În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi
purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit,
falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi
baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat
să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat,
aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi,
bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, ea îl aştepta mai spre fundul văii.
Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă
decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se
făcea dor, nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea
casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă
împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ,
cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru ieftină,
trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi
beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea
lui.
(Când uda roşiile spre seară, singur, vorbea cu ele,
le mângâia, le căina de căldura de peste zi.)
O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani,
într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu,
bunicul furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul,
pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă.
„Grijania lui de ţap logodit!" Se cunoşteau de-o
viaţă. Bătuseră de copii purceaua şi ţurca. Se jucaseră de-a hoţii şi
vardiştii, totdeauna în tabere adverse, liberali şi conservatori, prinţi şi
cerşetori, dacă cu adevărat ar fi fost jocul, popa era cerşetorul iar bunicul
prinţul...
Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar
mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri
de zarzavaturi care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca
Argeşului, când noi nepoţii draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam
atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau
pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi
alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să
ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.
Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu
bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de
oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei
graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat
nimic!
Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind
după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate
paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în
memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.
Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când
Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul
văii, gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.
*
Tobârlan. Am păţit-o,
spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat înnapoi pământurile, căutându-l în
registrul agricol la primărie.
– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara,
tânără, isteaţă:
– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit nici un Tobârlan…
Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:
– Da’pe tatăl dumneavoastră?
– Toma Ionescu.
–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare!...
Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E
trecut cu pământ doar în grădina casei.
– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta
roşii? Toată Lunca Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde
e?...
– L-o fi luat cu el.
Nu ştiu dacă memoria oaselor mele mă va ajuta
să ridic aproape din nimic, casa pe care tata o avea în minte înainte de a muri.
Nu mi-a lăsat nici un plan nu se aştepta ca Dumnezeu să-i ceară să se urce la
el de grabă, fără să poată pune ordine în hârtii. Lădiţa lui pe care n-o
pierduse nici măcar atunci, prin spitale, când s-a întors rănit de pe front, păstra
în ea pe lângă scrisori planurile emisiunilor pe care le difuzase la staţia
locală de radio căci în difuzoarele care se aflau în fiecare casă din comună,
la oră fixă, se tăia emisia studiourilor centrale şi din cutiile negre cu ramă
de plastic venea pe fir vocea clară, inconfundabilă a tatălui meu:
–Aici staţia de radio Merişani.
Înainte de orice, realizatorul emisiunii „Ora locală” vă invită să daţi
difuzoarele mai tare.(Urma un calup de muzică dedicată, după care panseurile
scrise cu umor de tata despre oameni şi fapte ale locului)
– Veronico n-auzi fă ce zise Toma?
Cristoşii mătii, ia copii şi du-te dincolo că n-aud nimic. Auzea tot. Nu-i
scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna
cu capul aşezat pe pernă să impingă către stânga butonul de la aparat. De ce-şi
făcuse copiii! Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a
dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica pe lângă el. Nu se
descălţase. Desigur după emisiune urma să plece.
– Dar e dat la maximum tăticule.
– Da ce frati’tu n-a apucat azi să
mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun
că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia,
sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu
era aprinsă nu se simţea nevoia ei deocamdată.
– Mai are dreptate şi Petre să-ţi ardă
câte una din când în când. Nu suporta să dai într-o femeie. Până să se
îmbolnăvească şi să cadă la pat, mama Lina îi accepta mângâierile doar când
erau ocrotite de întunericul nopţii. Ziua îl ţinea la respect oricât ar fi
părut de turbat. Ocrotită de Dumnezeu, îl domina din priviri. Iar fi căzut mâna
dac-ar fi ridicat-o.
Odată, mai la început, s-a nimerit
acasă. Veroana şi Petre reuşiseră să-şi ridice căsuţa lor în aceeaşi curte unde
era nucul. Mai cu năbădăi, cum învăţase la el acasă în Drăganu, silitor, nu
strica să-ţi mai atingi muierea din când în când.
Tobârlan a intrat peste ei. Deja avea
bastonul. L-a ridicat deasupra capului să dea. Cristoşii... Să ieşi acum! E
casa şi nevasta ta, dar e curtea mea. Petre s-a stăpânit ca prin minune şi a
ieşit în drum. A mai venit după trei zile. Întâmplător ăl bătrân era tot acasă.
Dar nu era întâmplător, dacă-mi aduc bine aminte. Se terminaseră trebile în
luncă, stătea să vină iarna, nu mai era motivul... Nu-şi găsea locul până când
venea în jur de 12 poştasul cu şareta
şi-i lăsa România Liberă. Răzbătea în curte pe uşa deschisă
câte-o-njurătură când citea despre colectivizare.
– Ţopârlani, cum îi rabzi Doamne să
mintă atât! Cristoşii mamii lor...
Veroana îngheţase în prag cu ochi mari
de spaimă. Petre nu s-a oprit urcând pe scara de lemn, uşa deschisă, a intrat
direct la el.
–Tăticule, am greşit faţă de dumneata.
Să mă ierţi! Nu-i zisese tăticu până atunci niciodată.
–Lasă, dar să şti de la mine, femeia...
N-a mai continuat mustăcind. Ce era să-i zică, pe Lina n-o lovise, dar era
suficient? Biata de ea nu putea s-o vadă aşazăcând în pat. Rar îi deschidea uşa
dincolo.
–Petre, vezi că ne-ar mai trebui o
căruţă de lemne. Slavă Domnului avem focuri mai multe.
În valiza de lemn a tatei se aflau şi
încercările lui literare. Nu publicase nimic din câte ştiu. Îi mai citise pagini
ţaţei, sora lui mai mare, iar câteva poezii le citise la staţia de amplificare
în emisiunea lui. Ştiam de la ţaţa că adunase multe pagini din povestirile lui tatamare.
După ce termina casa, voia să scrie o carte. Îi dăduse şi titlul Tobârlanii.
S-a pierdut cartea lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu