Moto / Cel ce pierde
drumul e bucuros și de cărare
Proză premiată la
Concursul Național de Proză Marin Preda. Alexandria 2025
*
Nu
se cunoaște o dată aproximativă când mirajul de la Șapte Izvoare a intrat în
conștiința localnicilor. Nici pomeneală pe atunci de vreun circuit turistic sau
vreun pelerinaj în tărâmul magic al tuturor minunilor posibile. Mai întâi a
apărut în sat schimnicul. Aveam nouă ani, venisem de la școală, tata murise și
eu cu mama ne mutasem din Merișani, de pe Valea Pribei, la Malu Vânăt, satul
vecin, în casa bunicii Păuna, unde copilărise și locuise mama până s-a măritat
cu tata.
Aproape
lipită de casa bătrânească, fratele mamei își ridicase o casă nouă, rămasă
netencuită. Abia te puteai strecura în dungă să treci printre ele ca să ajungi
în grădină. Să fi avut cinci ani când am scăpat în groapa cu var. Venisem cu
mama de mână pe jos trei kilometri, în vizită. Plouase, se făcuse lac, mormoloc
de guștere cum eram, am alunecat și am căzut în apă. M-am simțit prins de o
aripă și ridicat din groapă de un uriaș.
Unchiul
Gheorghe, fratele mamei, era un uriaș blând... Atât de blând şi de uriaș că se
dădea de-a rostogolul mergând cu grijă mare să nu se clatine ulița prea tare,
când călca de pe un picior pe altul... Uriaș, uriaș, dar nu prea înaltul! Pregeta să se urce pe cântar după ce cântărea
sacii cu făină. Era brutar... Să nu se strice cântarul!
Sulița
adevărată a Sfântului Gheorghe (Avea o icoană mama-mare Păuna cu Sfântul
Gheorghe, prinsă în cui pe peretele dinspre răsărit, în odaia bună), cum spuneam sulița i-am văzut-o prima
dată întâmplător, într-o zi de vară când unchiul Gheorghe încinsese lupta cu
balaurul. Așa a fost să fie!
Fusesem
la râu să mă scald cu vărul Cornel (el era mai mare decât mine cu cinci ani)
lângă podul de fier, unde va fi să fie peste ani barajul. Tata era internat în
București, mai avea de scos patru schije din plămâni rămase din vremea
războiului. Mama lucra la oficiul poștal, telefonistă.
La
Merișani s-a înființat prima poșta de la Pitești spre Curtea de Argeș și
Râmnicu Vâlcea, consemnată în „Marele
Dicționar Geografic al României”, coordonat de George Ioan Lahovari împreună cu
C. I. Brătianu și Grigore G. Tocilescu, publicat în cinci volume de către
Stabilimentul Grafic J. V. Socec în perioada 1898–1902.
Avea
serviciul cu neica Gheorghe, cum îi zicea ea, amândoi în aceeași clădire, lângă
poarta de intrare a frumosului parc cu platani și brazi plantați de răposatul
Alexandru Tache Zisu, ce se întindea până la râu către nord și până la biserica
Adormirea Maicii Domnului, pe partea opusă unde se aflau și casele boierești.
Întreg domeniul era înconjurat de un zid înalt de cărămidă și legenda orală
povestește că a locuit acolo într-o vreme și Elena Lupescu, amanta prințului
Carol și mai târziu soția regelui Carol al doilea. Mărturisesc, nu am găsit
documente oficiale sau referiri întâmplătoare în biografia ei care să-mi
confirme legăturile cu satul nostru ale Elenei Lupescu și ale lui Carol.
Funcționa
în față poșta și un magazin general, iar în spate brutăria, și, într-o clădire
în prelungire cu terasă, MAT-ul, cu mesele așezate la umbră. Ne-a strigat mama
și am intrat cu ea în brutărie. Afară cald, înăuntru şi mai cald! Neica
Gheorghe(așa îi zicea mama, neica), fredona în surdină un cântecel într-o
veselie. Curgeau apele pe el dar nu pregeta să se lupte cu balaurul. E de
presupus că dacă ar fi luat o notă prea sus și mai tare la cântare(alături de
brutărie funcționa cum v-am spus MAT-ul), ăia de la galerie i-ar fi adus din
propria lor plăcere în loc de apă vie, din când în când, câte-o halbă cu bere
(ca să tacă!...)
Balaurul
avea șapte capete cu șapte guri de foc şi unchiul Gheorghe nu stătea o clipă pe
loc. Se rostogolea şi manevra o suliță cu coada peste măsură de lungă. O
ținea în mâini şi o tot înfigea, îndesa, răsucea, cât era de lungă, să
ajungă în burta monstrului. Din timp în timp o scotea şi vedeam cum ieșeau
aburi din ea...
Am
rămas uluit să constat că în loc de vârf oțelit, sulița unchiului Gheorghe avea
la celălalt capăt o lopată, un cârpător de lemn pe care rânduite, scotea câte
două trei pâini rumenite de-odată.
Când
s-au mai potolit vipiile, am plecat spre casă pe sub castani pe bucata de șosea
asfaltată, cu pâinea și lipiile calde în plasă. Asfaltul era turnat doar pe o
porțiune limitată, de la Merișani gară, unde trenul îl aducea pe Carol (nu
știu, nu am dovezi, când era rege sau doar prinț...), până în poarta parcului,
unde îl aștepta Lupeasca și pe aleile umbrite îl conducea spre cuibușorul lor
de nebunii...).
Spicuiam
în mintea mea de copil din poveștile Miței, sora mai mare a tatălui meu, doar
ce-mi convenea. Țața, cum îi ziceam noi nepoții, avea toate răspunsurile la
curiozitățile mele când o însoțeam, mergând cu Joiana la păscut în lunca
Argeșului, și mie îmi plăcea să alerg cu tălpile goale pe asfaltul încins,
gândindu-mă că pe-acolo a trecut și regele înaintea mea, și asfaltul se turnase
dinadins ca să nu-și murdărească pantofii când ploua. Nu era așa! Se asfaltase
mai târziu șoseaua în vremea comuniștilor, iar ca să nu se murdărească pantofii
regali cu noroi, problema o rezolvase primarul comunei cu un covor roșu întins
de la peron până în spatele gării, unde aștepta caleașca. Am văzut caleașca
regală printre ulucile unui gard, pe Valea Boierească, demontată, cu tăbliile
aurite depozitate sub o șatră în curtea unui localnic, când eram copil și
veneam de la biserică.
Ăl
Bătrân, alde Tobârlan, a fost într-o vreme primar pus de liberali, dar nu știu
dacă el venise cu principiile alea sănătoase ca să-i protejeze regelui
încălțările.
Doamne
ce gust aveau lipiile calde!... M-am gândit în mintea mea de copil că lipiile
alea l-au ajutat pe unchiul Gheorghe să încheie cu balaurul, Pacea de la
Merișani.
Am
intrat în curte să arunc repede pe sală ghiozdanul din carton gros, îmbrăcat cu
pânză albastră, plin cu cărți și caiete pe care maica mare Păuna, ca sa-l
înveselească, lipise trei abțibilduri, de fapt trei gușteri colorați diferit,
ce semnificau inițialele numelui meu ITI. Mă grăbeam să plec la joacă cu
prietenul Titel, băiatul aviatorului ce mă aștepta în capătul uliței.
Ulița
era o bretea la drumul principal, numai a noastră. Și casele, a bunicii și a
unchiului Gheorghe, erau așezate când veneai dinspre Vâlcele exact la mijloc,
după primul cot unde se îndoia litera U. Mai mergeai cincizeci de metri și după
ce ajungeai la fântână, ulița ocolea din nou ca să iasă în drumul principal
spre direcția Merișani. Pe ulița strâmtă avea loc numai căruța cu lemnele de
foc pe care o aducea Nelu Preotesii sau Apreotesii, nu-i știu numele corect, cu
caii lui. Ce știu e că mama, când veneam de la Merișani, rar, îl striga la
poartă și li se luminau fețele când se luau în brațe și nu se mai terminau de
vorbit.
Și
pe el îl ținea de frate mama. E drept, mai de departe, probabil frate vitreg
numai de tată. Mai tânăr decât ea, dar el nu era Nedelcu cum o chemase pe mama
când era nemăritată, că am întrebat-o. Nu pot zice că e de vină uitarea mea!
N-am știut niciodată sigur. Mi-a trecut pe la ureche parcă în vis numele, Nelu
Preoteasa(?...) sau Apreotesei(!...), atâta știu!
Ca
autor de carte n-ar trebui să scriu baliverne, dar nici să las lucrurile
încurcate, de-aia am stat să deliberez. Pe mama mare Păuna o chema Sanda. Și pe
unchiul Gheorghe, și mai aveam un unchi la București, unchiul Ion, funcționar
în ministerul minelor, pe amândoi deci îi chema tot Sanda. Și cum mama-mare era
văduvă de război, sigur primul bărbat al ei murise pe front.
Frumoasă
ca o păuniță, rămasă văduvă de tânără cu doi copii, după ce-i murise omul pe
front, a crezut că va avea nevoie de un tont la ușa casei și l-a luat la pont
pe Nedelcu ăsta, mai tânăr decât ea. Să-i țină de urât și s-o ajute. L-a ținut
cât să-i mai facă un copil. Ce bine că a fost fată, să îngrijească de ea mai
târziu(!). Aur curat la casa omului o fată și a botezat-o Aurelia.
Mama mea Aurelia cu
neica Gheorghe și neica Ion s-au avut toată viața lor ca frați buni.
Mândră
cum era mama-mare Păuna și-a făcut socotelile. Risca să-și piardă ajutorul ca
văduvă de război, dacă s-ar mai fi măritat o dată. Poate că i-ar fi luat statul
și pământul din luncă înapoi!... Că era democrație populară. Gura lumii slobodă
(se mai pune și asta!), o luase vântul și o purtase până la urechea ei. Născuse
preoteasa, nevasta popii din Vâlcele. Popa era bătrân, cine să-l creadă că era
în stare să mai facă un copil!... Probabil că la biserica aia, Nedelcu să fi
fost țârcovnic, dar n-a fost nevoie să-l recunoască pe copilul preotesei, că
popa era cumsecade și numele popii s-a nimerit să fie Apreotesei...
“Du-te
omule! Strângeți lucrurile și mergi pe drumul tău! ”
Unde
s-au cunoscut? Când au aflat că sunt frați?... Cu siguranță la școala primară
de la Brăteasca (am învățat și eu acolo două clase, a III-a și a IV-a), undeva
la mijlocul drumului, mama venind de la Malu Vânăt și el de la Vâlcele. Copiii
draci, n-ai ce să le faci!... “Bă,
voi știți că sunteți frați?”... Și după ani, cum se
învârte roata norocului, Nelu preotesei se mărită la nevastă cum vine vorba, în
casele de la intrarea dinspre Merișani din capătul uliței noastre(pe nevasta
lui Nelu eu nu am văzut-o niciodată). Descărca lemnele, le arunca peste gard,
adăpa caii la fântână și când ieșea de pe uliță, deschidea porțile și intra
direct la el în curte. Avea un gard înalt de nu se vedea nimic în spatele lui,
doar acoperișurile a două case și-un pătul.
La noi în spatele caselor, se
întindea grădina cu pomi fructiferi, mai mult pruni, până la râpa ce o săpase
Argeșul în coasta malului, râpa acea abruptă. Am studiat terenul de o sută de
ori în gând, nu se putea folosi ca tobogan precum ruptura de deal din spatele
casei lui tata mare Tobârlan, de pe Valea Pribei! Locul care m-a marcat toată
viața în strânsă legătură cu ochii Mariei, ce parcă se stingeau într-un țipăt
mut, când se lupta cu Gică, până ce a apărut ca o binecuvântare trimis de
Dumnezeu gușterele, ca să oprească violul.(Secvența asta am povestit-o în alt
roman, n-o să mă mai opresc la ea.)
Pentru
a ajunge la râu trebuia să ocolești printre rugi și arbuști pe o potecă
întortocheată locul periculos. Dar azi hotărâsem că nu mergem la râu. Alesesem
Dealul Mare ce se întindea de partea cealaltă a drumului principal. Urcam prin
grădina lui Titel. Deasupra era un platou întins de unde urmăream avioanele în
zbor. Pe acolo era ruta lor, în afara
zonelor locuite cât se putea(!). Așa erau trasate culoarele lor de zbor și desigur
pentru o mai bună legătură radio cu cei care urmăreau pe radar traficul aerian.
Titel
avea un binoclu și ne făcusem acolo pe deal un observator. Se apropia ora când
trebuia să treacă taică-său și nu puteam pierde momentul. Către linia
orizontului vedeam avionul cât un guștere zburător cum se apropia și creștea
pierzând din altitudine cât să-i deslușim clar aripile fără binoclu,
clătinându-se într-un semn discret. Noi îl salutam zgomotos aruncându-ne în aer
șepcile de școlari cu cozoroc, inscripționate cu literele galbene ca gălbenușul
de ou, S.G. de la Școala Generală.
Când
am ieșit pe poartă de la mama-mare Păuna în alergare, după ce aruncasem
ghiozdanul pe sală, am aruncat prin juxtapunere și salutul grăbit:
“Sărut mâna mama-mare,
am luat zece la compunere(!). Cu privirea mea periferică (tocmai învățasem la
școală ce e o privire periferică și cumva, exersam!), l-am zărit pe călugăr
ieșind cu mama-mare din grajdul vacii, în veșmintele lui negre cu o oală în
mână și în cealaltă având un ulcior.
Întorcându-mă
de la joacă spre seară, mi-am adus aminte și am întrebat-o pe bunica cine era
străinul acela și ce avea în ulcior. Mi-a răspuns cât se poate de scurt că era
călugărul de la Șapte Izvoare, venise după lapte și în ulcior avea apă de la
fântâna noastră. Aș fi vrut nelămurit s-o întreb de ce cu șapte izvoare lângă
schit, ia apă de la fântâna noastră, dar îmi era o foame albastră după
alergătură și n-am mai întrebat nimic...
