România de plâns

          Weekend-ul, prelungit cu Rusaliile – este un câştig incontestabil al democratizării României în care trăim – împreună cu alte zile libere, puse cu generozitate în calendar, ca semn al superiorităţii bicameralismului asupra gândirii inchistate în sistem a unei singure camere. Este dovedit că unicameralismul de sorginte comunistă, pe care şi-l doreşte poporul prost informat de Preşedinte, a făcut şi poate să mai facă mult rău.     

          Amendamentele oferite cu generozitate de comisia constituţională a unicului mare liberal – am evitat să-l democratizez, ca să nu creez confuzie şi l-am făcut mai „mare” decât e, pe fostul interimar – vor completa cu siguranţă fericit zilele de odihnă, în care să se coboară asupră-ne nevoia de a revedea sau înlumina prima oară frumuseţile turistice din patrimoniul naţional care să ne încânte şi să ne facă să ne iubim ţărişoara inegalabilă în oferte. Viitorul sună bine.

          Într-o formulă îndeobşte cunoscută: Alex, Toma, Ioni, Cristina, Laurenţiu şi cu mine, am purces de Rusalii într-o zonă mai puţin aglomerată pe care personal n-o mai revăzusem din perioada imberbă a vieţii mele.

          Serbările zăpezii mă aduseseră de câteva ori la Voineasa cu autocarele OJT-ului. După zbenguiala din zăpadă la lumina zilei, o altfel de zbenguială urma să fie declanşată, sub ocrotirea întunericului. N-aş fi putut povesti atunci, transparent, faptele, decât cerându-mi singur un vot de blam asumat, sau pur şi simplu, excluderea din organizaţie.

          Cât de repede treceau, sub cerşafurile albe scrobite ale idealurilor uteciste trădate, ceasurile fierbinţi nepereche atinse de viciul ireparabil al cosmopolitismului decadent, mână-n mână, umăr la umăr, buşon la buşon cu utecista inimii mele care rezona în acelaşi ton. Mă laud. Ezotericul acela miraculos, mă accepta doar ca pe un novice, dar maestrul de ceremonii Damian, Secretarul Comitetului pe Intreprindere, aranja întotdeauna lucrurile astfel ca activul UTC-ist al uzinei să se mobilizeze exemplar şi să nu iasă trist din competiţia spotivă cu celelalte Comitete.

          Maşina rula nesigură prin stropii de ploaie. După ce am depăşit câteva pensiuni încă vii, în sat, am urcat pe stânga pe drumul năpădit de iarbă unde ştiam staţiunea. Dar staţiunea murise. Cabanele şi hotelurile pustii parcă voiau să-mi spună că pe acolo a trecut revoluţia sau troglodiţia sindicală şi locul se contaminase. Dacă n-am fi întâlnit un pâlc de motociclişti cazaţi probabil pentru o competiţie în zonă, m-aş fi putut gândi că locul e bântuit de stafii.        

          Ce interese meschine au şters staţiunea aceea de pe hartă? Ce soartă, ce război mafiot s-a declanşat în zonă de nu s-au înţeles la pot, nici după atâţia amar de ani?

          Am părăsit cu obidă o părticică din mine. Tinereţea pierise printre ruine, nu rămăsese nimic din ea. Zona însă mirifică aştepta. Poate îşi mai aminteşte cineva.

          Spre Obârşia Lotrului ne-am abătut către Vidra. Un peisaj cu adevărat de poveste ne-a făcut să nu luăm în seamă drumul deosebit de prost. Ajunşi deasupra lacului, ne-am dat seama că privirea dintrodată nu ne mai ascultă şi cristalinul se sparge în două. De o parte aleargă să cuprindă în cadru peisajul de o frumuseţe copleşitoare, imaginat de Dumnezeu într-un moment de graţie, iar de cealaltă parte, ochiul înţepeneşte rănit de indolenţa dezolantă a omului.

          M-am simţit oripilat, descoperind aici pe varful muntelui, la peste 1400 de metrii o Românie de plans!

          Acele clădiri, ce se doreau să completeze cumva şi să pună în valoare lucrarea Dumnezeiască, lăsate în părăsire, erau nişte răni vii, dureroase, care strigau mute. În balcoane se căţăraseră arbuştii să privească prin geamurile sparte cum arată pe dinăuntru nepăsarea oamenilor. Am ocolit ceeace ar fi trebuit să fie un hotel arhiplin, de unde să străbată clinchetul paharelor şi murmurul vocilor mulţumite ale clienţilor şi am descoperit un cal nemişcat. Am crezut că murise în iarba otrăvită, dar m-a simţit şi a ridicat capul. Îi tulburasem probabil visele. În sala de sport, nu m-am mai înşelat din păcate. Acolo pe cimentul pe care altădată fusese pus parchetul, zăcea moartă o pasăre.

          Coborând către lac, pe trepte, am înjurat în minte întreaga clasă politică. Cum să-ţi laşi plângând ţara fără de ţară? Deasupra lacului dintrodată s-a strâns o ciurdă de nori negrii. Mânia lui Dumnezeu ne-a alungat repede către maşină. Un fulger teribil a explodat în cer. Nu aici Doamne sunt cei răi.

          Toma, nepotul ar fi vrut să mai stea. Tot învârtea în mână un card vechi

          – Tataie, plătesc eu consumaţia!

          Intrând în joc m-am întrebat la rândul meu:

          – Oare banii rămaşi din pensie pe card mi-ar ajunge să închiriez aici la noapte o cameră cu steward?

– De ce steward şi nu stewardeză?

– Să nu zică mamaie că mi-am regăsit la Voineasa vreo amoreză.