit focul, ca să poată veni cu echipele lui de pompieri în costume ignifuge de culoare neagră, cu gușterele de culoare verde închis, așezat ca siglă în dreptul inimii? Văzuse din aparatul lui de zbor și ceruse detalii de la flotila de sateliți cu privire la ce sunt ființele acelea din curtea fermei așezate ordonat în grupulețe, întinse la soare, ca într-o sesiune de brainstorming. I s-a părut ceva nefiresc,  le-a făcut o poză și a trimis-o către chat GPT formulând întrebarea:

„Ce reprezintă ființa gușterului și ce simbolizează el în diversele culturi și religii?”

ChatGPT a răspuns în două secunde: Gușterul (sau șopârla) este un simbol fascinant și ambiguu, iar semnificația lui variază mult între culturi, religii și epoci. În general, este asociat cu supraviețuirea, regenerarea, adaptarea și lumea umbrelor. Iată câteva interpretări relevante:

1. Simbolism universal (arhetipal / mitologic).

Regenerare / Renaștere: fiindcă își poate pierde și regenera coada, gușterul simbolizează capacitatea de a supraviețui și de a te reinventa. Acest aspect e des întâlnit în mituri despre transformare.

Supraviețuire / adaptabilitate: se strecoară, se ascunde, își reglează temperatura — e un simbol al prudenței și rezilienței.

Lumina și umbra: pentru că se mișcă între soare și locuri întunecoase, poate simboliza și dualitatea dintre conștient și inconștient, rațiune și instinct.

2. Grecia și Roma antică.

În mitologia greacă, nu apare frecvent, dar era uneori asociat cu zeița Gaia (Pământul), ca o ființă telurică, primitivă.

În Roma, gușterul care hibernează, simboliza moartea urmată de renaștere, fiind pictat uneori pe morminte sau în mozaicuri casnice ca simbol al ciclului vieții.

3. Culturi precolumbiene (azteci, mayași).

Șopârlele / reptilele mici erau asociate cu zeii subterani sau cu puteri magice legate de foc, pământ și transformare. Ele puteau fi văzute ca mesageri între lumi: între cea vie și cea a morților.

4. În Africa.

În anumite triburi africane, gușterul este un animal solar, care aduce noroc. Alteori e văzut ca simbol de viclenie și avertizare — apare brusc, fuge, trage un semnal de alarmă.

5. În tradițiile orientale (China, India).

În China antică, gușterul era considerat un animal inferior dragonului — dar rudă apropiată, deci posedând puteri latente.

În unele texte hinduse, reptilele mici simbolizează forțele karmice minore, care pot înclina balanța în bine sau rău, în funcție de acțiunile umane.

6. În tradiția creștină.

Nu are un rol major, dar uneori apare ca simbol al ispitei, păcatului ascuns, fiind asociat cu șarpele din Eden.

Alteori, în bestiarii medievale, șopârla care fuge din fața luminii poate simboliza omul care fuge de adevăr sau de „lumina lui Hristos”. Totuși, în unele fresce medievale apare și ca simbol al vigilenței sau răbdării, în funcție de context.

7. În vise și psihanaliză (Jung, Freud).

Gușterul este interpretat ca o manifestare a instinctelor primitive, a umbrelor psihice.

Poate semnifica frica de ceva ascuns în interiorul tău, dar și puterea de a te transforma dacă îți accepți partea întunecată.

Concluzie.

Gușterul este un simbol ambivalent:

pozitiv: renaștere, adaptare, discreție, înțelepciune tăcută, protecție.

negativ: ispită, frică, viclenie, lăcomie sau lucruri ascunse.

      Cum e interpretat, depinde de contextul cultural sau simbolic în care apare. Dacă ai un context specific (o carte, un vis, un tablou, o poveste), pot adapta interpretarea pentru acel caz.

 

            Ispititoare propunere, dar cum să las AI-ul să-mi scrie romanul? Eu ce mai fac?...

            Șapte zile a ars pădurea. A rămas în urmă aiurea un deal de cenușă și scrum. Cele șapte izvoare dispăruseră și ele în fum. În cea de-a șaptea zi, pe înserat, un lanț ordonat de gușteri plecând în pelerinaj de la Fermă, au trecut peste podul de fier și baraj, și urcând pe deal în Valea Radului și-au făcut cărare până la portal, cu dorința să se întoarcă pe Insula Tobârlanilor din cer de unde proveniseră.

Dimineața, urmele lăsate de gușteri fuseseră spulberate de vânt.

(O posibilă continuare/completare pentru ediția II-a a romanului Ferma Gușterilor)

PORTALUL — prima parte

Moto / Cel ce pierde drumul e bucuros și de cărare

Proză premiată la Concursul Național de Proză Marin Preda. Alexandria 2025

*

 

Nu se cunoaște o dată aproximativă când mirajul de la Șapte Izvoare a intrat în conștiința localnicilor. Nici pomeneală pe atunci de vreun circuit turistic sau vreun pelerinaj în tărâmul magic al tuturor minunilor posibile. Mai întâi a apărut în sat schimnicul. Aveam nouă ani, venisem de la școală, tata murise și eu cu mama ne mutasem din Merișani, de pe Valea Pribei, la Malu Vânăt, satul vecin, în casa bunicii Păuna, unde copilărise și locuise mama până s-a măritat cu tata.

Aproape lipită de casa bătrânească, fratele mamei își ridicase o casă nouă, rămasă netencuită. Abia te puteai strecura în dungă să treci printre ele ca să ajungi în grădină. Să fi avut cinci ani când am scăpat în groapa cu var. Venisem cu mama de mână pe jos trei kilometri, în vizită. Plouase, se făcuse lac, mormoloc de guștere cum eram, am alunecat și am căzut în apă. M-am simțit prins de o aripă și ridicat din groapă de un uriaș.

Unchiul Gheorghe, fratele mamei, era un uriaș blând... Atât de blând şi de uriaș că se dădea de-a rostogolul mergând cu grijă mare să nu se clatine ulița prea tare, când călca de pe un picior pe altul... Uriaș, uriaș, dar nu prea înaltul! Pregeta să se urce pe cântar după ce cântărea sacii cu făină. Era brutar... Să nu se strice cântarul!

Sulița adevărată a Sfântului Gheorghe (Avea o icoană mama-mare Păuna cu Sfântul Gheorghe, prinsă în cui pe peretele dinspre răsărit, în odaia bună),  cum spuneam sulița i-am văzut-o prima dată întâmplător, într-o zi de vară când unchiul Gheorghe încinsese lupta cu balaurul. Așa a fost să fie!

Fusesem la râu să mă scald cu vărul Cornel (el era mai mare decât mine cu cinci ani) lângă podul de fier, unde va fi să fie peste ani barajul. Tata era internat în București, mai avea de scos patru schije din plămâni rămase din vremea războiului. Mama lucra la oficiul poștal, telefonistă.

La Merișani s-a înființat prima poșta de la Pitești spre Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea,  consemnată în „Marele Dicționar Geografic al României”, coordonat de George Ioan Lahovari împreună cu C. I. Brătianu și Grigore G. Tocilescu, publicat în cinci volume de către Stabilimentul Grafic J. V. Socec în perioada 1898–1902.

 

Avea serviciul cu neica Gheorghe, cum îi zicea ea, amândoi în aceeași clădire, lângă poarta de intrare a frumosului parc cu platani și brazi plantați de răposatul Alexandru Tache Zisu, ce se întindea până la râu către nord și până la biserica Adormirea Maicii Domnului, pe partea opusă unde se aflau și casele boierești. Întreg domeniul era înconjurat de un zid înalt de cărămidă și legenda orală povestește că a locuit acolo într-o vreme și Elena Lupescu, amanta prințului Carol și mai târziu soția regelui Carol al doilea. Mărturisesc, nu am găsit documente oficiale sau referiri întâmplătoare în biografia ei care să-mi confirme legăturile cu satul nostru ale Elenei Lupescu și ale lui Carol.

Funcționa în față poșta și un magazin general, iar în spate brutăria, și, într-o clădire în prelungire cu terasă, MAT-ul, cu mesele așezate la umbră. Ne-a strigat mama și am intrat cu ea în brutărie. Afară cald, înăuntru şi mai cald! Neica Gheorghe(așa îi zicea mama, neica), fredona în surdină un cântecel într-o veselie. Curgeau apele pe el dar nu pregeta să se lupte cu balaurul. E de presupus că dacă ar fi luat o notă prea sus și mai tare la cântare(alături de brutărie funcționa cum v-am spus MAT-ul), ăia de la galerie i-ar fi adus din propria lor plăcere în loc de apă vie, din când în când, câte-o halbă cu bere (ca să tacă!...)

Balaurul avea șapte capete cu șapte guri de foc şi unchiul Gheorghe nu stătea o clipă pe loc. Se rostogolea şi manevra o suliță cu coada peste măsură de lungă. O ținea în mâini şi o tot înfigea, îndesa, răsucea, cât era de lungă, să ajungă în burta monstrului. Din timp în timp o scotea şi vedeam cum ieșeau aburi din ea...

Am rămas uluit să constat că în loc de vârf oțelit, sulița unchiului Gheorghe avea la celălalt capăt o lopată, un cârpător de lemn pe care rânduite, scotea câte două trei pâini rumenite de-odată.

 

Când s-au mai potolit vipiile, am plecat spre casă pe sub castani pe bucata de șosea asfaltată, cu pâinea și lipiile calde în plasă. Asfaltul era turnat doar pe o porțiune limitată, de la Merișani gară, unde trenul îl aducea pe Carol (nu știu, nu am dovezi, când era rege sau doar prinț...), până în poarta parcului, unde îl aștepta Lupeasca și pe aleile umbrite îl conducea spre cuibușorul lor de nebunii...).

Spicuiam în mintea mea de copil din poveștile Miței, sora mai mare a tatălui meu, doar ce-mi convenea. Țața, cum îi ziceam noi nepoții, avea toate răspunsurile la curiozitățile mele când o însoțeam, mergând cu Joiana la păscut în lunca Argeșului, și mie îmi plăcea să alerg cu tălpile goale pe asfaltul încins, gândindu-mă că pe-acolo a trecut și regele înaintea mea, și asfaltul se turnase dinadins ca să nu-și murdărească pantofii când ploua. Nu era așa! Se asfaltase mai târziu șoseaua în vremea comuniștilor, iar ca să nu se murdărească pantofii regali cu noroi, problema o rezolvase primarul comunei cu un covor roșu întins de la peron până în spatele gării, unde aștepta caleașca. Am văzut caleașca regală printre ulucile unui gard, pe Valea Boierească, demontată, cu tăbliile aurite depozitate sub o șatră în curtea unui localnic, când eram copil și veneam de la biserică.

Ăl Bătrân, alde Tobârlan, a fost într-o vreme primar pus de liberali, dar nu știu dacă el venise cu principiile alea sănătoase ca să-i protejeze regelui încălțările.

 

Doamne ce gust aveau lipiile calde!... M-am gândit în mintea mea de copil că lipiile alea l-au ajutat pe unchiul Gheorghe să încheie cu balaurul, Pacea de la Merișani.

 

Am intrat în curte să arunc repede pe sală ghiozdanul din carton gros, îmbrăcat cu pânză albastră, plin cu cărți și caiete pe care maica mare Păuna, ca sa-l înveselească, lipise trei abțibilduri, de fapt trei gușteri colorați diferit, ce semnificau inițialele numelui meu ITI. Mă grăbeam să plec la joacă cu prietenul Titel, băiatul aviatorului ce mă aștepta în capătul uliței.

Ulița era o bretea la drumul principal, numai a noastră. Și casele, a bunicii și a unchiului Gheorghe, erau așezate când veneai dinspre Vâlcele exact la mijloc, după primul cot unde se îndoia litera U. Mai mergeai cincizeci de metri și după ce ajungeai la fântână, ulița ocolea din nou ca să iasă în drumul principal spre direcția Merișani. Pe ulița strâmtă avea loc numai căruța cu lemnele de foc pe care o aducea Nelu Preotesii sau Apreotesii, nu-i știu numele corect, cu caii lui. Ce știu e că mama, când veneam de la Merișani, rar, îl striga la poartă și li se luminau fețele când se luau în brațe și nu se mai terminau de vorbit.

Și pe el îl ținea de frate mama. E drept, mai de departe, probabil frate vitreg numai de tată. Mai tânăr decât ea, dar el nu era Nedelcu cum o chemase pe mama când era nemăritată, că am întrebat-o. Nu pot zice că e de vină uitarea mea! N-am știut niciodată sigur. Mi-a trecut pe la ureche parcă în vis numele, Nelu Preoteasa(?...) sau Apreotesei(!...), atâta știu!

Ca autor de carte n-ar trebui să scriu baliverne, dar nici să las lucrurile încurcate, de-aia am stat să deliberez. Pe mama mare Păuna o chema Sanda. Și pe unchiul Gheorghe, și mai aveam un unchi la București, unchiul Ion, funcționar în ministerul minelor, pe amândoi deci îi chema tot Sanda. Și cum mama-mare era văduvă de război, sigur primul bărbat al ei murise pe front.

Frumoasă ca o păuniță, rămasă văduvă de tânără cu doi copii, după ce-i murise omul pe front, a crezut că va avea nevoie de un tont la ușa casei și l-a luat la pont pe Nedelcu ăsta, mai tânăr decât ea. Să-i țină de urât și s-o ajute. L-a ținut cât să-i mai facă un copil. Ce bine că a fost fată, să îngrijească de ea mai târziu(!). Aur curat la casa omului o fată și a botezat-o Aurelia.

Mama mea Aurelia cu neica Gheorghe și neica Ion s-au avut toată viața lor ca frați buni.

Mândră cum era mama-mare Păuna și-a făcut socotelile. Risca să-și piardă ajutorul ca văduvă de război, dacă s-ar mai fi măritat o dată. Poate că i-ar fi luat statul și pământul din luncă înapoi!... Că era democrație populară. Gura lumii slobodă (se mai pune și asta!), o luase vântul și o purtase până la urechea ei. Născuse preoteasa, nevasta popii din Vâlcele. Popa era bătrân, cine să-l creadă că era în stare să mai facă un copil!... Probabil că la biserica aia, Nedelcu să fi fost țârcovnic, dar n-a fost nevoie să-l recunoască pe copilul preotesei, că popa era cumsecade și numele popii s-a nimerit să fie Apreotesei...

“Du-te omule! Strângeți lucrurile și mergi pe drumul tău! ”

 

Unde s-au cunoscut? Când au aflat că sunt frați?... Cu siguranță la școala primară de la Brăteasca (am învățat și eu acolo două clase, a III-a și a IV-a), undeva la mijlocul drumului, mama venind de la Malu Vânăt și el de la Vâlcele. Copiii draci, n-ai ce să le faci!... “Bă, voi știți că sunteți frați?”... Și după ani, cum se învârte roata norocului, Nelu preotesei se mărită la nevastă cum vine vorba, în casele de la intrarea dinspre Merișani din capătul uliței noastre(pe nevasta lui Nelu eu nu am văzut-o niciodată). Descărca lemnele, le arunca peste gard, adăpa caii la fântână și când ieșea de pe uliță, deschidea porțile și intra direct la el în curte. Avea un gard înalt de nu se vedea nimic în spatele lui, doar acoperișurile a două case și-un pătul.

 

            La noi în spatele caselor, se întindea grădina cu pomi fructiferi, mai mult pruni, până la râpa ce o săpase Argeșul în coasta malului, râpa acea abruptă. Am studiat terenul de o sută de ori în gând, nu se putea folosi ca tobogan precum ruptura de deal din spatele casei lui tata mare Tobârlan, de pe Valea Pribei! Locul care m-a marcat toată viața în strânsă legătură cu ochii Mariei, ce parcă se stingeau într-un țipăt mut, când se lupta cu Gică, până ce a apărut ca o binecuvântare trimis de Dumnezeu gușterele, ca să oprească violul.(Secvența asta am povestit-o în alt roman, n-o să mă mai opresc la ea.)

Pentru a ajunge la râu trebuia să ocolești printre rugi și arbuști pe o potecă întortocheată locul periculos. Dar azi hotărâsem că nu mergem la râu. Alesesem Dealul Mare ce se întindea de partea cealaltă a drumului principal. Urcam prin grădina lui Titel. Deasupra era un platou întins de unde urmăream avioanele în zbor. Pe acolo  era ruta lor, în afara zonelor locuite cât se putea(!). Așa erau trasate culoarele lor de zbor și desigur pentru o mai bună legătură radio cu cei care urmăreau pe radar traficul aerian.

Titel avea un binoclu și ne făcusem acolo pe deal un observator. Se apropia ora când trebuia să treacă taică-său și nu puteam pierde momentul. Către linia orizontului vedeam avionul cât un guștere zburător cum se apropia și creștea pierzând din altitudine cât să-i deslușim clar aripile fără binoclu, clătinându-se într-un semn discret. Noi îl salutam zgomotos aruncându-ne în aer șepcile de școlari cu cozoroc, inscripționate cu literele galbene ca gălbenușul de ou, S.G. de la Școala Generală.

 

Când am ieșit pe poartă de la mama-mare Păuna în alergare, după ce aruncasem ghiozdanul pe sală, am aruncat prin juxtapunere și salutul grăbit: “Sărut mâna mama-mare, am luat zece la compunere(!). Cu privirea mea periferică (tocmai învățasem la școală ce e o privire periferică și cumva, exersam!), l-am zărit pe călugăr ieșind cu mama-mare din grajdul vacii, în veșmintele lui negre cu o oală în mână și în cealaltă având un ulcior.

Întorcându-mă de la joacă spre seară, mi-am adus aminte și am întrebat-o pe bunica cine era străinul acela și ce avea în ulcior. Mi-a răspuns cât se poate de scurt că era călugărul de la Șapte Izvoare, venise după lapte și în ulcior avea apă de la fântâna noastră. Aș fi vrut nelămurit s-o întreb de ce cu șapte izvoare lângă schit, ia apă de la fântâna noastră, dar îmi era o foame albastră după alergătură și n-am mai întrebat nimic...