Tobârlanii. Cealaltã Marie. Fragment

Notã

Lucrul la noua mea carte Tobârlanii, a inceput sã curgã ca un râu liniştit. Am mai publicat dupa obiceiul meu fragmente pe blog. Nu cred cã diminuez interesul pentru lecturã al cititorului. La tirajele extrem de mici cu care ies în lume cãrţile, dimpotrivã, s-ar putea sã-l stârnesc. Mai ales cã e mult de lucru, clima e în schimbare şi ploile sau seceta pot modifica decisiv cursul apelor. Sunt în stadiul când abia negociez şi ma cert cu personajele.

Astãzi vã propun un posibil final. Cu siguranţã nu va fi acesta.

*

           Eram prieten cu Maria. Cu cealată Marie verişoara ei, căsătorită. Ne mai văzusem de câteva ori întâmplător, niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des, împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Prietena mea, cu spatele la Maria îşi citea email-urile pe o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie, stând pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre neglijent aruncate peste căldura ce o degaja corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, trecuse de 11. Prietena mea aştepta un răspuns de la o firmă unde îşi depusese CV-ul.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, împingea să iasă din umbră în câmp deschis. Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea speriată mă ajuta după puterile ei. Îi descheie capotul până jos şi îl trase de mâneci eliberând-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul din lume. O udă cu apă. Eu lupt în continuare să stăpânesc trupul acela stărnit de stihie. O iau în braţe, îi acopăr cu pieptul sânii, o acopăr întreagă cu corpul meu. Îi strâng picioarele cu picioarele mele, parcă începe să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Intârzii câteva clipe scufundându-mă şi eu în ea. Totul a durat preţ de trei minute. Fără îndoială cele mai lungi

          Mă desprind greu şi o privesc liniştită de pe celălat mal, de desupra ei. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. Mă dau jos din pat. Dărâmat mă aşez pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

–       Ne vedem mâine Maria!

          Cu prietena mea nu mai m-am văzut niciodată în schimb m-am văzut cu cealaltă Marie începând de a doua zi. Avea o teribilă capacitate de convingere cu adevărat mistică. Mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijlocii întâlnirea cu personajele cărţii mele. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.

          – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere. A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. La un moment dat am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot  într-o rână. În curte la ţaţa se putea bãnuii ca măcar săptămânal mai vine cineva. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat în poarta Veroanei unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă  şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu casa lui unchiu Nicu. Dar aceea o ştiam mai în spate lângă fântână.

          A deschis poarta şi sigură pe sine m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altãdatã se dãrmase pãtulul, rămăsese  gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne am început să ne dezbrăcăm cum exersasem, mãcar eu, în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor pe corpul ei gol, descoperind uimit cu cât întindeam mai mult că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţi spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.  

          M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan, tatamare, se plimba printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure. S-a bucurat văzându-mă:

          – Gata, cu tine suntem aici adunaţi toţi Tobârlanii. Numai noi.

– Mincinosule! Şi Dumitra unde-i? voiam să-i zic.