La mulţi ani mami!

Alexandru azi are o problemã. Mama lui împlineşte nişte ani. Nu sunt prea multi, dar grijile pentru doi – adunând acolo si anii pe care i-a împlinit el, nu demult – au o socotealã aparte. O socotealã pe care doar el şi cu ea, odatã  cãnd lucrurile se vor mai aşeza în matcã, o vor rezolva împreunã. El nu uitã cã mama lui, profesoarã de matematicã, a trebuit sã se rupã de vocaţia înnãscutã de dascãl, pentru un salariu mai bun cu care sã reuşeascã sã-i plãteascã terapia. N-a pierdut numai mama lui, cu siguranţã au pierdut şi copiii din şcoalã, care o îndrãgiserã.

Ştie cineva cum gãndeşte un copil care a cãpãtat elementele de autism în timp ce bisturiul chirurgului îndrepta o greşealã a hazardului, sau a lui Dumnezeu? Stie cineva cum e când nu mai poţi stãpânii cuvintele?

Acum Alexandru e lângã mine, priveşte peste umãrul meu cu ochii lui mari şi limpezi cum scriu. Sunt la calculatorul lui. E un lucru mare cã mã îngãduie.

Rãbdãtor, pare cã gandim împreunã cuvintele.

La multi ani mami! Si eu, şi mamaie, şi tataie, şi tati, şi Rami, şi Toma, te iubim!